22 Iulie

Este a 203-a zi a anului.   
Au mai rămas 162 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 05 h 52 m și apune la 20 h 52 m. 

Citatul zilei

”Există trei categorii de oameni: a. cei ce-şi povestesc viaţa; b. cei ce n-o povestesc; c. cei ce n-au ce povesti.” (Max Aub, prozator și dramaturg spaniol, n. 2 iunie 1903 - d. 22 iulie 1972)

                                                  Ziua mondială a Creierului

Ziua mondială a Creierului se celebrează, în fiecare an, la nivel internaţional, în data de 22 iulie. Este pentru a cincea oară când este marcată această zi la nivel mondial, prima Zi mondială a Creierului fiind sărbătorită în 2014.

Potrivit www.wfneurology.org/world-brain-day-2018, tema aleasă în acest an este: "Aer curat pentru sănătatea creierului". Tema Zilei mondiale a Creierului a fost selectată cu atenţie pentru a creşte gradul de conştientizare cu privire la influenţa poluării aerului asupra bolilor neurologice.

Efectele poluării aerului asupra sănătăţii oamenilor au atras un interes sporit privind instituţiile internaţionale care oferă date privind creşterea mortalităţii şi a morbidităţii. Cea mai recentă estimare a deceselor cauzate de poluarea aerului la nivel mondial este de 12 milioane de decese anual, menţionează sursa citată. Aceste decese sunt legate de boli cardiace, cum ar fi infarctul miocardic sau insuficienţa cardiacă congestivă, precum şi evenimente neurologice cum ar fi accidentul vascular cerebral, bolile pulmonare şi cancerul.

Poluarea aerului este o contaminare globală şi difuză a bio-aerosolilor nocivi (polen, germeni şi toxine) şi a compuşilor chimici (de la om sau de origine naturală). În cea mai mare parte, expunerea pe termen lung la niveluri relativ ridicate de anumite substanţe chimice la locul de muncă aer a dus la multe exemple de leziuni ale sistemului nervos pe parcursul secolului trecut, precizează site-ul www.wfneurology.org.

Pe lângă poluarea aerului, se produce şi poluarea atmosferică ocupaţională şi rezidenţială. Natura chimică a poluanţilor de mediu este complexă şi variabilă. Unele gaze (dioxid de carbon şi metan) sunt emise în atmosferă în mod natural din degradarea deşeurilor organice. Studiile recente au arătat dovezi ale poluării aerului ca risc de accident vascular cerebral. Efectele adverse ale poluării aerului sunt cele mai importante în ţările cu venituri mici şi medii şi pentru pacienţii vulnerabili cu alţi factori de risc vascular sau cu o istorie anterioară a accidentului vascular cerebral. Accidentul vascular cerebral este principala cauză a handicapului motor, a doua cauză de deces la persoanele mai în vârstă de 60 de ani, unul dintre principalele motive pentru spitalizare şi un factor de risc pentru demenţă.

Poluarea aerului şi a mediului reprezintă un factor de risc potenţial modificabil pentru unele boli cerebrovasculare şi neurodegenerative.

"Lansarea Zilei mondiale a creierului are rolul de semnal de alarmă pentru decidenţii politici. În ciuda poverii pe care o provoacă, afecţiunile neurologice lipsesc în mare parte din agendele naţionale şi internaţionale de sănătate", potrivit lui dr. Raad Shakir, preşedintele Federaţiei Mondiale de Neurologie (WFN), la prima celebrare a Zilei mondiale a Creierului. Marcarea acestei zile a fost aleasă astfel încât să coincidă cu cea a înfiinţării, în 1957, a Federaţiei Mondiale de Neurologie.

Evenimente de-a lungul timpului…

• 356 î.e.n.: Herostat, pentru a-și înscrie numele în eternitate, dă foc uneia din cele Șapte Minuni ale lumii – Templul Artemisei din Efes.

templu Templul zeiței Artemis din Efes

(în greacă: Artemision, lat. Artemisium), cunoscut și ca „Templul Dianei”, a fost un edificiu antic grec construit pentru zeița Artemis. Templul a fost ridicat în anul 550 î.Hr. în Efes, oraș aflat atunci pe teritoriul imperiului babilonian. Templul zeiței Artemis din Efes se află 50 km la sud de orașul Izmir, Turcia. Din templul original, considerat una din cele șapte minuni ale lumii nu au rămas decât puține relicve.  Templul a fost construit timp de 120 de ani de către împăratul Adrian cel Mare. Clădirea a fost lată de 51 m și de 105 m lungime. 127 de coloane de 18 m înălțime susțineau acoperișul. În interiorul templului se afla statuia de 2 m a zeiței Artemis, acoperită cu aur și argint.

