21 Iulie

Este a 203-a zi a anului. 
Au mai rămas 163 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 05 h 51 m și apune la 20 h 53 m. 

Citatul zilei

Ziua naţională a Belgiei

Se aniversează instaurarea monarhiei  – depunerea jurământului de către primul rege, Leopold I (dinastia Saxa-Coburg), în 1831.Calendarul zilei - 21 iulie

Belgia este cunoscută ca fiind una dintre membrii fondatori ai Uniunii Europene, care găzduieşte majoritatea instituţiilor acesteia.

Revoluţia Belgiană din 1830 a dus la înfiinţarea Belgiei independente, catolice, burgheze, neutre şi oficial francofone, condusă de un guvern provizoriu şi un congres naţional. Însă, de la instalarea lui Leopold I ca rege la 20 iulie 1831, Belgia a devenit o monarhie constituţională şi democraţie parlamentară, cu o constituţie seculară bazată pe codul napoleonian.

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1718: Tratatul de la Passarowitz: Imperiul Otoman cedează Austriei Banatul, Oltenia, nordul Serbiei și al Bosniei.

Tratatul de la Passarowitz sau de la Pojarevăț din 21 iulie 1718 a fost cel prin care s-a încheiat războiul dintre Imperiul Otoman pe de-o parte și Imperiul Habsburgic și Republica Venețiană de cealaltă parte. Tratatul a fost semnat la Pojarevăț (sârbă Požarevac, germană Passarowitz, în Serbia de nord, pe râul Morava).

În perioada 1714-1718 otomanii au avut mai multe succese împotriva Veneției și în luptele purtate în Grecia, dar au fost înfrânți la Petrovaradin (germană Peterwardein) în 1716 de către trupele imperiale habsburgice conduse de prințul Eugen de Savoia.

Tratatul a reflectat de jure situația militară existentă de facto în acel moment : Imperiul Otoman a pierdut Banatul Timișoarei, Serbia de Nord (inclusiv Belgradul), nordul Bosniei și Oltenia în favoarea Casei de Habsburg. Veneția și-a pierdut posesiunile din peninsula Pelopones și din Creta, câștigate prin Tratatul de la Karlowitz, păstrând doar insulele Ioniene și Dalmația. Belgradul și Oltenia au fost obținute ulterior înapoi de Imperiul Otoman în 1739 prin Tratatul de la Belgrad.

De notat că din punct de vedere juridic, conform tratatelor semnate anterior, Imperiul Otoman nu avea dreptul să cedeze teritorii precum Oltenia (1718), Bucovina (1775) sau Moldova dintre Prut și Nistru (1812, de atunci încoace denumită Basarabia) deoarece nu erau provincii ale lui, ci aparțineau principatelor creștine tributare Țara Românească și Moldova. Voievozii atunci la putere (respectiv Ioan Mavrocordat în Țara Românească și Grigore III Ghica în Moldova), precum și mitropolitul Veniamin Costache, au protestat, însă zadarnic.

• 1774: A fost încheiat Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, între Turcia şi Rusia, care se obliga să evacueze teritoriul ţărilor române.

Se prevedeau: scutirea Principatelor de plata haraciului pe o perioadă de doi ani, confirmarea vechilor privilegii acordate acestora, dreptul Rusiei de a interveni la Poartă în favoarea ţărilor române.

Tratatul a consfintit o lovitură extrem de umilitoare primită de puternicul Imperiu Otoman. Otomanii au cedat teritoriul regiunii Yedisan dintre râurile Nipru și Bugul de Sud . Acest teritoriu includea portul Herson și oferea Rusiei pentru prima oară ieșire laMarea Neagra . Prin tratat, Rusiei îi mai erau cedate porturile Kerci si Enikale din Crimeea, precum și regiunea Kabarda (cabardină) dinCaucaz.

Otomanii au pierdut și Hanatul Crimeii,căruia au fost forțați să îi recunoască independența. Hanatul, deși oficial independent, era în realitate sub controlul Rusiei, care l-a și anexat în 1783.

• 1808: S–a născut, la Bocşa, judeţul Sălaj, Simion Bărnuţiu, scriitor, estetician, om politic, conducător al Revoluţiei române de la 1848 din Transilvania (“Romanii si ungurii”, “Pedagogia”) ; (m.1864).

