4 Iulie

Este a 185-a zi a anului.
Au mai rămas 180 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 05 h 37 m și apune la 21 h 03 m. 

Citatul zilei

„Când un guvern se teme de cetățeni, e democrație. Când cetățenii se tem de guvern, este dictatură.”(Thomas Jefferson, al doilea vicepreședinte și al treilea președinte al Statelor Unite ale Americii, autor al Declarației de Independență (1776), și unul dintre cei mai influenți dintre "părinții fondatori" ai Statelor Unite, n. 13 aprilie 1743 - d. 4 iulie 1826)

 Independence Day

Ziua Independenței, cunoscută și ca 4 iulie, este o sărbătoare federală în Statele Unite, care comemorează adoptarea Declarației de independență de pe 4 iulie 1776, în care a fost declarată independența față de Regatul Marii Britanii. Ziua Independenței este deseori asociată cu focuri de artificii, parade și evenimente private care sărbătoresc istoria, guvernul și tradiția Statelor Unite. Ziua Independenței este ziua națională a Statelor Unite ale Americii.

4 iulie este poate cea mai faimoasa zi nationala din lume. Putini stiu insa ce inseamna de fapt si cat de recenta este aceasta sarbatoare

Toata lumea stie (mai ales dupa blockbuster-ul cu Will Smith) ca 4 iulie este “Independence Day”, “Ziua Independentei”. In realitate, insa, pe 4 iulie 1776 Statele Unite ale Americii nu si-au dobandit independenta de Marea Britanie.

2 iulie sau 3 septembrie?

Oficial, acest lucru s-a intamplat abia pe 3 septembrie 1783, prin tratatul de la Paris, care a consfintit recunoasterea independentei a ceea ce pana atunci fusesera 13 colonii britanice. Teoretic, 4 iulie este pur si simplu ziua declararii independentei Statelor Unite de catre Congres, independenta care la acel moment nu era recunoscuta de nicio alta tara.

Multi istorici americani spun insa ca nici aceasta data nu e corecta: independenta a fost votata pe 2 iulie 1776, 4 fiind pur si simplu ziua cand s-a adoptat forma finala a Declaratiei de Independenta. Aceasta nici macar nu a fost semnata pe 4 de toti membrii Congresului, unii nefiind prezenti in Philadelphia, orasul unde se intrunisera reprezentantii fostelor colonii; abia in august s-a incheiat strangerea semnaturilor de la congresmeni.

Coincidenta macabra

Data de 4 iulie a intrat in uz ca "Ziua Independentei" abia la decenii bune dupa acest eveniment – si mai ales dupa ce, printr-o bizara coincidenta, trei presedinti americani au murit pe aceasta data. Printre acestia si doi intre semnatarii declaratiei, Thomas Jefferson si John Adams, care amandoi s-au stins pe 4 iulie 1826, la distanta de cateva ore unul de celalalt.

Cinci ani mai tarziu, tot pe 4 iulie, s-a stins din viata si fostul sef al statului James Monroe. In timpul mandatului, acesta fusese grav bolnav de doua ori in aceasta zi, care in mod clar nu i-a purtat noroc.

Petrecere campeneasca de ziua nationala

Chiar si asa, abia in anul 1870, la aproape un secol de la eveniment, 4 iulie a devenit oficial sarbatoare – insa numai pentru angajatii statului din Districtul Columbia, unde se afla capitala SUA, si chiar si in cazul acestora fara plata. Pana atunci, Ziua Independentei era sarbatorita dupa bunul plac al autoritatilor centrale si locale si nu rareori presedintele SUA nu participa la nicio ceremonie, iar cand o facea, era mai degraba o petrecere campeneasca. Cu un astfel de prilej, in 1850, Zachary Taylor (foto jos) a mancat prea multe cirese nespalate care, combinate cu o cana de lapte rece, i-au adus moartea cateva zile mai tarziu in urma unei afectiuni stomacale.

A mai fost insa nevoie de cateva decenii pentru ca 4 iulie sa devina o adevarata zi libera. In 1938 Congresul a legiferat ca Ziua Independentei este sarbatoare federala, pentru care functionarii statului sunt platiti, iar in 1941 decizia a fost extinsa si la Districtul Columbia, care fusese uitat in forma initiala a legii.

Traditia crenvurstiului

Si traditiile de 4 iulie ascund cateva secrete. De pilda, nimeni nu stie de ce in aceasta zi se consuma cantitati industriale de hot dogs (150 de milioane in 2013). Obiceiul pare sa fi aparut in New York la cumpana dintre secolele XIX si XX, dar hot dog-ul e pur si simplu traditionalul frankfurter german, bagat intr-o chifla.

De-a lungul timpului, insa, pe 4 iulie s-au consumat cele mai diferite tipuri de mancare. In 1776, viitorul presedinte John Adams s-ar fi delectat cu supa de broasca testoasa; in 1804, Thomas Jefferson a tinut o receptie cu “racoritoare” iar in 1850, presedintele Taylor a devorat ciresele fatale.

Drapelul american: inventat de un liceean, fabricat de chinezi

Un alt simbol al acestei zile, drapelul american, nu prea mai are nicio legatura cu evenimentele din 1776. Actualul design al steagului a fost adoptat in 1960, in urma unui concurs castigat de un liceean din Ohio. Acesta a primit o tema la scoala dar steagul propus de el a primit o nota proasta. Suparat, tanarul i-a trimis creatia sa presedintelui Eisenhower, care a fost incantat.

De altfel, cele mai multe steaguri folosite la sarbatorirea Zilei Independentei sunt facute in China. In 2013, SUA au importat drapele americane de aproape 4 milioane de dolari din aceasta tara, potrivit Asociatiei Producatorilor Americani de Steaguri. Congresmenii au incercat sa puna capat acestei situatii, dar au reusit sa reglementeze doar steagurile folosite de armata. Printr-o decizie din 2014, Departamentul Apararii nu mai are voie sa utilizeze decat drapele americane facute in America – ceea ce nu inseamna ca, in multe cazuri, materiile prime nu sunt tot importate din China.

  Ziua Crucii Roşii Române

Societatea Națională de Cruce Roșie din România sărbătorește, pe 4 iulie 2018, 142 de ani de istorie și activitate umanitară.

Societatea de Cruce Roşie din România s-a înfiinţat şi a primit recunoaşterea Comitetului Internaţional al Crucii Roşii la 4 iulie 1876, la doi ani după aderarea ţării noastre la Prima Convenţie de la Geneva ''pentru ameliorarea situaţiei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie''.