Chipul zeiţei Artemis (duplicat roman din marmură)

Philon a spus despre templu: „Am văzut zidurile din Babilon, am văzut grădinile din Semiramis, am văzut statuia lui Zeus din Olimp, Colosul din Rodos, piramidele. Dar când am văzut templul din Efes, celelalte minuni au dispărut ca în ceață.” La 22 iulie 356 î.Hr., templul a ars într-un incediu, se spune că un om numit Herostratus a aprins focul, și că și el a murit în foc. Istoria acestui om este una din cele mai dramatice și pline de învățăminte din antichitate. El nu se deosebea prin nimic de semenii săi însă, în dorința de a se menține în conștiința oamenilor și în istorie, comite această crimă. De aici a luat naștere expresia „Slavă lui Herostrate” . Legenda spune că în noaptea în care templul a ars, s-a născut Alexandru cel Mare, iar Artemis a fost prea ocupată cu nașterea lui și nu a avut grijă de templu. În 356 templul a fost reconstruit de către cetățenii orașului Efes, dar a fost dărâmat odată cu apariția creștinismului.

Rămăşiţe din templul zeiţei Artemis (în prim plan: două coloane parțial reconstituite)

• 1456:  A avut loc strălucita victorie de la Belgrad a lui Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei şi regent al Ungariei, împotriva glorioasei armate otomane conduse de sultanul Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului. 

În urma acestei victorii, Papa Calixt al III-lea l–a caracterizat pe Iancu de Hunedoara drept „atletul cel mai puternic – unic – al lui Christos".Sultanul Mehmed II-lea (Mahomed II-lea), după cucerirea Constantinopolului (1453), a pus capăt ultimilor rezistenenţe ale Imperiului Bizantin, otomanii devenind stăpînii Bosforului, iar apoi a Mărilor Egee şi Negre. Mehmed II-lea a invadat Serbia, cucerind cetatea Ostroviţa (1454), punînd mîna pe tezaur. Flota otomană se regrupa pe Dunăre la Vidin. Mobilizarea armatei Ungare a avut loc în aprilie 1456, Iancu de Hunedoara cerînd ajutor extern. Voievodul trimite 5 000 de mercenari la Belgrad, pentru a apăra poarta spre Ungaria, iar în Muntenia susţine venirea la domnie a lui Vlad Țepeş în locul lui Vladislav II-lea. Iancu de Hunedoara adună 20 000 ostaşi: trupe ungare, transilvănene şi mercenari. În susţinerea armatei vor veni şi 27 000 - 28 000 de pedeştri din rîndurile cruciaţilor lui Capistrano. Tabăra sultanului Mehmed II-lea, Cuceritorul, avrea însă 100 000 oameni. La 4 iulie 1456, sultanul Mehmed II-lea începe asediul Belgradului prin bombardarea fortificaţiilor, iar flota otomană de 60 galere şi 150 nave mici a blocat aprovizionarea cetăţii de pe Dunăre. Din ordinul lui Iancu de Hunedoara flota creştină atacă din două direcţii flota otomană la 14 iulie cu 240 nave, silind-o să scoată blocada cetăţii pe Dunăre. Concomitent nu înceta bombardamentul terestru al cetăţii, iar asediaţii răspundeau cu săgeţi şi foc de tun.

Asaltul general al cetăţii Belgrad a avut loc în după-amiza zilei de 21 iulie 1456, otomanii pătrunzînd de două ori în oraş dar de fiecare dată fiind respinşi. La a treia încercare ienicerii otomani au fost respinşi de trupele lui Capistrano amplasate pe podul ce asigura intrarea în cetate. 