Simion Bărnuțiu (n. 21 iulie 1808, Bocșa, Sălaj - d. 28 mai 1864, Sânmihaiu Almașului) om politic român, istoric, filozof, și profesor universitar, unul dintre principalii organizatori ai Revoluției de la 1848 în Transilvania - foto - ro.wikipedia.org

Născut într-o familie săracă, și-a început studiile la școala comunală de la 6 ani. După terminarea școlii, a urmat studiile la gimnaziul din Careii Mari, iar, apoi, Facultatea Teologică din Blaj, unde a fost hirotonit preot celib greco-catolic. De la 23 de ani, din anul 1831, predă istoria universală la o școală în Blaj. Nu și-a mai putut continua studiile istorice, drept consecință a unui proces în care a fost implicat. Din această cauză s-a mutat la Sibiu, unde a urmat Academia Săsească de Drepturi timp de 3 ani. În 1848 a răspândit prin Sibiu cunoscutul său manifest în care milita pentru egalitatea națională. Tot atunci se implică în revoluția română, fiind unul dintre principalii săi lideri. Pe 14 mai 1848 a ținut un important discurs în Catedrala din Blaj, intrat în istorie ca Discursul de la Blaj.

Revoluția odată înfrântă, Bărnuțiu s-a refugiat la Viena, unde a urmat cursurile Universității până în 1853, când a fost forțat să renunțe, ca urmare a intervențiilor poliției imperiale. Se mută în Italia, la Pavia, unde se înscrie la cursurile Facultății Juridice. Își ia doctoratul, iar, apoi, revine la Viena, unde August Treboniu Laurian îi face propunerea de a veni la Iași să predea, invitație pe care o acceptă, fiind la Iași din decembrie 1854. Timp de un deceniu, Bărnuțiu a rămas acolo.

În calitatea sa de profesor la Academia Mihăileană (1855-1860) și, apoi, la Universitatea din Iași (1860-1864), Bărnuțiu a format oameni cu o gândire nouă, oameni care, ulterior, au cerut reforme democratice, votul universal, exproprierea moșiilor boierești și a celor mănăstirești.

A murit în 28 mai 1864, la locul numit Gorgana, aparținător satului Sânmihaiu Almașului; în acel moment, Bărnuțiu, grav bolnav, era în drum, împreună cu nepotul său,Ioan Maniu, de la Iași spre Bocșa. A fost înmormântat în curtea bisericii de lemn din Bocșa, pe 3 iunie 1864, de către 30 de preoți, în frunte cu vicarul Silvaniei, Demetriu Coroianu. În 1948 rămășițele lui Bărnuțiu au fost mutate în interiorul mausoleului din Biserica Greco Catolică din Bocșa.

A fost unul dintre organizatorii și conducătorii Revoluției Române de la 1848 din Transilvania. A participat la Adunarea Națională de la Blaj din 18/30 aprilie 1848 și la cea din mai 1848.

Concepe și distribuie celebrul său manifest Proclamația din 24-25 martie 1848, în care enunță principiile sale, formulate anterior, începând din anul 1842, despre națiunea română și soarta românilor din Transilvania.

• 1821: S-a născut Vasile Alecsandri, poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, academician român, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc şi a literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei, şi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea.

Prin traducerile în limbile franceză, germană, engleză ale poeziilor populare sau ale unora din poeziile originale, Alecsandri se numară și printre primii noștri scriitori moderni a căror operă a devenit accesibilă străinătății.

Ca scriitor, a debutat în 1840, cu nuvela Bucheti, publicată în “Dacia literară“, și cu pieseta “Farmazonul din Hîrlău“. După cîteva încercări în limba franceză, ca poet de limba română apare pentru prima dată în 1843 în ”Calendar pentru poporul românesc”. Creația sa literară e reprezentată de cîteva cicluri mai mult sau mai puțin unitare sub aspectul tematicii, al principalelor caracteristici stilistice și al epocii în care au fost scrise. Primele sunt cele inspirate din poezia populară, “Doinele“.

Al doilea grup de poezii, “Lăcramioare“, apărute pentru prima dată în volumul din 1853, cuprinde partea cea mai mare a poeziei erotice a lui Alecsandri, Jurnalul poetic al dragostei pentru Elena Negri, ”Lăcrămioarele” demonstrează mai curînd muzicalitatea versului alecsandrinian, decît aderența lui la lirica de confesiune; expresia e de aceea adeseori stîngace.

Ciclurile de poezii intitulate “Suvenire” (1853) și “Margăritarele” (1863) au mult mai puțină unitate decît cele precedente.

Deceniul al șaptelea al secolului al XlX-lea reprezintă un moment de cotitură în viața și creația lui Alecsandri. Pastelurile, Legendele și Ostașii noștri lărgesc și aprofundează, în același timp, inspirația folclorică, ce va rămîne una din constantele creației sale. Pastelurile, poezii descriptive, apărute, în marea lor majoritate, mai întîi în Convorbiri literare reconstituie în cheie poetică succesiunea anotimpurilor într-un peisaj românesc.