Printre semnatarii actului de înfiinţare a Crucii Roşii Române (CRR) se regăseau importante personalităţi ale vremii: Nicolae Cretzulescu, George Gr. Cantacuzino, C.A. Rosseti, Ion Ghica, Dimitrie Sturdza şi dr. Carol Davila.

Primul preşedinte al CRR, care îşi avea sediul într-o aripă a actualului Spital Colţea din Bucureşti, a fost prinţul Dimitrie Ghica (1876-1897).

În 1919, Societatea Naţională de Cruce Roşie din România (SNCRR) adera la Liga Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, în 1954, la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949. Principiile adoptate la Conferinţa Internaţională a Crucii Roşii, de la Viena, în 1965 şi reactualizate, în 1985, au stat la baza întregii activităţi a SNCRR, începând cu 22 decembrie 1989.

La 20 iulie 1876, prima ambulanţă a CRR a plecat într-o misiune umanitară pe frontul sârbo-turc de la sud de Dunăre. A urmat Războiul de Independenţă (1877-1878), când Crucea Roşie a intervenit cu personal sanitar, ambulanţe şi trenuri sanitare în sprijinul trupelor de campanie. A înfiinţat aşezăminte spitaliceşti în Bucureşti şi în diferite oraşe din ţară.

Între anii 1888 şi 1892, societatea şi-a extins activitatea prin organizarea de cursuri speciale pentru pregătirea surorilor de caritate. În 1891, s-a înfiinţat şcoala permanentă pentru infirmiere, iar un an mai târziu s-a înfiinţat un spital şcoală cu zece paturi.

Prin Statutul Crucii Roşii, adoptat în 1876, femeile nu puteau face parte din conducerea Societăţii. De aceea, în 1906, au pus bazele ''Societăţii de Cruce Roşie a doamnelor din România'', prima preşedintă aleasă fiind Irina Câmpineanu. Societatea era activă în paralel cu cea înfiinţată în 1876 şi se ocupa cu strângerea de fonduri pentru ajutorarea în caz de război şi calamităţi, pregătind personal voluntar. În 1915, Adunarea Generală a SNCRR a aprobat fuziunea celor două entităţi. Cu acest prilej, Regina Maria, sub al cărei patronaj se afla Crucea Roşie la acea vreme, a adresat românilor următorul mesaj: ''Crucea Roşie, nădejdea tuturor în timp de pace, ca şi în război, nu trebuie să piară. Cu toţii, de la mic la mare să o sprijinim cu evlavie, cu însufleţire, cu nesfârşită dragoste''

Misiunea Crucii Rosii Romane, a fost mereu umanitara, dorindu-si sa contribuie la alinarea suferintei si la protejarea celor aflati in dificultate.

Evenimente de-a lungul timpului…

• 68: S-a născut Salonia Matidia, nepoata împăratului Traian; fiica şi singurul copil al Ulpiei Marciana şi al bogatului pretor Gaius Salonius Matidius.

Unchiul ei matern a fost împăratul Traian, care nu a avut copii şi a tratat-o ca pe fiica sa. Tatăl ei a murit în 78 şi Matidia a stat cu mama ei în casa lui Traian şi a soţiei sale, Pompeia Plotina.

Când Matidia a murit, împăratul roman Hadrian a ţinut un discurs de înmormântare, a divinizat-o şi i-a clădit un templu şi un altar în Roma.

• 1546: S-a născut sultanul otoman Murat al III-lea ; (d. 1595).

Murad al III-lea ( d. 15 ianuarie 1595) a fost sultanul Imperiului Otoman din 1574 până la moartea sa.

Sub domnia sa otomanii au suferit o gravă înfrângere din partea armatei habsburgice în bătalia de la Sissek în 1593.

A ramas in istoria Imperiului Otoman ca fiind al doilea sultan care nu sa implicat in expediti militare, nefiind interesat de marirea imperiului sau.

A fost descris de istoricul român Nicolae Bălcescu drept „un duh slab și superstițios, dulce la trai, iar iute la mânie și adesea atunci și cu cruzime, era dat cu totul la misticism, la poezie și la voluptate; amator de danț și muzică, de vorbe cu duh, ba încă și de mucalitlâcuri, el iubea mecanica, ceasornicăria și actele de reprezentație; el trăia încunjurat de tălmăcitori de vise, astrologi, șeici, poeți și femei, dănțuitori, de pitici și nebuni, lăsând domnia în mâna femeilor saraiului”.

1753: S-a născut Jean-Pierre Blanchard, aeronaut francez, inventatorul paraşutei; (m. 7 martie 1809).

Jean Pierre Blanchard (1753-1809), pare să fi fost prima persoană care a utilizat paraşuta într-o situaţie de urgenţă. În 1785, s-a urcat într-un balon şi a aruncat din el un câine într-un coş de care era fixată o paraşută. 

În 1793, Blanchard însuşi a coborât la sol folosind o paraşută în timp ce zbura cu un balon de aer cald cald care a explodat. Blanchard a fost cel ce a inventat prima paraşută pliabilă  din mătase; până atunci, paraşutele avuseseră cadre rigide.

 

• 1776: Statele Unite ale Americii şi-au declarat independenţa faţă de imperiul britanic

Cinci zeci si sase de delegati ai celor 13 colonii britanice din America de Nord, semneaza Declaratia de Independenta a Statelor Unite ale Americii.

Documentul a fost ratificat de către al doilea Congres Continental, prima entitate conducătoare a noului stat creat.

Textul Declaratiei a fost scris de Thomas Jefferson si a fost votat de toate delegaţiile excepţia celei din New York, care a fost de acord sa o semneze cateva zile mai tarziu.

Războiul de Independenţă începuse în 1775, iar conflictul s-a încheiat cu semnarea Tratatului de la Versailles, in ziua de 3 septembrie 1783.

 Ziua Independenței, cunoscută și ca 4 iulie, este o sărbătoare federală în Statele Unite, care comemorează adoptarea Declarației de independență de pe 4 iulie 1776, în care a fost declarată independența față de Regatul Marii Britanii. Ziua Independenței este deseori asociată cu focuri de artificii, parade și evenimente private care sărbătoresc istoria, guvernul și tradiția Statelor Unite. Ziua Independenței este ziua națională a Statelor Unite ale Americii.

De-a lungul decadelor 1750 și 1760, relațiile dintre Regatul Marii Britanii și cele treisprezece din coloniile sale în America de Nord au devenit din ce în ce mai tensionate, până când, în ziua de 19 aprilie 1775, precedând cu peste un an Declarația de independență, războiul a izbucnit cu adevărat prin confruntarea militară cunoscută sub numele de Bătăliile de la Lexington și Concord.