Cruciaţii nou veniţi de pe Dunăre au întărit garnizoana cetăţii. La 22 iulie, tabăra creştină dezlănţuie atacul general, artileria turcă fiind repede capturată, însuşi sultanul fiind rănit. Acţiunile militare turce au fost contracarate de Iancu de Hunedoara care a folosit iscusit artileria recent capturată de la aceştea. La 23 iulie, otomanii se retrag părăsind tabăra lor.În cinstea acestei glorioase victorii, şi astăzi, în toate bisericile catolice, la ora 12.00, se trag clopotele, marcînd victoria lui Iancu de Hunedoara asupra lui Mehmed al II-lea. Victoria lui Iancu de Hunedoara a oprit expansiunea otomană pe această direcţie pentru 65 ani, cînd sultanul Suleyman al II-lea Magnificul va cuceri Belgradul în 1521.

• 1829: William Austin Burt din Mount Vernon, Michigan, primea patentul pentru inventia sa, masina de scris.

Totusi, nu este doar o persoana care sa fie cunoscuta drept cea care a inventat masina de scris in forma sa standard – sunt numerosi inventatorii care au pus bazele aparitiei acestui aparat. Printre cei care au realizat dispozitivul se numara Henry Mill, Pellegrino Turri si William Austin Burt. Chiar daca perioada sa de glorie a apus deja, masina de scris se numara printre cele mai importante inventii din lumea moderna, mai ales pentru ca sta la baza procesului de comunicare, iar acest lucru se intampla inca din secolul al XVIII-lea. Masina de scris este un dispozitiv mecanic care e folosit pentru dactilografierea textelor si a fost reinventata in toate formele si marimile de aproape 52 de ori, sub diferite forme si dimensiuni – rotunda, dreptunghiulara, trapezoidala, mai lata sau mai inalta. Momentul de varf al masinii de scris a fost in anii 1950, cand media de vanzari a atins in S.U.A. 12 milioane de unitati. In aprilie 2011, Godrej and Boyce, ultima companie care mai producea masini de scris, si-a inchis fabrica din Mumbai, India.

• 1861: A avut loc fuzionarea, pe baza „Regulamentului şcolii militare din Bucureşti”,a celor două şcoli militare din Iaşi şi din Bucureşti. 

 
Deschiderea oficială a cursurilor are loc în 1862, în prezenţa domnitorului Al. I. Cuza. Principala necesitate a noului stat în ceea ce priveşte armata a fost realizarea unei depline unificări a armatelor celor două Principate. Era un proces complex şi multilateral. Schimbul de unităţi între cele două capitale, instituirea unei comisii de unificare a uniformelor, numerotarea regimentelor din Moldova,adunarea celor două oştiri, în vara anului 1859, în tabăra de la Floreşti, numirea unui singur ministru de război pentru ambele Principate, crearea statului major unic, extinderea în Moldova a valabilităţii Codului penal militar muntean, au fost măsuri adoptate, chiar înaintea realizării unificării politico-administrative a celor două ţări. Nu există nici o îndoială în privinţa faptului că domeniul miliatar a reflectat cel mai bine procesul de unificare. Organizarea armatei, pe lângă unificarea acesteia, a mai avut în vedere şi problema modernizării ei. A fost creată o casă de dotaţiune , s-a întocmit un regulament al comenduirilor, s-au constituit companii de disciplină, au fost create şcoli militare pe lângă toate regimentele, a fost înfiinţat “Monitorul oastei”.