A studiat în casa părintească cu călugărul maramureșean Gherman Vida și la pensionul francez al lui Cușnim, apoi, între 1834 și 1839, la Paris, unde se consacră mai ales literaturii, după cîteva încercări nereușite în domeniul medicinei, în cel juridic și cel ingineresc. După înapoierea în Moldova, participă la toate inițiativele tovarășilor săi de generație: director al Teatrului din Iași împreună cu C. Negruzzi şi M. Kogălniceanu. A luat parte la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova, redactînd unul din documentele ei programatice și a petrecut un an de exil în Franța. Înapoiat în țară, ia parte la luptele pentru Unirea Principatelor Moldova şi Muntenia, se numară printre devotații lui Al. I. Cuza și e trimis de acesta în Franța, Italia și Anglia, pentru a determina marile puteri să recunoască faptul dublei sale alegeri.

Deputat și ministru în mai multe rânduri, e ministru al României la Paris între 1885 și 1890. Ca scriitor, a debutat în 1840, cu nuvela Bucheti, publicată în "Dacia literară", și cu pieseta "Farmazonul din Hîrlău". După cîteva încercări în limba franceză, ca poet de limba română apare pentru prima dată în 1843 în Calendar pentru poporul românesc. Alecsandri e un scriitor angajat, inspirat de marile probleme ale epocii și, în același timp, un artist subtil, observînd lumea înconjurătoare fără scepticism, dar și fară exagerate iluzii, tinzînd în domeniul expresiei spre o senină clasicitate. Pastelurile, o parte din legende și proza memorialistică au rezistat cu succes trecerii timpului.

Anii directoratului la Teatrul din Iași (1840-1842) sunt un exemplu al seriozității și puterii de muncă a tînărului scriitor. În istoria internă a personalității lui Alecsandri cîteva evenimente au jucat un rol determinant: dragostea pentru Elena Negri (sfîrsită tragic în 1847), care l-a  încurajat în rolul de poet național, dar i-a deschis și sursele, chiar dacă nu foarte profunde ale lirismului intim. Alecsandri este cel mai cuprinzator dintre scriitorii generației sale, exprimîndu-i nu numai năzuințele patriotice, ci și descoperirile din continentul vieții intime și încercîndu-și puterile în aproape toate genurile și speciile literare fundamentale. Alecsandri călătorește cu diferite prilejuri prin Moldova, Muntenia, Bucovina și Transilvania, în partea europeană a Turciei, în Italia, Austria, Germania, Franța, Spania, Anglia, nordul Africii, din plăcere personală, pentru a o însoți pe Elena Negri, plecată în căutarea unei clime mai favorabile sănătații sale zdruncinate, sau cu însărcinări oficiale. Fiecare din aceste călătorii, lasă urme în creația sa, în proză sau în versuri și se tipărește pe ecranul experienței omenești ce-i definește personalitatea publică și intimă. Descoperirea poeziei populare, care are loc cu ocazia unei asemenea călătorii, va marca profund destinul său de scriitor și va avea consecințe incalculabile asupra întregii dezvoltări a literaturii noastre din secolul trecut și de mai tîrziu.

Prin traducerile în limbile franceză, germană, engleză ale poeziilor populare sau ale unora din poeziile originale, Alecsandri se numară și printre primii noștri scriitori moderni a căror operă a devenit accesibilă străinătății.

Poeziile, cărora autorul însuși le-a acordat, în conformitate cu gustul și cerințele epocii, calitatea principală în cuprinsul operei, au fost structurate, în cîteva cicluri mai mult sau mai puțin unitare sub aspectul tematicii, al principalelor caracteristici stilistice și al epocii în care au fost scrise. Primele sunt cele inspirate din poezia populară, "Doinele". Al doilea grup de poezii, "Lăcramioare", apărute pentru prima dată în volumul din 1853, cuprinde partea cea mai mare a poeziei erotice a lui Alecsandri, Jurnalul poetic al dragostei pentru Elena Negri, Lăcrămioarele demonstrează mai curînd muzicalitatea versului alecsandrinian, decît aderența lui la lirica de confesiune; expresia e de aceea adeseori stîngace. Ciclurile de poezii intitulate "Suvenire" (1853) și "Margăritarele" (1863) au mult mai puțină unitate decît cele precedente. Deceniul al șaptelea al secolului al XlX-lea reprezintă un moment de cotitură în viața și creația lui Alecsandri. Pastelurile, Legendele și Ostașii noștri lărgesc și aprofundează, în același timp, inspirația folclorică, ce va rămîne una din constantele creației sale. Pastelurile, poezii descriptive, apărute, în marea lor majoritate, mai întîi în Convorbiri literare reconstituie în cheie poetică succesiunea anotimpurilor într-un peisaj românesc.