Aceste bătalii, care au fost de fapt conflicte armate multiple la diferite scale, s-au desfășurat în aceeași zi, de 19 aprilie, în apropiere de Boston, cuprinzând o suprafață delimitată de localitățile Lexington, Concord, Lincoln, Menotomy (Arlington) și Cambridge, toate din același comitat, Middlesex County, Province of Massachusetts Bay.

Aceste confruntări militare, ale căror efective participante de ambele părți au putut fi doar estimate, au produs următoarele victime exact numărate: 73 de morți, 26 de dispăruți și 174 de răniți de partea britanică, respectiv 50 de morți, 5 dispăruți și 39 de răniți de partea americană.

Simultan, aceste bătălii multiple sunt considerate de către toți istoricii ca fiind începerea efectivă a Războiului Revoluționar American (1775 – 1783).

Deși inițial fusese prea puțină dorință de independență de partea americană și mult mai mult o puternică convingere că jugul colonial va fi îmbunătățit dacă americanii vor arăta că sunt gata să lupte pe viață și pe moarte, totuși, în doar câteva luni, s-a manifestat o creșterea exponențială a dorinței de a scăpa pentru întotdeauna de tutela Marii Britanii și, în același timp, o puternică manifestare a sentimentului de patriotism național.

Cel puțin două documente pot fi menționate aici de a fi contribuit decisiv la transformarea unor colonii de agricultori, meșteșugari și comercianți, care au avut prea puține legături puternice între ele, într-o viitoare națiune, având o clară conștiință colectivă și o dorință intensă de a fi independentă.

Primul este actul britanic puternic restrictiv, perceput de coloniști ca un act de opresiune, cunoscut sub numele de Intolerable Acts și care aproape a sugrumat auto-guvernarea coloniilor americane ale Angliei.

Cel de-al doilea este pamfletul lui Thomas Paine, intitulat Common Sense, publicat în ziua de 10 ianuarie 1776, care a avut un puternic rol de galvanizare a minților, sufletelor și mândriei coloniștilor, dându-le tuturor impulsul esențial de a trece de la cântărirea pragmatică a șanselor și a avantajelor și/sau dezavantajelor la radicala atitudine exprimată hiper-sintetic: Dați-mi Libertate(a) sau dați-mi Moarte(a).

Prima frază a Declarației afirmă ca o chestiune de lege naturală abilitatea unui popor de a-și asuma independența politică și recunoaște că motivele unei asemenea independențe trebuie să fie rezonabile și, prin urmare, explicabile, de aceea trebuiau să fie explicate.

Următoarea secțiune, faimosul preambul, include ideile și idealurile care au stat la baza Declarației.

Cei 56 de semnatari ai Declarației de Independență, perau oameni educați și avuți (printre ei se găseau 24 de juriști și avocați, 11 erau comercianți, iar 9 erau fermieri și deținători de plantații), absolut toți fiind cetățeni britanici.

Când au afirmat solemn că jurau cu viața, averea și onoarea lor, acești oameni erau pe deplin conștienți că riscau arestarea, confiscarea totală a averii și executarea prin spânzurătoare, care era în acele timpuri pedeapsa comună pentru orice act ce era considerat trădare de către coroana britanică.

Prima semnătură, cea mai mare și cea care a devenit de-a lungul timpului cea mai cunoscută a fost a lui John Hancock, președintele Congresului Continental.

Doi viitori președinți ai Statelor Unite au semnat Declarația, John Adams, al doilea președinte și Thomas Jefferson, al treilea președinte.

Cel mai în vârstă semnatar a fost Benjamin Franklin, la 70 de ani, în timp ce Edward Rutledge, la 26 de ani, a fost cel mai tânăr.

10 lucruri pe care nu le stiai despre 4 iulie, Ziua Independentei Statelor Unite

1. Initial, Ziua Independentei trebuia sa se sarbatoreasca pe 2 iulie. John Adams, cel de-al doilea presedinte al Americii, ii scria atunci, in 1776, sotiei sale ca ziua de 2 iulie o sa intre in istorie, deoarece Congresul votase independenta pe 2 iulie. Insa, doar peste doua zile, pe 4 iulie, Congresul a adoptat si Declaratia de Independenta.

2. Prima sarbatoare a Zilei Independentei s-a oficiat in 1777, in Philadelphia, unde soldatii au facut o parada si au fost trase 13 focuri de arma in onoarea celor 13 state de atunci. Insa, Ziua Independentei a devenit o sarbatoare oficiala abia in 1870. Apoi, prin anii ‘50, ziua de 4 iulie se sarbatorea printr-un picnic cu comunitatea de la biserica sau acasa, in familie. Zece ani mai tarziu, prin 1960, odata cu razboiul din Vietnam, s-a produs o ruptura, iar oamenii nu mai simteau ca ar trebui sa sarbatoreasca.

3. Singurul presedinte american nascut pe data de 4 iulie a fost Calvin Coolidge. De asemenea, fiica lui Barack Obama, Malia Obama, este nascuta pe 4 iulie.

4. Chiar daca acum americanii incing gratarele pentru a pregati hamburgeri si hot dogs, in anul Declaratiei de Independenta pe masa se gaseau alte "bunatati". De exemplu, pe 4 iulie 1776, John Adams si sotia sa au sarbatorit cu supa de broasca testoasa, somon fiert cu un fel de maioneza, mazare si cartofi noi fierti. De astazi si pana pe 14 august la McDonald’s puteti incerca noii burgeri de inspiratie americana din campania American Weeks: Celebrity Beef si Star Chicken.

5. Cu totii stim ca simbolul Statelor Unite este vulturul cu cap alb. Insa, Benjamin Franklin, unul dintre intemeietorii Americii si unul dintre "primii americani" s-a aratat nemultumit de alegere si daca ar fi fost doar dupa el, ar fi optat pentru curcan.

6. Autorul principal al Declaratiei de Independenta, Thomas Jefferson, avea doar 33 de ani, in acel moment.

7. In 1776, cand Statele Unite si-au declarat independenta, pe noul teritoriu locuiau 2,5 milioane de americani, acum, dupa 238 de ani, sunt peste 310 milioane.

8. Pe 4 iulie, toti patriotii americani isi decoreaza casele cu steaguri americane. 87.5% dintre acestea sunt fabricate in China. Cam ironic, nu?

9. Presedintii americani John Adams, Thomas Jefferson si James Monroe au murit pe data de 4 iulie.

10. Linia melodica a imnului Statelor Unite a fost folosit initial intr-un cantec englezesc de bauta, numit To Anacreon in Heaven.

• 1790: S-a născut  George Everest, geograf englez (d. 1866)

Sir George Everest (n. 4 iulie 1790 – d. 1 decembrie 1866) a fost un militar și geodez britanic. A fost conducător din 1823 al Serviciului geodezic al Indiei. Numele lui a fost dat celui mai înalt vârf de pe Terra (din Munții Himalaya).