Toate aceste măsuri, dar şi altele au contribuit, mai ales în primii ani ai domniei lui Alexandru Ioan Cuza la realizarea unei schimbări radicale în domeniul militar. Bineînţeles că principala realizare, pe plan organizatoric a rămas decretarea legii de organizare a armatei, la 27 noiembrie/9 decembrie 1864.Datorită necesităii apărării noului stat constituit, reorganizarea armatei s-a înscris pe lista problemelor dominante ale statului naţional, ea fiind aşa cum se prezenta în “Românul”, la 8/20 ianuarie 1864 : “o cestiune de viaţă sau de moarte”. Situaţia pe care a găsit-o la începutul domniei sale nu era prea bună, acest lucru îl ştim din scrisoarea pe care Cuza i-a trimis-o in august 1859, împăratului Napoleon al-III-lea şi işi sustine intenţia de a acorda o atentie specială “organizării militare”. La rândul său, şi Mihail Kogălniceanu, ca prim-ministru al Moldovei ii atrage atenţia lui Cuza cu privire la unele deficienţe privind armata, deci se impuneau luarea unor măsuri imediate pentru îndepărtarea abuzurilor. Este ceea ce va face Cuza încă din primul an de domnie .Obiectivele ce se impuneau în opera de întărire a armatei, era în primul rând, unificarea, din toate punctele de vedere, a două armate şi apoi, o “reorganizare pe bazele unui sistem nou”. Prin această întărire a armatei s-a urmărit demonstrarea capacităţii statului român de a exista ca o entitate.Articolele 42-45 din Convenţia de la Paris au reprezentat bazele legale ale operei de organizare si reorganizare a armatei române. Convenţia crea condiţii favorabile pentru unificarea armatei. Opera de consolidare a forţelor militare nu s-a produs intr-o atmosferă favorabilă internaţională. Dacă Franta a sprijinit eforturile statului român în vederea consolidării armatei, în schimb marile puteri limitrofe au făcut totul pentru a opri această operă de renaştere militară. 

Armata naţională reorganizată în perioada Regulamentului Organic, a rămas la nivelul unui nucleu, efectivele fiind restrânse, ca si capacitatea de luptă, dotarea şi armamentul. După unirea din 1859 s-a urmărit extinderea efectivului armatelor, însă trebuiau avute în vedere limitările impuse de puterile garante si mijloacele relativ restrânse care se puteau utiliza. Prin legea pentru organizarea armatei decretată la 27 noiembrie/9 decembrie 1864 s-a alcătuit o armată permanentă de 19 345 de oameni, la care se adăugau batalioanele de grăniceri si escadroanele de dorobanţi ce urmau să cuprindă 24 548 de oameni, adăugându-se la aceasta şi forţa reprezentată de cele trei “clase” ale barbaţilor în vârstă de 17-20 şi de 26-50 de ani, la care se putea recurge, si care erau la rândul lor supuşi instructiei şi exerciţiilor. Recrutarea a fost extinsă la nivelul întregii societăţi, dar Kogălniceanu a fost reticent în privinţa gărzii naţionale orăşeneşti deoarece ştia că ea s-ar fi aflat sub influenţa liberalilor radicali , de altfel, Kogălniceanu a fost partizanul cuprinderii cel putin a unei părţi din tărănime în armata în curs de alcătuire. În 1864, comandanţii de dorobanţi şi jandarmi au primit dispozitii de a-i instrui pe săteni în mânuirea armelor cu care au fost dotate comunele.

Întărirea armatei, nu era posibil să se îndeplinească în condiţii bune fără a dispune de un număr suficient de ofiţeri bine pregătiţi. În aceste împrejurări, şcoala militară pentru formarea de buni ofiţeri a reprezentat o preocupare permanentă în perioada consolidării statului modern român. Pentru pregătirea cadrelor oştirii erau cele două şcoli militare, din Iaşi şi din Bucureşti. 

După unirea celor două şcoli, se constata la 5 iulie 1862 că erau 70 de elevi, repartizaţi în cinci clase. La 30 septembrie 1862, este inaugurat un nou an de studii; cursurile se ţin sub direcţia maiorului francez Lamy, şeful misiunii militare franceze în România.Cu prilejul unei audienţe la Napoleon al-III-lea, Vasile Alecsandri a obţinut acordul acestuia pentru primirea în şcolile militare din Franţa a unor ofiteri români, era vorba de şcolile de la Saint Cyr, Metz (geniu), Saumur (cavalerie), Brest (şcoala navala), un număr de ofiţeri beneficiind de această posibilitate în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Foarte importantă a fost şi participarea unor ofiţeri la opraţiunile militare desfăşurate în diferite puncte ale globului. Cinci ofiţeri au fost trimişi să asiste la luptele ce se desfăşurau în Maroc, opt la operaţunile ce aveau loc în vederea desăvâşirii eliberării sudului Italiei, alţii au fost trimişi în Algeria, în Mexic şi în Statele Unite ale Americii în timpul războiului de secesiune.
O altă problemă importantă a Principatelor Unite căreia trebuia să i se găsească o rezolvare a fost aceea a armamentului. Pentru soluţionarea acestei probleme, Principatele Unite s-au adresat Franţei, puterea care a favorizat în cea mai mare măsura procesul de creare a României moderne. La 14 mai 1863, generalul Ion Emanuel Florescu îi raporta lui Cuza că a primit din Franţa 200 de pistoale revolver, 800 de carabine de vânători şi 1000 de puşti ghintuite de infanterie. O atenţie deosebită a fost acordată artileriei, de fapt a fost creată o nouă artilerie. În 1863, au fost cumpărate din Belgia 24 de tunuri Veuve Lachausser, şi în acelaşi an Serbia a dăruit Principatelor Unite Române alte guri de tunuri; tunuri au fost cumpărate şi din Franţa.Dar în afară de armamentul adus din apus, Cuza s-a gândit să înfiinţeze în ţară întreprinderi care să poată fabrica si repara armament. 