Poet grațios și echilibrat, discret, dar vibrînd în fața frumuseții, atent la armonia ansamblului și fin cizelator de imagini surprinse fugitiv în evanescența anotimpurilor (Iarna, Sania, Malul Siretului), sensibil la farmecul naturii genuine, dar și la sugestiile rafinate ale unui obiect de artă, Alecsandri rezistă cel mai bine trecerii timpului tocmai în asemenea poezii în care manifestă calitatea reală a talentului său, răspunzînd totodata unei nevoi de armonie înnăscută sufletului omenesc.

T. Maiorescu, într-un text din 1886, sintetizează într-o formulă pregnantă și acceptabilă pînă azi însemnătatea operei lui în ansamblu: “În Alecsandri vibrează toată inima, toată mișcarea compatrioților săi, cîtă s-a putut întrupa într-o formă poetică în starea relativă a poporului nostru de astăzi. Farmecul limbei române în poezia populară, el ni l-a deschis; iubirea omenească și dorul de patrie în limitele celor mulți dintre noi el le-a întrupat; frumusețea proprie a pămîntului nostru natal și a aerului nostru el a descris-o; […] Cînd societatea mai cultă a putut avea un teatru în Iași și București, el a răspuns la această dorință, scriindu-i comedii și drame; cînd a fost chemat poporul să-și jertfească viața în războiul din urmă, el singur a încălzit ostașii noștri cu raza poeziei. A lui liră multicordă a rasunat la orice adiere ce s-a putut deștepta din mișcarea poporului nostru în mijlocia lui. “

• 1852:  Vizita Împăratului Franz Joseph în Lugoj (21 iulie 1852)

Urcarea pe tron a tânărului Franz Joseph ( avea doar 18 ani ), a avut loc în anul revoluționar 1848, în data de 2 decembrie, după ce unchiul său, împăratul Ferdinand I – numit și împăratul marionetă din cauza labilității sale psihice, deși domnise din 1835 – a abdicat. Educația aleasă pe care a primit-o  tânărul împărat (cunoscător al mai multor limbi: cehă, poloneză, maghiară, franceză) împreună cu disciplina pe care a deprins-o din mediul militar în care a crescut, l-au ajutat pe Franz Joseph să se identifice perfect cu statutul și rolul său: reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ, al cărui destin a fost să conducă Imperiul Austriac – un conglomerat  pestriț de popoare și regate.

După înăbușirea Revoluției de la 1848-1849, a fost instaurat regimul neoabsolutist (1849-1860) menit să restabilească ordinea și prestigiul Casei de Habsburg (cu prețul sacrificării unor libertăți cetățenești), configurându-se totodată coordonatele economice și culturale pe care Imperiul trebuia să le urmeze pentru  a se alinia statelor din Europa Occidentală

Pentru a întări instituția monarhiei, puternic zdruncinată de evenimentele revoluționare din 1848-1849, împăratul a realizat  4 călătorii – cu scop propagandistic evident – în teritoriile maghiare ale Imperiului, în perioada 5 iun – 14 aug. 1852.

În cel de-al patrulea voiaj, împăratul, care a pornit în 13 iulie 1852 din Ofen (Buda), a parcurs următorul traseu prin Banat si Transilvania, ca în final, pe 14 aug., să revină la Viena : Neusatz (Novi Sad -15 iulie), Panciova, până la Orșova Veche cu vaporul pe Dunăre (18 iulie), Mehadia, Caransebeș (20 iulie), Lugoj (21 iulie), Alba Iulia, Sibiu , Brașov, Sighișoara, Bistrița, Cluj, BaiaMare, Pressburg etc.

Detalii inedite despre modul în care a decurs vizita împăratului Franz Joseph la Lugoj, din 21 iulie 1852, ne sunt oferite într-o scrisoare publicată în ziarul Temesvare Zeitung, numărul 176 din 24 iulie 1852. Corespondentul își începe relatarea subliniind forfota ce cuprinse, din primele ore ale dimineții, târgul Lugojului, aflat în pregătiri pentru distinsul oaspete; autoritățile locale împreună cu particularii au depus eforturi considerabile pentru amenajarea localității, pe lângă steagurile de culori diferite care fluturau la ferestrele caselor, au fost amenajate patru arcuri de triumf: două în Lugojul German pe Str. Caransebeșului (unul la intrare, altul ridicat de comunitatea evreiască), un al treilea arc se înălța semeț pe podul de lemn, iar cel de-al patrulea la ieșirea din Lugoj, pe Str. Făgetului.