• 1807: S-a născut Giuseppe Garibaldi, general şi om politic, unul dintre conducătorii luptei pentru unificarea naţională a Italiei.

Principalul său obiectiv a fost lupta pentru unificarea Italiei, în jurul regelui Victor-Emmanuel al II-lea de Savoia, monarhul  Sardiniei și Piemontului, și al primului sǎu ministru, Camillo Cavour.

A participat, în 1859, la războiul dus de Sardinia împotriva Austriei, luptând în Alpi.

În 1860, în fruntea a 1 000 de oameni, a întreprins o expediție în Sicilia (devenită celebră sub denumirea „Expediția celor 1 000 de cămăși roșii”), reușind să înlăture monarhia locală, sǎ instituie un guvern provizoriu şi să uneasca Sicilia și Neapole, cu regatul Sardiniei și Piemontului (1861) .

În 1861, întreaga Italie, cu excepția Romei (aflată sub autoritatea Papei) și a Veneției (rămasă sub control austriac), a fost unificată. În 1862, Garibaldi a intrat în conflict cu regele Victor-Emmanuel al II-lea, pentru că, în ciuda opoziției regelui, care încerca să evite un conflict cu Franța, ale cărei trupe ocupau Roma, Garibaldi a constituit un grup de voluntari din Sicilia cu care intenționa să ocupe Roma, pentru a o transforma în capitala Italiei. A fost înfrânt de trupele regale la Aspromonte (29 august 1862), capturat, dar eliberat puțin timp mai târziu.

În timpul războiului din 1866, în care Italia, aliată cu Prusia, a luptat împotriva Austriei, Garibaldi a condus din nou un corp de voluntari cu care a reușit să înfrunte cu succes armata austriacă. La sfârșitul războiului, Veneția a devenit parte integrantă a Italiei unificate.

Odată cu anexarea Romei la Italia, în 1870, Garibaldi a devenit membru al Parlamentului italian.

Giuseppe Garibaldi este considerat una dintre figurile legendare ale Risorgimentului italian și este, poate, personajul istoric cel mai faimos și popular în Italia. Este cunoscut și cu numele de „erou al celor două lumi”, pentru acțiunile militare la care a participat atât în America de Sud, cât și în Europa, în numele independenței și al libertății popoarelor.

• 1854: S-a născut Victor Babeş, bacteriolog și morfopatolog român, membru al Academiei Române din 1893.

În colaborare cu Victor André Cornil, este autorul primului tratat de bacteriologie din lume (Bacteriile și rolul lor în anatomia și histologia patologică a bolilor infecțioase), prin care a pus bazele moderne ale acestei științe. De asemenea, este fondatorul școlii românești de microbiologie.

Activitatea științifică a lui Victor Babeș a fost foarte vastă, cu un accent deosebit în problemele de tuberculoză, lepră, vaccinare anti-rabică și seroterapie anti-difterică.

A demonstrat prezența bacililor tuberculozei în urina persoanelor bolnave și a pus în evidență peste 40 de microorganisme patogene.

De o deosebită importanță este descoperirea unei clase de paraziți, sporozoari intracelulari nepigmentați, care cauzează febra de Texas la pisici și alte îmbolnăviri la animale vertebrate. La Congresul Internațional de Zoologie din Londra (1900), acești paraziți au fost clasificați în genul Babesia.

Victor Babeș, datorită formației sale științifice de bază, a creat concepția ce poate fi denumită patomorfologia procesului infecțios, sinteză a microbiologiei cu histopatologia.

Activitatea lui Babeș a influențat și dezvoltarea medicinei veterinare, imprimându-i orientări noi, strâns legate de obiectivele medicinei profilactice. Astfel, a introdus vaccinarea antirabică în țara noastră, ameliorând metoda prin asocierea, în cazurile grave, cu seroterapia.

Prin cercetările sale valoroase asupra antagonismelor microbiene, s-a situat printre precursorii ideilor moderne asupra antibioticelor.

• 1862: Prelatul de la Oxford, profesorul de matematici Dodgson, cunoscut ca scriitorul Lewis Carroll, a făcut cunoştinţă cu Alice (10 ani), fiica rectorului de colegiu Trinity, care a devenit eroina cărţilor Alice în ţara minunilor, carte publicată în aceeaşi zi, în anul 1865.

Dupa cum stim, Lewis Carroll a fost inspirat de fetita unor cunostinte in crearea personajului principal al cartii Alice in Wonderland, insa, dupa ani de zile in care Disney ne-a spalat creierul noi am ajuns sa ne-o inchipuim ca fiind o fetita draguta, blonda cu ochi albastri. Aceasta imagine este departe de adevar. Se pare ca “adevarata Alice din Tara Minunilor” a fost defapt o fetita bruneta, de 10 ani, pe care o chema Alice Liddell – fiica unui matematician prieten cu autorul.

Mai jos veti putea observa o poza cu adevarata Alice, facuta in 1858, pe cand avea 6 ani, pusa in comparatie cu varianta creata de Tim Burton.

Nu putem sa-i condamnam prea mult insa pe cei care au distorsionat imaginea Alicei, pentru ca, ilustratiile originale din carte par mai mult a trimite inspre o fetita blonda.alice in wonderland

Partea cea mai ciudata in acest caz este faptul ca Lewis obisnuia sa petreaca timp cu multi copii. Ii fotografia, se juca impreuna cu ei si uneori acestia erau complet dezbracati. Nu e chiar atat de rau precum suna: se pare ca era un lucru destul de comun pentru acea perioada. Chiar daca Alice Lindell a fost principala sursa de inspiratie pentru acest personaj, cu siguranta autorul a mai preluat caracteristici si de la alti copii.

• 1864: Decret domnesc privind înființarea Universității din București, care reunea într-un singur corp facultățile de Drept, Științe și Litere.

Acest important lacas de cultura romaneasca  a fost întemeiat ca şcoală superioară,  la patru ani după întemeierea Universităţii Iaşi, prima universitate a României  moderne.

 În 1864 Universitatea din Bucuresti  includea facultăţile de Drept, Ştiinţe, Filozofie (Litere). Primul rector al acesteia, ales la 15 septembrie 1864, a fost juristul Gheorghe Costa-Foru.

Înfiinţată prin Decretul nr. 765 din 4 / 16 iulie 1864 al Domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi reclamându-se ca succesoare a structurilor de învăţământ superior inaugurate de Academia Domnească (1694), Universitatea din Bucureşti a contribuit şi contribuie în mod decisiv la dezvoltarea şi modernizarea învăţământului, ştiinţei şi culturii româneşti.