În acest scop a fost înfiinţat “Arsenalul armatei”, în Bucureşti; piatra fundamentală a clădirii a fost pusă de către domn la 20 iulie 1863. O parte din clădirile mănăstirii Mihai Vodă au fost transformate în ateliere care au confecţionat un important număr de uniforme. “Intr-una din casele de la Malmeson” a fost amenajat primul arsenal, iar apoi s-a costruit cel din Dealul Spirii; s-a adaugat depozitul de pulbere de la Cotroceni, fabrica de pulbere de la Târguşor, o mică turnătorie de proiectile adusă din Belgia.În preajma încheierii domniei lui Alexandru Ioan Cuza, armata română a trecut printr-un proces îndelungat de schimbări. Totul a fost reorganizat, numeroase unităţi şi instituţii noi au fost create. În cadrul a trei divizii teritoriale- Bucureşti, Iaşi şi Craiova- existau şapte regimente de infanterie, două regimente de cavalerie, un regiment de artilerie, batalion de vânători, un batalion de geniu si un batalion de pompieri. La Bucureşti funcţiona “Direcţia artileriei”, care avea în componenţă: manufactura de arme, compania de uvrieri, atelierul de artificii, atelierul de lemnărie, atelierul mecanic de fierărie şi topitorie, precum şi arsenalul, iar fabrica de praf se găsea la Târguşor, de altfel la Bucureşti îşi avea garnizoana şi “trenul echipajelor”. La Iaşi funcţiona “Şcoala de scrimă, gimnastică şi a copiilor de trupă”. Jandarmeria avea şase escadroane şi două companii, trei escadroane aveau garnizoanele în Bucureşti şi Iaşi, iar trei erau repartizate in judeţele din estul ţării. Grănicerii erau împărţiti în zece batalioane, iar dorobanţii în 30 de escadroane. Există un stat major, cele două direcţii ale Ministerului de Război, Statul major general, Consiliul permanent al instrucţiunii oastei, Comitetul consultative al armatei, Comisia superioară a dotaţiunei oastei, precum şi comisiile corecţionare ale corpurilor. Serviciul sanitar al armatei, interdependent militar şi corpul ofiţerilor de administraţie completă. Acestea erau unităţile şi organismele noii armate naţionale, care în mai puţin de un deceniu a fost unificată, modernizată şi pregătită pentru rolul ce urma să îl aibă în următoarea etapă istorică.Se poate spune că atenţia pe care a arătat-o Cuza faţă de armată se explică, nu numai prin apartenenţa sa, la începutul carierei şi în momentul în care a fost ales domn al Moldovei la această instituţie fundamentală a ţării, dar şi prin realizarea faptului că armata este un semn al autonomiei ţării şi mijlocul esenţial pentru a apăra integritatea ei teritorială.În 1881, Zoe Sturdza, sora lui Costache Negri, scria:” Principele Cuza va avea întotdeauna o pagină strălucitoare în istoria ţării sale. Căci omul a avut slăbiciuni inerente sărmanei noastre nature umane, suveranul a fost întotdeauna integru şi pătruns de cel mai mare patriotism”. Cuza a fost, în fond, un mare revolutionar al poporului român, a urmărit îndeplinirea programului revoluţiei de la 1848 şi a contribuit esenţial la îndeplinirea unor puncte esenţiale ale acestui program.