Venind de la Caransebeș, după două ore de mers cu trăsura “la 7.30 fix (dimineața-n.n.) Majestatea Sa, însoțit de Excelența Sa, domnul F.M.L. și prim adjutant-general, contele Grünne, și de conducătorul regiunii, contele Coronini, a fost condus prin cele două arcuri de triumf în orașul nostru,  întâmpinați fiind de trupele dirijate  de baronul Fechtig în uniformă națională maghiară și de călăreții români din  Lugoj. După ce Majestatea Sa apostolică a binevoit să coboare cu Contele Suprem St. Quentin (Karl – n.n.) în cazarmă, a primit mai multe delegații, de fapt clerul latin și de rit catolic, clerul ortodox, rabinul comunității evreiești, funcționarii, nobilimea, și în cele din urmă, reprezentanții orașului ( primarul C. Udria și senatorii – n.n.) , care s-au simțit onorați a aduce  aminte, cu umilință, Majestății Sale, că în urmă cu 64 de ani, pe 20 iulie (1788 – n.n.) au fost încântați locuitorii Lugojului cu prezența marelui monarh al dinastiei de Habsburg, neuitatul împarat Josif […]”.

În delegația primăriei a fost prezent un bătrân care a avut prilejul să îi întâlnească pe  cei trei reprezentanți ai aceleași dinastii:  Josif al II-lea ( Lugoj – 1788), Francisc I ( Caransebeș -1817) și Franz Joseph (Lugoj -1852).

După ce a acordat mai multe audiențe private și i-au fost înmânate petiții, Franz Joseph, pe fondul salvelor de tun s-a îndreptat  spre biserica catolică, unde a poposit câteva minute pentru a se ruga. Suita împăratului s-a deplasat greu prin centrul Lugojului, din cauza mulțimii care s-a îngrămădit  să îl aclame. După ce a trecut podul de lemn, frumos împodobit, împăratul pășind în piață (actuala J.C.Drăgan) “la poarta frumoasei biserici unite, nou construite, a primit omagiul și recunoștința simțită pentru ridicarea acestui frumos templu, din mâinile Episcopului Unit de Oradea (este vorba de Vasile Erdeli 1794-1862; Episcopia de Lugoj va fi înființată în 1853 – n.n.)”. Impresionat de gest, împăratul a vizitat biserica (viitoarea catedrală unită), după care, a mers pe jos “urmat de toată suita în casa comitatului din apropiere (vechea prefectură – n.n.), unde Majestatea Sa a vizitat toate localitățile cancelariilor și a birourilor, precum și închisoarea, aici oferindu-le la 8 răufăcători  grațierea împreună cu libertatea. De asemenea a urmat o vizită a Împăratului în biserica ortodoxă. La scurt timp dupa aceea a urcat Majestatea Sa în trăsura de călătorie, pentru a-și continua drumul spre Transilvania. În timpul prezenței de două ore a iubitului monarh, s-au auzit  clopotele tuturor bisericilor, acestea nu s-au oprit de la apel, dorind ca bucuria poporului să nu se sfârșească”.

În cei 67 de ani de domnie (considerată a doua în istoria Europei ca durată, după cea a regelui Franței, Ludovic al XIV-lea – 72 de ani și 110 zile), Franz Joseph (1830-1916), deși a mai vizitat Banatul, în special Timișoara, nu a mai poposit niciodată în Lugoj.

• 1861: La Bucureşti, pe scena Teatrului cel Mare (ulterior Teatrul Naţional), a avut loc prima reprezentaţie a piesei Hamlet, de William Shakespeare, avându-l în rolul principal pe Mihai Pascaly, primul actor român care l-a întruchipat pe Hamlet.

La 31 decembrie 1852 a avut loc inaugurarea Teatrului Mare, cu piesa „Zoe sau Amantul împrumutat”, în presă apărând articole care au descris acest eveniment: „Afluenţa publicului fu atât de mare, încât preţul unui bilet de intrare se urcă până la un galben pentru un loc de parter. Lojile scânteiau de luxul poleielilor şi de toaletele elegante ale doamnelor…” (Trompeta Carpaţilor).

• 1873: Primul jaf de tren de la vestul râului Mississippi a fost înfăptuit de temutul bandit american Jesse James.

• 1876: Apărea romanul lui Mark Twain „Aventurile lui Tom Sawyer”, devenit una dintre cele mai citite carti din lume. 

Desi dupa moartea lui Mark Twain „Aventurile lui Tom Sawyer” a devenit uan dintre cartile clasice ale literaturii americane, la momentul publicarii romanul nu a avut cine stie ce succes, reusind cu greu sa se vanda in primul an in 25 de mii de exemplare. Pana astazi, insa, cartea a fost ecranizata de peste 20 de ori si este una dintre lucrarile de baza ale literaturii moderne americane.

• 1897: La Londra se deschidea celebra galerie de arta Tate, construita pe locul unei foste inchisori. 

Numita initial Galeria Nationala de Arta Britanica, Tate Gallery a primit apoi numele lui Henry Tate, un magnat care controla comertul si productia de zahar din intreaga Europa si al carui hobby era colectionarea de opere de arta din perioada Victoriana. Henry Tate si-a donat colectiile acestui muzeu si s-a oferit sa suporte cheltuielile de construire a cladirii. Astazi, Tate Gallery este unul dintre cele mai importante 10 muzee de arta din lume.