Primul rector a fost juristul Gh. Costaforu. (4/16)

Constituirea Universității București, ca instituție didactică și științifică de cel mai înalt nivel, a marcat un moment important în dezvoltarea și modernizarea învățământului, științei și culturii românești.

Considerată monument arhitectonic, clădirea uneia dintre cele mai prestigioase instituții de învățământ superior din România a fost construită după planurile arhitecților Alexandru Orăscu (la vremea aceea arhitectul orașului București), Slater și Benes. Ea își are originea în vechea Academie Domnească de la Sfântul Sava, întemeiată la 1694 de Constantin Brâncoveanu, domnul Țării Românești (1688-1714), la îndemnul învățatului stolnic Constantin Cantacuzino.

În anul 1857 a avut loc ceremonia punerii pietrei fundamentale la începerea lucrărilor pentru noua clădire, care urma să poarte titlul de ''Academia Română din București'', formată din gimnaziu și cele două facultăți de legi și inginerie, muzeul, biblioteca, pinacoteca, tipografia școalelor și internatul elevilor.

Ansamblul clădirii era format dintr-un corp central, dominant, și două corpuri laterale de o parte și de alta, unite între ele prin corpuri de legătură mai joase. În partea centrală se înălțau șase coloane masive în stil ionic, unite în partea de sus printr-o lată arhitravă susținând coronamentul triunghiular, împodobit cu sculpturi alegorice, înfățișând zeița înțelepciunii, Minerva, încununând o figură cu o liră în mână reprezentând poezia, în timp ce, la dreapta și la stânga zeiței, nuduri drapate care simbolizau științele și artele. Deasupra unghiului din vârf al frontonului, un mare vultur cu aripile deschise și câte o himeră deasupra celorlalte două unghiuri închideau construcția.

Dacă la data înființării, Universitatea din București reunea, într-un singur corp, facultățile de Drept, Științe și Litere și Filosofie, în 1964 ea avea 12 facultăți (matematică-mecanică, fizică, chimie, biologie, geologie-geografie, filosofie, istorie, limbă și literatură română, științe juridice, facultățile de limbi și literaturi slave, limbi și literaturi romanice, clasice și orientale, limbi și literaturi germanice), iar numărul studenților se ridica la 13.435.

• 1876: S-a născut, la Iaşi, George G. Mârzescu, jurist şi om politic roman; figură centrală a Iaşului şi a Partidului Naţional Liberal (din 1901).

A fost caracterizat de I. G. Duca: „…în calitate de primar al Iaşului (1914-1916) şi şef al organizaţiei liberale locale, a făcut eforturi deosebite pentru refugiaţi şi aprovizionarea populaţiei în timpul Primului Război Mondial”.

A fost ministru în guverne liberale, iar în 1924, acesta a emis o lege pentru scoaterea în ilegalitate a P.C.R.

• 1876: S-a creat, la Bucureşti, Societatea Naţională de Cruce Roşie a României.

Societatea Naţională de Cruce Roşie Română, înfiinţată la 4 iulie 1876, recunoscută prin Decretul domnesc nr. 1744 din 8 septembrie 1876, a funcţionat neîntrerupt până în prezent, aducându-şi contribuţia în domeniul umanitar atât în timp de conflict armat cât şi în timp de pace.

La 23 august, acelaşi an, Societatea a fost recunoscută de Comitetul Internaţional al Crucii Roşii de la Geneva.

Societatea Națională de Cruce Roșie din România este o organizație umanitară, neguvernamentală, bazată pe voluntariat, care oferă asistență de urgență, în caz de dezastre, precum și educație în domeniul sanitar în România. Este afiliata națională a Federației Internaționale a Societăților de Cruce Roșie și Semilună Roșie.

Principalele  atributii ale Societatii Nationale de Cruce Rosie din Romania sunt (Legea nr. 139/ 1995, Art. 11.):

    * sa actioneze in caz de conflict armat, iar in timp de pace sa se pregateasca si sa actioneze, ca auxiliara a autoritatilor publice, in toate domeniile prevazute de Conventiile de la Geneva din 1949 si in favoarea tuturor celor aflati in suferinta, atat persoane civile, cat si militare;

    * sa contribuie la ameliorarea starii de sanatate, la prevenirea imbolnavirilor si la alinarea suferintelor prin programe de intrajutorare in beneficiul colectivitatii;

    * sa organizeze, la nivel national sau local, dupa caz, servicii de ajutoare de urgenta in favoarea victimelor dezastrelor, indiferent de cauzele si natura acestora;

    * sa promoveze participarea copiilor si a tinerilor la activitatile specifice;

    * sa autorizeze folosirea emblemei, pe timp de pace, conform legii;

    * sa faca cunoscut opiniei publice, in special copiilor si tineretului, actiunile sale, cat si pe cele ale Miscarii Internationale de Cruce Rosie si Semiluna Rosie, precum si Principiile fundamentale ale Crucii Rosii, idealurile pacii, respectului si intelegerii intre toti oamenii si toate popoarele;

    * sa incheie conventii de colaborare si sa alcatuiasca programe de actiune comune cu alte societati sau asociatii care desfasoara activitati umanitare, cu ministere si alte institutii de specialitate ale administratiei publice centrale si locale, in vederea realizarii misiunii sale umanitare

• 1884: Statuia „Libertatea luminând lumea” a fost dăruită naţiunii americane de statul francez; autor sculptorul Auguste Bartholdi.

„Miss Liberty” a fost inaugurată la 28 octombrie 1886, la New York.

Statuia Libertatii din New York (engleza Statue of Liberty) sau "Liberty Enlightening the World" (in vorbirea curenta "Miss Liberty" sau "Lady Liberty") este un monument in portul „Liberty Island” din orasul New York. A fost plasat in anul 1886 la intrarea portului de pe insula cu scopul de a transmite calatorilor sositi salutul de bun venit pe pamant american. Statuia este un cadou al Frantei facut Statelor Unite ale Americii cu ocazia aniversarii a 100 de ani de la declararea independentei Statelor Unite.

Statuia are o inaltime fara soclu de 46,5 m, iar cu soclu 93 m. Ea are un invelis de cupru care acopera un schelet de fier. Monumentul are o greutate de 225 tone, culoarea statuii prin oxidarea cuprului a devenit verde.

Soclul are o forma de stea fiind construit din piatra. In interiorul sau se afla un muzeu. Statuia reprezinta zeita libertatii care sta cu un picior pe lantul rupt al sclaviei. Zeita tine in mana stanga o tabla cu inscriptia "JULY IV MDCCLXXVI" (adica, 4 iulie 1776) data cand a fost ratificata Declaratia de independenta a Statelor Unite ale Americii. In mana dreapta zeita are o faclie cu flacara aurita. Pe capul zeitei se afla o coroana impodobita cu sapte fascicole de lumina care simbolizeaza cele sapte mari si continente, cele 25 de ferestre simbolizeaza cele 25 de nestemate ale lumii.