• 1882:  S-a născut Edward Hopper, pictor american, cunoscut pentru interesul său vădit acordat compoziţiei figurative urbană şi arhitectonică, în care inserează unul sau două personaje, ca dimensiune psihologică izolată.

În 1918 a fost printre primii membri ai clubului „Whitney Studio”, cel mai vital centru al artiştilor americani independenţi. Succesele obţinute cu o expoziţie de acuarele (1923) şi una de picturi (1924) au contribuit la consacrarea lui ca reprezentant de frunte al realismului figurativ în arta americană.

Opera lui Hopper se caracterizează prin folosirea formelor unghiulare şi cubice, compoziţiile simple, fuga de orice artificiu dinamic, elemente ale stitlului său prin care se descoperă un profund conţinut spiritual.

• 1887:  A văzut lumina zilei Gustav Ludwig Hertz, fizician german, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1925, pentru rolul său în demonstrarea teoriei ciocnirilor între electroni şi atomi.

În anul 1951, Hertz a primit Premiul Stalin, clasa a doua, precum şi Medalia Max Planck din partea Deutsche Physikalische Gesellschaft.

Gustav Ludwig Hertz (n. 22 iulie 1887, Hamburg – d. 30 octombrie 1975, Berlinul de Est) a fost un fizician german, nepot al lui Heinrich Rudolf Hertz, și laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1925, pentru rolul său în demonstrarea teoriei ciocnirilor între electroni și atomi.

Între 1911 și 1914, Hertz a fost asistentul lui Rubens la Universitatea Berlin. În această perioadă, Hertz, împreună cu James Franck, a efectuat experimente privind ciocnirile inelastice ale electronilor în gaze[6], cercetări cunoscute sub numele de experimentele Franck-Hertz, și pentru care aceștia au primit Premiul Nobel pentru Fizică în 1925.

În timpul Primului război mondial, Hertz a servit în armată din 1914. A fost grav rănit în 1915. În 1917, s-a întors la Universitatea Berlin ca Privatdozent. În 1920, s-a angajat ca fizician cercetător la fabrica de lămpi incandescente Philips din Eindhoven, unde a lucrat până în 1925.

În 1925, Hertz a devenit ordinarius professor și director al Institutului de Fizică de la Universitatea Martin Luther Halle-Wittenberg. În 1928 a devenit ordinarius professor de fizică experimentală și director al Institutului de Fizică din Berlin Technische Hochschule (BTH) din Berlin-Charlottenburg. Acolo, a dezvoltat o tehnică de separare a izotopilor prin difuzie gazoasă. Deoarece Hertz fusese ofițer în timpul primului război mondial, a fost temporar protejat de politicile naziste și de Legea de restaurare a serviciului profesional civil, dar în cele din urmă politicile și legile au devenit mai stringente, iar la sfârșitul lui 1934, a fost forțat să demisioneze de la BTH, fiind clasificat ca “parțial evreu de gradul doi”. Apoi s-a angajat la Siemens, ca director al Laboratoruli de Cercetări II. Acolo, a continuat munca în domeniul fizicii atomice și ultrasunetelor, dar în cele din urmă și-a încheiat lucrările privind separarea izotopilor. A deținut acest post până la plecarea în Uniunea Sovietică în 1945.

După întoarcerea din URSS, Hertz a devenit ordinarius professor la Universitatea Leipzig. Între 1955 și 1967, a fost președinte al Societății de Fizică din Republica Democrată Germană și ulterior președinte onorific între 1967 și 1975.

• 1894: 21 de vehicule au luat startul într-o călătorie între Paris și Rouen, în Franța, cursă considerată de mulți drept prima întrecere între automobile din istorie, deși inițial organizatorii anunțaseră că nu va fi vorba de o competiție.

Evenimentul a fost pus la cale de publicația ”Le Petit Journal”, care inițiase și cursa ciclistă Paris – Brest – Paris. Raliul a fost precedat de patru zile de expoziții și curse de calificare în și în jurul Parisului, evenimente care au stârnit un mare interes public.