• 1899: S-a născut Ernest Miller Hemingway, romancier, nuvelist, prozator, reporter de război,

 laureat al Premiului Pulitzer în 1953, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1954 (pentru măiestria artei narative, foarte recent demonstrată şi pentru influenţa pe care a exercitat-o asupra stilului contemporan), unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori americani din întreaga lume.

Opera sa are ca sursă o experienţă de viaţă profundă şi originală, care relatează „lucrurile cele mai simple în modul cel mai simplu”, într-o proză energică, dură, cu o mare economie a mijloacelor stilistice şi susţinută de un ton colocvial.

Opere publicate: Bărbaţi fără femei, Moartea după-amiază, Colinele verzi ale Africii, Pentru cine bat clopotele, Bătrânul şi marea, etc.

• 1914: Întrunirea Consiliului de Coroană ce a decis neutralitatea României la începutul Primului Război Mondial.

La data de 21 iulie 1914, Consiliul de Coroana întrunit la Sinaia a hotărât poziția de neutralitate a României în războiul mondial ce începuse la 28 iunie 1914, atunci când moștenitorul coroanei imperiale austriece, Franz Ferdinand și soția sa au fost asasinați în Bosnia, la Sarajevo. Astfel, personalitățile politice reunite în prezența Regelui Carol I, la Consiliul de Coroană, le-a revenit dificila sarcină de a alege între trei opțiuni distincte privind poziția României în acest război și anume: a) continuarea menținerii României în alianța cu Puterile Centrale conform tratatului semnat în 1883, alianță care oferea numeroase avantaje,dar cu prețul renunțării la Transilvania și Bucovina; b) alianța cu Antanta, adică și cu Rusia, țară care trădase interesele României la Congresul de la Berlin și anexase Basarabia; sau c) neutralitatea în varianta prudentă a expectativei armate, până în momentul în care României i se oferea garanții privind unirea Transilvaniei și a celorlalte provincii românești cu "patria mamă’’. În aceeași zi, regele și liderii politici întruniți la Sinaia, au luat cunoștință și de neutralitatea Italiei în război, act care a cântărit destul de greu în decizia finală privind decizia României. Cu excepția regelui Carol I și a lui Petre. P. Carp, fost președinte al Consiliului de Miniștri și președinte al Partidului Conservator, care s-au pronunțat deschis pentru păstrarea alianței cu Puterile Centrale, ceilalți politicieni au optat pentru neutralitatea României în acest război. Această hotărâre a fost unanim apreciată și susținută de toată clasa politică a acelor vremuri, iar poporul a sărbătorit cu entuziasm hotărârea luată în acest Consiliu de Coroană. Au urmat doi ani de mari eforturi pentru pregătirea armatei, iar după doi ani de neutralitate, guvernul liberal condus de Ionel Brătianu, dar și Regele Ferdinand I, decid angajarea României în război alături de Antanta, decizie luată într-un alt Consiliu de Coroană, desfășurat de această dată la Palatul Cotroceni, la 26 august 1916. Reacția Germaniei la aflarea acestei decizii a fost una deosebit de radicală, ajungându-se până la situația în care dinastia Hohenzollern, dinastie germană din care făcea parte și regele Ferdinand, să-l declare pe acesta mort și să-l șteargă din arborele genealogic al familiei. Desigur acest lucru a fost un sacrificiu imens pentru regele Ferdinand, însă acest sacrificiu a contribuit hotărâtor la constituirea României Mari.

• 1945: Presedintele american Harry Truman aproba ordonanta de lansare, la 6 august, a bombei atomice asupra Japoniei.

Dupa ce Germania capitulase in mai acelasi an, fizicianul Leo Szilard, care la inceput i-a cerut lui Roosevelt aprobarea de a se construi o arma atomica, si-a dat seama ca nemtii nu mai sunt un pericol si ca nu mai era necesar ca bomba atomica sa fie folosita. De partea au fost mai multi fizicieni. Roosevelt murise, iar succesorul sau, presedintele Truman trebuia sa decida acum daca bomba avea sa fie folosita impotriva singurei tari care se mai afla in razboi: Japonia. Cei care nu erau de acord cu folosirea bombei au incercat sa-i aduca la cunostinta lui Truman, care nu cunostea foarte bine ce inseamna cu adevarat sa folosesti o arma atomica, consecitele pe care le implica acest lucru, insa generalul Groves, care era pentru folosirea bombei, a facut in asa fel incat rapoartele acestora sa nu ajunga in mainile presedintelui. Prin urmare, pe 6 august 1945, Hiroshima era rasa de pe fata Pamantului.