Invelisul de cupru al statuii a fost proiectat de Frédéric Auguste Bartholdi din Alsacia, iar scheletul metalic de inginerul Gustave Eiffel, faimosul arhitect, inginer structural si constructor al Turnului Eiffel.

Statuia Libertatii a fost un cadou oferit Statelor Unite de catre Franta, la sfarsitul secolului al 19-lea, fiind plasata pe raul Hudson, la gura de varsare a acestuia in portul orasului New York. Statuia este un simbol de bun venit pentru toata lumea: americanii care se intorc in tara, vizitatori si imigranti. 

Sculptorul care a faurit statuia este Frederic Auguste Bartholdi. Gustave Eiffel (cel care a realizat Turnul Eiffel) a creat armatura Statuii Libertatii. Statuia din cupru, reprezentand Zeita Libertatii, a reprezentat un cadou pentru Statele Unite din partea Frantei, ca simbol al prieteniei dintre cele doua natiuni. Piedestalul statuii a fost construit de Statele Unite. Statuia Libertatii este considerata un simbol care personifica Statele Unite, asemenea Unchiului Sam. Intr-o acceptiune mai generala, Statuia Libertatii este un simbol al libertatii in general si este simbolul preferat al luptatorilor pentru libertate. Si britanicii au o statuie similara, Britannia, care a existat inaintea Statuii Libertatii. Britannia intruchipeaza valorile democratice britanice si a fost cunoscuta mai ales atunci cand ascensiunea Imperiului Britanic era la apogeu. In 17 iunie 1885, Statuia Libertatii ajunge in portul orasului New York.Statuia Libertatii de la intrarea in portul New-York, al carei nume original complet este "Libertatea Luminand Lumea" (in franceza la Liberté éclairant le monde), a fost opera sculptorului Frédéric Auguste Bartholdi (1824—1904).

Primul model, la scara mica, turnat in bronz, a fost realizat in 1870 cu ocazia expozitiei universale de la Paris din 1900. Din anul 1906, ea se gaseste in Jardin du Louxembourg, din Paris. Proiectul initial era destinat unui far monumental, planuit a fi amplasat la intrarea in Canalul Suez, avand ca motiv de inspiratie Colosul din Rodos. Coroana cu 7 varfuri purtata de personajul feminin reprezinta cele 7 continente (Africa, America de Nord, America de Sud, Asia, Europa, Oceania si Antarctica).

Este de mentionat ca pentru construirea acestui gigant au fost folosite 300 de foi de arama ciocanita de 2,5 mm, cantarind 80 de tone, iar armatura interioara care cantareste 100 de tone, a fost facuta de celebrul inginer Gustave Eiffel. Statuia, dupa ce a fost construita la Paris in anul 1884, a fost daruita Statelor Unite ale Americii in anul 1886.

Statuia Libertatii este situata in New York pe mica insula Liberty Island, la sud-est de Manhattan. A fost oferita Americii de catre Franta la implinirea a o suta de ani de la castigarea independentei si inaugurata de presedintele Grover Cleveland la 28 octombrie 1886.

Piatra din care este construit soclul provine dintr-un mic sat din Franta, probabil din Ruoms sau din Pouillenay. A fost aleasa pentru faptul ca este putin coroziva la actiunea apei sarate. Oficial, statuia a fost data Statelor Unite ale Americii la 4 iulie 1884, transportata de fregata Isere si montata definitiv in locul unde se gaseste si astazi. Are 46,5 (92, 99 m cu tot cu soclu) si reprezinta o femeie acoperita de un drapel care tine in mana dreapta o flacara iar in mana stanga o placa pe care este inscriptionata ziua independentei Americii: 4 iulie 1776. In interiorul ei se afla o scara cu 354 de trepte pe care se poate urca, insa, dupa atentatele de la 11 septembrie 2001, vizitarea ei la interior este interzisa. Cele 7 brate ale coroanei simbolizeaza cele 7 continente.

Situata la intrarea in portul din New York, este primul simbol american pentru emigrantii care sosesc cu vaporul si trec mai intai prin Ellis Island. Simbolizeaza libertatea care lumineaza toata lumea; a devenit rapid emblema Statelor Unite si unul dintre simbolurile cele mai cunoscute ale libertatii si democratiei.

Scuptorul Frédéric Auguste Bartholdi, cel care a proiectat monumentul, nu a vrut sa dezvaluie sursa de inspiratie pentru chipul statuii. Unii spun ca ar fi vorba despre Isabelle Eugenie Boyer, vaduva lui Isaac Merrit Singer, o femeie frumoasa si vestita in Paris.Altii spun ca la mijloc este mama sculptorului, Charlotte Bartholdi (de care a fost foarte apropiat).

Dar exista si autori care sustin ca sursa a fost Jean Emilie, amanta artistului.

Statuia Libertății din New York ar fi inspirată dintr-o țărancă egipteană - cel puțin așa afirmă Institutul Smithsonian, care administrează numeroase muzee din Washington. El își sprijină afirmația pe mai multe lucrări care sugerează că autorul ei s-a inspirat din silueta unei femei arabe, transmite miercuri AFP.

Arhitectul imensei statui, francezul Frédéric-Auguste Bartholdi, care a fost în Egipt în 1855-1856, a dezvoltat "o pasiune pentru monumentele publice de dimensiuni mari și structurile de coloși", arată responsabili ai Parcurilor naționale din Statele Unite, sub protecția cărora se află Statuia Libertății pe insula Liberty Island (sud de Manhattan, New York).

În 1869, când guvernul egiptean a lansat o licitație pentru construirea unui far la capătul canalului Suez, Bartholdi a propus ridicarea unei statui reprezentând o femeie cu un veșmânt larg, purtând o făclie, care să întruchipeze "Egiptul care aduce lumină Asiei". Pentru acel monument el s-a inspirat din coloșii egipteni și din silueta "unei țărănci cu văl", afirmă Barry Moreno, autor al mai multor lucrări despre statuie, citat de site-ul SmartNews al Institutului Smithsonian. Moreno prezintă și o fotografie în sprijinul afirmațiilor sale.

Statuia de la canalul Suez ar fi avut 26 de metri înălțime, pe un soclu de 14,5 metri.

Bartholdi ar fi realizat "o serie de desene în care statuia propusă începe ca o țărancă arabă și evoluează progresiv în divinitate colosală", arată Edward Berenson, autorul cărții "Statue of Liberty: A Translatlantic Story" (2012). Smithsonian.