Ziarul a promovat cursa drept ”competiția pentru trăsuri fără cai, care nu sunt periculoase, sunt ușor de condus și costă puțin”, premiul cel mare urmând să fie acordat vehiculului care se apropie cel mai mult de acest ideal.

 Pe 22 iulie, acum exact 121 de ani, 21 de vehicule au pornit pe traseul de 126 de kilometri dintre Paris și Rouen. 6 ore și 48 de minute mai târziu, primul care a trecut linia de sosire a fost contele Jules-Albert de Dion (foto sus), cu 3 minute și 30 de secunde înaintea lui Albert Lemaître și Auguste Doriot (Peugeot), însă câștigători au fost desemnați cei din urmă, pentru că mașina contelui, cu motor cu aburi, avea nevoie de… fochist și nu se încadra astfel în idealul descris de organizatori.

Premiul cel mare a fost împărțit în mod egal între echipa de pe locul 2, ”Fiii fraților Peugeot” și cea de pe locul 3, ”Panhard și Levassor”. Compania Peugeot, care apăruse în 1810 ca producător de… râșnițe de cafea și biciclete, scotea deja câteva zeci de vehicule pe an la momentul cursei și a devenit între timp unul dintre cei mai mari producători de automobile din lume. Panhard et Levassor (după 1945 – Panhard) a produs automobile între 1890 și 1967, când ramura ”civilă” a fost absorbită de Citroën, iar Panhard a continuat să fabrice doar vehicule blindate. În 2012, compania a fost cumpărată de Renault Trucks Defense.

• 1946: A fost creată Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), instituţie specializată a Naţiunilor Unite, cu sediul la Geneva, înfiinţată la 7 aprilie 1948, având în prezent 193 de state membre, reprezentanţe în 147 de ţări şi 6 birouri regionale.

OMS este o organizaţie internaţională care are rolul de a menţine şi coordona situaţia sănătăţii populaţiilor pe glob; „nivelul de sănătate atins trebuie să-i asigure omului o stare fizică şi psihică pentru a putea deveni productiv şi folositor societăţii”.

Finanţarea bugetului se face prin cotizaţii plătite de către ţările membre, contribuţii voluntare ale ţărilor membre sau donaţii. Ţările bogate plătesc mai mult, iar ţările sărace mai puţin.

OMS „Organizația Mondială a Sănătății” (sau WHO – acronimul în limba engleză a denumirii World Health Organization) cu sediul central la Geneva a fost înființată la 7 aprilie 1948, având în prezent 193 de state membre. Are reprezentanțe în 147 de țări și 6 birouri regionale. Bugetul pe anul 2009 a fost de aproape 5 miliarde de dolari americani.

Cu ocazia unei conferințe ținute la Paris în martie- aprilie 1946 de către 18 membri ONU, un comitet tehnic a redactat un plan de constituție pentru o organizație mondială a sănătății. Erau descrise principiile de activitate și funcțiile pe care urma să le aibă organizația. Aceste propuneri au fost apoi prezentate delegațiilor naționale la o conferință ținută la New York în iunie-iulie 1946. Pe 19 iulie, 61 de state au semnat constituția. China și Regatul Unit au semnat necondiționat, iar celelalte delegații au semnat cu condiții. A fost dată autorizarea să se stabilească o comisie interimară cu 18 membri. Un canadian, dr. Brock Chisholm, a fost numit secretar-executiv al acestei comisii, care urma să conducă programul până când 26 de țări semnau constituția necondiționat. Această a 26-a semnătură a fost obținută pe data de 7 aprilie 1948- dată care este considerată ca zi de naștere a Organizației Mondiale a Sănătății.

Rolul organizației, stabilit în constituția ei, este menținerea în cea mai bună stare a sănătății populațiilor pe glob. Strategia de combatere a bolilor a fost formulată în „Declarația de la Alma-Ata” (1978) din Kazahstan.

Nivelul de sănătate atins trebuie să-i asigure omului o stare fizică și psihică pentru a putea deveni productiv și folositor societății.

Concepția despre sănătate și despre menținerea ei prin strategia combaterii bolilor este formulată în „Charta de la Ottawa” (1986).

Să aveți o zi frumoasă!