• 1960:  Navigatorul şi aviatorul britanic Francis Chichester a sosit la New York, la bordul vasului Gypsy Moth II, după o călătorie în jurul lumii ce a durat două luni şi o zi.

Chichester a fost premiat în anul 1967, oferindu-i-se titlul de Knight Commander of the Order of the British Empire, pentru contribuţiile aduse navigaţiei, titlu oferit chiar de Regina Elisabeta a II-a.

• 1970: A fost terminată construcţia celui mai mare baraj din Egipt, Aswan, situat lângă oraşul cu acelaşi nume, în apropierea primei cataracte a fluviului Nil.

Construcţia barajului a devenit necesară odată cu creşterea populaţiei şi dezvoltarea culturilor agricole din regiune, în special bumbacul şi orezul, producţia agricolă crescând cu până la 500% din 1970.

Barajul Aswan este cel mai mare baraj din Egipt. Acesta este situat langa orasul Aswan, in apropierea primei cataracte a fluviului Nil. Barajul consta de fapt din 2 baraje diferite: un baraj vechi, terminat in 1902, situat in partea inferioara, si un baraj nou, situat in partea superioara, construit cu ajutorul sovieticilor in anii '60 si terminat in 1970.

Ambele baraje reguleaza cursul raului, prevenind inundarea anuala a regiunii sudice a Egiptului. Constructia barajelor a devenit necesara odata cu cresterea populatiei si dezvoltarea culturilor agricole din regiune, in special bumbacul si orezul, productia agricola crescand cu pana la 500% din 1970. Deoarece cantitatea de precipitatii care cade in regiune este foarte mica, agricultura depinde aproape in intregime de irigatii. Anual, in jur de 46 miliarde m3 de apa de la barajul superior sunt folositi pentru irigatii.

Barajul alimenteaza 12 turbine, fiecare avand o capacitate de 175 MW, puterea totala a energiei produse fiind de 2,1 GW. Producerea energiei a inceput in 1967.

Pentru crearea lacului de acumulare Lacul Nasser, a fost inundata o parte din Nubia inferioara, iar 60.000 oameni au fost stramutati.

 

• 1971: A fost dată în exploatare definitivă ecluza românească de la Porţile de Fier.

Porţile de Fier face parte din graniţa dintre Serbia şi România, ce reprezintă 134 km din cursul Dunării.

În urma deschiderii barajului, împreună cu două centrale hidroelectrice, au fost realizate ecluze, câte una pe fiecare mal, pentru a permite navigaţia.

Barajul deversor al hidrocentralei Portile de Fier I cu o lungime totala de 1278 m, asigura retentia apei in acumulare la un nivel maxim de 69,95 mdMA. Echipata cu 6 turbine Kaplan verticale cu dublu reglaj avand puterea instalata totala de 1167 MW, Portile de Fier I este hidrocentrala cu cea mai mare putere instalata din Romania.

Avand in vedere faptul ca durata normala de viata a unui hidroagregat este de 30 de ani, in anul 1998 au inceput lucrarile de retehnologizare a hidroagregatelor din centrala. Astfel, la 1 iulie 1999 s-a oprit primul agregat in vederea reparatiei capitale si a modernizarii, lucrarile pentru celelalte grupuri energetice finalizandu-se in cursul anului 2007. Ca urmare a acestor lucrari, puterea instalata a fiecarui hidroagregat a crescut de la 175 MW la 194,5 MW.Prin construirea barajului de la Portile de Fier I, s-a creat o diferenta intre nivelul amonte si cel aval ce variaza intre 20 si 35 m, in functie de debitul Dunarii. Pentru a asigura circulatia navelor, langa cele doua maluri s-au realizat ecluze cu dimensiunile de 310 m x 34 m, avand adancimea minima la prag de 4,5 m. Prin dimensiunile sasurilor si prin cadere, acestea se inscriu in lista celor mai mari constructii de acest gen din lume. Ecluza romaneasca, intrata in exploatare la 3 august 1969, este prevazuta cu avanporturi aval si amonte, fiind echipata cu instalatii pentru umplerea si golirea sasurilor si este prevazuta cu trei porti amplasate la capetele amonte, aval si in zona intermediara. Un turn de comanda asigura dirijarea si reglementarea navigatiei prin ecluza.

Sistemul Porţile de Fier I este una din cele mai mari construcţii hidrotehnice din Europa şi cea mai mare de pe Dunăre, cu o putere instalată de 2235 de MW.

Lacul său de acumulare cu un volum de peste 2200 milioane mc se întinde de la baraj până la confluenţa cu râul Tisa. 