După ce proiectul i-a fost refuzat pentru canalul Suez, Bartholdi a reluat silueta acelei femei pentru a concepe în 1870 Statuia Libertății, cadou al Franței pentru Statele Unite. Ea a fost inaugurată în 1886, întruchipând "libertatea luminând lumea".

 

• 1923: S-a născut Haralamb Zincă, pseudonimul literar al lui Hary Isac Zilberman, scriitor român (d. 2008)

Din mărturisirile scriitorului, aflăm că "la nici 22 de ani, a fost unul dintre acei evrei din România care au luptat în cel de-al doilea război mondial..."

A fost bibliotecar la ARLUS (1945-1946). A absolvit Școala de Literatură și Critică Literară "Mihai Eminescu" (1950-1951). A lucrat ca redactor-șef adjunct la revistele 'Tânărul scriitor' și Luceafărul, redactor la Viața românească, secretar responsabil de redacție la Gazeta literară (1962-1966) și director al Casei Uniunii Scriitorilor, din 1967.

Este autorul a peste 50 de cărți polițiste și de spionaj, fiind laureat cu Premiul Asociației Scriitorilor din București (1971) - pentru cartea Și a fost ora H (Editura Militară, București, 1971) - și cu Premiul Uniunii Scriitorilor (1976).

A decedat la 24 decembrie 2008 la București, după ce mulți ani a suferit de boala Alzheimer și a fost aproape uitat. Scriitorul a fost înmormântat la Cimitirul Evreiesc de lângă stația de metrou Eroii Revoluției.

Fiul său, Andrei (Abraham) Zincă, locuiește în SUA și e un cunoscut regizor de telenovele latino americane.

• 1927: S-a născut Neil Simon, scriitor american

Marvin Neil Simon (născut la 4 iulie1927 New York) este un dramaturg și scenarist american, evreu de origine, Numeroasele sale comedii jucate mai întâi pe scenele din Broadway, au fost traduse și reprezentate în întreaga lume, dobândind un loc de frunte în repertoriul teatral universal din secolul al XX-lea și al XXI-lea Între piesele sale se numără Amintiri din Brighton Beach,Biloxi Blues și Un cuplu ciudat. Neil Simon a câștigat Premiul Pulitzer pentru dramă pentru piesa Lost In Yonkers. După mai multe din piesele sale au fost realizate filme artistice, pentru care a scris scenariul. A mai scris și librete pentru musicals, ca de pildă Sweet Charity.

Scenariile sale i-au adus primele nominalizări pentru Premiul Emmy și aprecierea lui Phil Silvers, care l-a angajat pentru serialul sau cunoscut ca „Sergeant Bilko” din anul 1959. Primul spectacol de pe Broadway la care a participat, și la ale cărui scheciuri a colaborat și fratele sau Danny, a fost Catch a Star! din 1950.

Prima sa piesă produsă pe Broadway, pe scena Teatrului Brooks Atkinson, a fost „Come Blow Your Horn”, care a fost jucată succesiv de 678 de ori. Șase săptămâni după căderea cortinei, a urmat o a doua creație, musicalul „Little Me”. Deși nu a atras o audiență prea mare, el i-a adus lui Simon cel dintâi premiu Tony. In total Neil Simon a obținut în cursul lungii și prolificei sale cariere șaptesprezece nominalizări pentru premiul Tony, iar de trei ori l-a câștigat. În anul 1991 i s-a decernat și premiul Pulitzer pentru teatru, pentru piesa „Lost in Yonkers”.

În anul 1966 teatrele din Broadway au jucat în acelaș timp nu mai puțin de patru creații ale lui Neil Simon: musicalul „Sweet Charity” și comediile „The Star-Spangled Girl”, „The Odd Couple” (Un cuplu ciudat) și „Barefoot in the Park”.(Desculț în parc) Rodul colaborării cu producătorul Emanuel Azenberg au fost spectacolele „Băieții de aur” (The Sunshine Boys) în 1972, apoi „The Good Doctor”,„God's Favorite”, „Chapter Two”, „They're Playing Our Song”, „I Ought to Be in Pictures”, „Brighton Beach Memoirs” , „Biloxi Blues”, „Broadway Bound”, „Femeile lui Jake”,(Jake's Women), „The Goodbye Girl” și altele.

Neil Simon a mai scris scenarii pentru peste douăzeci de filme. Intre acestea se numără adaptări dupa piesele sale, dar și scenarii originale precum „The Out-of-Towners”,„Murder by Death” și „Adio, dar rămân cu tine!” (Goodbye Girl). Scenariile sale au obținut patru nominalizări pentru Premiul Oscar. În anul 1983 Neil Simon a devenit unicul dramaturg în viață având la New York un teatru purtându-i numele. E vorba de fostul teatru Alvin de pe Broadway, numit în prezent Neil Simon Theatre.

Teme și genuri

Deși cunoscut mai cu seamă ca autor de comedii, Neil Simon a experimentat și alte genuri și teme. In anii 1970 el a scris mai multe drame, ca de pilda The Gingerbread Lady despre tendința auto-destructivă a unei star de cabaret, dependentă de picătura amară. Chiar dacă opera sa validează, în general, normele sociale tradiționale, sunt în creațiile sale și elemente de critică socială.

La începutul anilor 1970 a scris piesa „The Good Doctor” (1973), cuprinzând scheciuri bazate pe povestiri de Cehov, apoi „God’s Favorite” (1974), inspirată de Cartea lui Iov. In 1992 a scris piesa „Femeile lui Jake” (Jake’s Women), construită pe un flux de conștiință suprarealist. O parte din creațiile sale din anii 1970-1980 au un substrat autobiografic, ca de pildă „Capitol secund” (Chapter two) (1977) despre a doua căsătorie a unui văduv, și mai ales trilogia despre tinerețea sa, compusă din piesele „Amintiri din Brighton Beach” (Brighton Beach Memoirs) (1983), „Biloxi Blues” (1985) și „Broadway Bound” (1986)

Simon s-a distins și prin libretele sale pentru musicaluri ca de exemplu „Sweet Charity” (1967) „Promises, Promises” (1968) ,„They’re Playing Our Song” (1978) și „I Ought to Be in Pictures” (1980). A mai scris și farsa „Un cuplu (feminin) ciudat” (1985), versiune pentru femei a piesei originale „Un cuplu ciudat”. Și în aceste lucrări el a exprimat, ca și în comediile sale teatrale, simțămintele păturii mijlocii americane, prin gura unor personaje nesigure și anxioase, obținând, totodată, efecte umoristice deosebite.

• 1928: În Marea Britanie a fost acordat dreptul deplin de vot pentru femei.

Femeile au reusit sa obtina dreptul de a vota doar relativ recent, de mai putin de un secol. Populatia feminina este majoritara pe glob, astfel ca termenul de “minoritate” care i se atribuie uneori nu e corect. Dar trebuie totusi sa tinem seama de faptul ca femeile au probleme specifice datorita lungii perioade de cultura patriarhala care a dominat toate societatile de pe planeta. Dreptul la vot este unul din elementele fundamentale ale unei democratii, fiind refuzat pentru o lunga perioada femeilor.

Votul universal este o inventie moderna; in formele incipiente ale democratiilor populare, doar anumite grupuri sociale aveau dreptul de a-si alege reprezentantii. La inceput selectia se facea pe baza statutului social (averii), practic doar un mic grup de barbati bogati (cu proprietati) putandu-l exercita. Treptat, dreptul s-a extins la tot mai multe categorii sociale, ajungand in final sa fie generalizat la toata populatia adulta, indiferent de avere, rasa, religie, stare civila etc. Femeile au fost una din ultimele categorii incluse, in majoritatea tarilor obtinand acest drept dupa ce era deja acordat tuturor barbatilor majori.

Primul stat care a acordat sufragiu complet femeilor (dreptul de a vota si de a candida la orice functie publica) a fost Finlanda in 1906. Au existat si alte cazuri izolate in trecut, cand femeile au primit pentru scurte perioade drept de vot, dar nu avusesera nicaieri inainte si dreptul de a fi alese in pozitii de conducere.

Lupta femeilor pentru a obtine acest drept a inceput in zorii epocii moderne, adica in perioada revolutiei franceze. Treptat, militantele pentru dreptul de a alege (sufragetele) au aparut in toate statele dezvoltate din vestul Europei si in coloniile acestora. In aproape toate aceste tari dreptul a fost obtinut in preajma primului razboi mondial, extinzandu-se in perioada interbelica si devenind generalizat dupa al doilea razboi global. In Romania, femeile au capatat dreptul de a-si alege conducatorii in anul 1938.

In perioada contemporana, dreptul la vot al persoanelor de sex feminin a fost introdus si in legislatia internationala. Astfel, in 1948, in “Declaratia Universala a Drepturilor Omului” adoptata de ONU, se precizeaza ca toti cetatenii au dreptul de a participa la guvernarea tarii lor, prin desemnarea intr-o functie din stat sau prin alegerea unui reprezentant, indiferent de gen.

Natiunile Unite mentioneaza explicit sufragiul in “Conventia pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare a femeilor” din 1978. Azi mai exista doar cateva state (musulmane) unde femeile nu au votat niciodata sau li se conditioneaza dreptul de vot, cum ar fi Arabia Saudita sau Indonezia. 

Dreptul femeilor la vot

Prima femeie care a votat în alegeri parlamentare a fost dns. Lily Maxwell din Manchester, în 1867. Dar, acesta nu a fost decât o scăpare legală, în nici un caz o evoluţie a gândirii despre guvernare. Din cauza faptului că doamna Maxwell era plătitoare de taxe a fost plasată în registrul electoral din greşeală, ceea ce a însemnat că îşi putea exprima votul în Manchester. În timpul alegerilor generale, din anul următor, greşeala a fost îndreptată şi votul femeilor a fost declarat ilegal.

În 1880 parlamentul Insulei Man a devenit primul parlament care a sancţionat votul femeilor cu câteva excepţii: văduvele şi doamnele în vârstă necăsătorite şi cu avere imobiliară puteau să-şi manifeste dorinţele electorale prin vot şi să participe la alegerile generale din 1881. In 1883 Noua Zeelandă devine prima ţară în care s-a admis fără restricţii votul femeilor. In 1918, Anglia a permis femeilor care aveau peste 30 de ani să voteze, iar în 1928 femeile engleze dobândesc aceleaşi drepturi ca şi bărbaţii.

Primul guvern care a permis unei femei să fie parlamentar, a făcut-o tot din greşeală, în 1895, când colonia Australia de Sud, a urmat exemplul legislativ din Noua Zeelanda. Oponenţii legii au considerat intrarea unei femei în parlament o măsură extremă, iar legea a fost respinsă. În final Australia de Sud a fost ultimul stat din Commonwealth care a admis ca parlamentar o femeie. Prima femeie parlamentar a fost aleasă în Finlanda în 1907, la un an după ce Finlanda a fost primul stat european care a permis votul pentru femei.

Prima femeie ministru a fost în 1917 Aleksandra Kollontai din Rusia, iar în 1924 a devenit prima femeie ambasador. Prima femeie prim-ministru a fost Sirimavo Bandaranaike din Ceylon, actuală Sri Lanka, care a urmat soţului ei în 1960, după ce el fusese asasinat în 1959. A rămas în funcţie până în anul 1965 si a fost numită din nou în 1970 până în 1977.

• 1997: Sonda spaţială americană Pathfinder a aterizat pe Marte.  

Pathfinder, sau Mars Pathfinder (MESUR Pathfinder), ulterior Carl Sagan Memorial Station, a fost o sonda spatiala americana, lansata de catre NASA, in 4 decembrie 1996, carea a terizat pe suprafata planetei Marte, in 4 iulie 1997. Sonda a fost lansata cu o racheta tip Delta II. Scopul misiunii a fost analizarea atmosferei, climei si geologiei planetei Marte. Sonda spatia a transportat un vehicul teleghidat destinat explorarii suprafetei planetei, numit Sojourner. 

• 1999:  Doi hoți au găsit, în Germania, Discul ceresc de la Nebra.

Discul ceresc de la Nebra este un disc de bronz de circa 32 cm diametru cu o patină verde-albastră și cu incrustații de aur. Acestea reprezintă Soarele (sau Luna plină), un sfert (o seceră) de Lună în creștere sau poate o barcă, precum și 32 de stele în formă de cercuri mici, inclusiv o grupare de stele care ar putea reprezenta Pleiadele.

Marginea discului este decorată cu două segmente de cerc (dintre care unul s-a pierdut), adăugate mai târziu, care sunt plasate unul față de celălalt în unghiul dintre solstiții.

Ultima adăugare este un alt segment de cerc, mai îngust, a cărui interpretare nu este sigură (Calea Lactee, un curcubeu sau o arcă solară).

Discul este datat ca provenind aproximativ din anul 1600 î.Hr. Se pare că aparține de cultura Unétice din Epoca de Bronz. Ca stil artistic nu se aseamănă însă cu niciun obiect cunoscut din acea perioadă.

Discul este cea mai veche reprezentare a cerului nocturn / a universului descoperită vreodată.

Să aveți o zi frumoasă!