Sistemul Hidroenergetic şi de Navigaţie Porţile de Fier I, simbol al energeticii româneşti, rod al colaborării româno-iugoslave, a fost inaugurat la 16 mai 1972. La inaugurare au participat preşedinţii celor două state, respectiv Nicolae Ceauşescu şi Iosif Broz Tito. A fost o inaugurare organizată cu mare fast pe măsura obiectivului ridicat aici prin eforturi uriaşe.

Execuţia obiectivului principal s-a făcut în perioada 1965-1971 în conformitate cu prevederile Acordului şi Convenţiilor dintre cele două părţi, de către cele două şantiere naţionale, fiecare pentru lucrările de pe teritoriul său.

Iniţial navigaţia s-a desfăşurat prin ecluze într-o singură treaptă, iar trecerea la funcţionarea în două trepte a fost posibilă în iunie 1971 pentru ecluza românească şi aprilie 1972 pentru cea iugoslavă. Barajul de la Porţile de Fier II În baza Acordului între Guvernul Republicii Socialiste România şi Guvernul Republicii Socialiste Federative Iugoslavia privind condiţiile extinderii colaborării pentru utilizarea potenţialului hidroenergetic al Dunării, semnat la data de 19 februarie 1977 la Bucureşti, s-au demarat activităţile premergătoare realizării Sistemului Hidroenergetic şi de Navigaţie Porţile de Fier II şi ridicarea retenţiei la Porţile de Fier I de la cota de 68,00 mdMA la cota de 69,50md MA.

 Inaugurarea începerii execuţiei S.H.E.N. Porţile de Fier II a avut loc la 3 decembrie 1977. Lucrările din lacul de acumulare s-au executat pe fiecare mal prin organizaţiile de execuţie ale fiecărei ţări. Realizarea lucrărilor la obiectivul principal a fost încredinţată organizaţiilor de execuţie ale părţii române. Echipamentele energetice din centrala de bază iugoslavă au fost asigurate şi montate de organizaţiile iugoslave.

Centralele de bază au fost puse în funcţiune la capacitatea proiectată în anul 1986, centrala suplimentară iugoslavă în anul 2000. În zona selectată pentru amplasarea barajului, Dunărea se ramifică şi formează două braţe ce cuprind între ele insula numită Ostrovul mare.

Braţul principal, larg de 700-900 m, este situat în partea dreaptă a insulei, iar braţul secundar de 300-400 m lăţime, denumit şi Dunărea Mică sau braţul Gogoşu, în partea stângă. Pe braţul principal al Dunării sunt amplasate centralele de bază, fiecare cu câte opt hidroagregate de tip bulb, un baraj cu şapte câmpuri deversoare, ecluza sârbo-muntenegreană şi centrala suplimentară sârbo-muntenegreană cu două hidroagregate.

Pe braţul secundar Gogoşu este amplasat barajul deversor românesc, format din şapte câmpuri deversoare, iar în dreapta acestuia, o centrală suplimentară românească cu două hidroagregate.

• 2004: În această zi pe porţile Uzinei Dacia de la Mioveni iese ultimul exemplar Dacia 1310, după o carieră de 35 de ani.

 Dacia 1300 a fost oficial prezentată oficial în august 1969. Iniţial acest model a fost practic un Renault 12 produs sub licenţă românească şi, deşi licenţa a expirat în 1978, Dacia 1300 a mers mai departe sub denumirea Dacia 1310 prezentată la Salonul de la Bucureşti, versiune ce venea cu anumite modificări estetice şi tehnice.

Au existat mai multe versiuni de caroserie ale lui Dacia 1300 Dacia Break(1973 - 2004), Dacia 1320 ( bicorp, 1987 - 1990 ) Dacia 1325 Liberta (bicorp , 1991 - 1996), Dacia 1410 Sport (în anii '80). Dacia Pick-Up (1981 - 2006). În total Dacia 1300 s-a produs în 1 959 730 de unitati, fiind cel mai popular automobil de pe străzile din România. Dacia 1300 este şi unul dintre puţinele automobile care au rămas în mare parte neschimbate în cei peste 30 de ani şi, deşi ultima versiune a primit injecţie, şi cutie cu 5 rapoarte, aerul condiţionat sau ABS-ul nu au făcut niciodată parte din dotările automobilului naţional.

• 2007:  A apărut ultimul volum din seria Harry Potter.

Volumele Harry Potter formează o serie foarte populară în întreaga lume; ele aparţin genului fantastic şi au fost scrise de către autoarea britanică J. K. Rowling. Cărţile tratează o lume a vrăjitorilor, protagonist fiind un tânăr vrăjitor – Harry Potter.

De la lansarea primului volum, în 1997, cărâile au câştigat un succes comercial în întreaga lume, toate cele şapte volume s-au vândut în peste 450 milioane de exemplare, fiind traduse în peste 63 de limbi.

Să aveți o zi frumoasă!