14 Decembrie

Este cea de-a 348-a zi a anului. 
Au mai rămas 17 zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 7 h 44 m și apune la 16 h 37 m.

Citatul zilei

„Caracterul nu e un dar, ci o sumă de deprinderi tari, dobândite din muncă.” (Simion Mehedinţi, academician, geograf și geopolitician roman, n. 19 octombrie 1868 - d. 14 decembrie 1962)

Ziua Internationala de Protest Impotriva

 Reactoarelor Nucleare

Toate reactoarele nucleare comerciale sunt bazate pe fisiune (divizare) nucleara, ceea ce inseamna ca acestea sunt considerate nocive atat pentru mediu cat si pentru viata oamenilor.

Poluarea radioactiva este eliminata de la suprafata solului in zeci de ani. Nici dupa o perioada atat de indelungata aceasta nu dispare complet ci coboara in subsol si are acelasi efect nociv asupra vietii.

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1280: Prima atestare documentară a orașului Sighișoara.

Cronicarul sighișorean Georg Kraus (1607-1679) menționează că în anul 1191 locul unde acum se află Sighișoara era locuit, dar prima atestare documentară a așezării este din anul 1280 sub numele de Castrum Sex.

În anul 1298 este menționată denumirea germană Schespurch (mai târziu “Schäßburg”).

Localitatea este menționată în anul 1367 ca „civitas” (oraș). Numele românesc al orașului este atestat în scris din anul 1435.

Forma „Sighișoara” a pătruns în română pe filieră maghiară, fiind o adaptare a numelui „Segesvár”.

Sighișoara (în dialectul săsesc Schäsbrich, Šesburχ, în germană Schäßburg, în maghiară Segesvár, în latină Saxoburgum / Castrum Sex) este un oraș situat în județul Mureș, Transilvania, România.

 Sighișoara în imagini

• 1458: Atestarea documentară a municipiului Onești, printr-un act de danie emis de cancelaria lui Ștefan cel Mare.

Satul Onești a fost fondat pe 14 decembrie 1458. Numele său se trage de la „Seliștea lui Oană la Trotuș”.

Asezarea de pe Trotus apare, asadar, consemnata intr-un act de danie emis la 14 decembrie 1458 de cancelaria voievodului Stefan cel Mare si Sfant din Suceava. Documentul se afla expus la Muzeul de Istorie al mun. Onesti alaturi de obiecte si arme datand din acea vreme, descoperite de arheologi pe aceste meleaguri.

In dulcele grai moldovenesc, Stefan cel Mare si Sfant poroncea cancelarului sa scrie urmatoarele randuri:

“Malurile, tinutu Bacau , Cu mila lui dumnezeu, noi Stefan Voievod, domn tarei Moldaviei. Facem instiintare cu aceasta carte domniei mele, tuturor cine o va vide, sau cetindu-se o va auzi, ca viind inainte noastra si inainte boerilor nostri, mari si mici, Marusca, fata lui Andries Slujascul, giupaneasa lui Negrila, de a sa buna voie si’au dat satele si moara, parte a ei, ci si’au impartit, inainte noastra si inainte boierilor nostri, cu fratii sei si cu surorile sale si au dat manastirei Bistritii, unde este hramul Adormirea preasfintei nascatoarii de dumnezeu; numele satelor: giumatate de Slujesti, unde au fost curtea tatalui ei, si giumatate de moara si din tot venitul, giumatate, si la Maluri amandoua coturi Onestii si Labasestii, si fantana Horgai, unde au fost manastirea tatanesau ca sa fie sfintei manastiri Bistritii cu tot venitul

Iar hotarul numitelor sate sa le fie pe unde din vechi s’au stapanit.

Pre care este credinta a domniei mele, noi Stefan Voievod si credinta mitropolitului nostru Teoctist, si credinta tuturor boerilor nostri, mari si mici”.

• 1704: S-a înfiinţat spitalul Coltea, primul spital din Bucureşti, construit la 14 decembrie 1704, din iniţiativa spătarului Mihai Cantucuzino, pentru a fi un spital pentru săraci.

A fost primul spital din București, construit la 14 decembrie 1704, din inițiativa spătarului Mihai Cantacuzino, pentru a fi un spital pentru săraci. Organizarea și funcționarea spitalului s-a făcut după modelul spitalului Ospedale di S. Lazzaro e Mendicanti din Veneția.

În anul 1716 este menționat ca farmacist la Spitalul Colțea Johann Stanislaus Gratovsky.

Primele spitale nu reprezintă spitalele de astăzi ci sunt instituții specializate în problemele oamneilor săraci bolnavi sau infirmi. Primul astfel de loc din Țările Române extracarpatice ia naștere în prima jumătate a secolului al XVII-lea în Suceava dar poate cele mai interesante și importante sunt Colțea, Pantelimonul și spitalul Sf. Spiridon din Iași. Cele trei așezăminte sunt mari complexuri monastice unde săracul își păstrează valoarea spirituală iar copiii săraci beneficiau de mici, dădeau de pomană oamenilor ce nu se puteau întreține, ajutau în fiecare an fete sărace să se mărite, contribuiau la răscumpărarea prizonierilor și plăteau taxele de hirotonisire preoților săraci. Mănăstirea Colțea a fost construită la sfârșitul secolului al XVII-lea sau la începutul secolului al XVIII-lea de către familia Cantacuzino prin spătarul Mihai Cantacuzino. Ca majoritatea spitalurilor ridicate pentru săraci în această perioadă rolul pe care îl are acest așezamânt este acela de a-i ajuta pe cei bogați să își răscumpere greșelile ajutându-i pe săraci. Și în Țările Române săracii nu au alt rol decât de a-i ajuta pe cei bogați să-și găsească iertarea păcatelor. Spitalul era gestionat de opt epitropi, patru primari și patru secundari, care erau supravegheați de marele vornic și marele logofăt, aceștia supravegheau, dar nu puteau să intervină, sarcina lor era de a media relația dintre epitropi și domnie. Cei patru epitropi primari țineau evidențele contabile și răspundeau în fața celor secundari o dată pe an, aceștia erau iertați de dările către vistieria regală.

În incinta mănăstirii, ridicată în perioada 1695-1697, începând cu acest ultim an, spătarul a ridicat un spital cu 24 de paturi după modelul vechiului spital venețian „Santo Lazzaro e Medicanti“, spițerie „cu felurite leacuri și felurite buruieni tămăduitoare“, casă pentru chirurg, școală, odăi pentru dascăli și alte acareturi toate acestea fiind gata pe la 1714-1715 când nepotul său Ștefan le-a împrejmuit pe toate cu un zid. Pe la 1746 cei opt epitropi ai mănăstirii Colțea au considerat că este necesar să crescă veniturile veniturile așezămintelor ridicând un han care se afla, după cum indică planul maiorului Borroczyn întocmit între 1847-1852, aproximativ pe actuala stradă a Doamnei, pe partea stângă cum privim din bulevard, înglobând în curtea sa și biserica Sf. Prooroc Ilie (azi Biserica Bulgară). Perioada de glorie a hanului n-a durat prea mult. După 1785, dată până la care se numărase printre hanurile de frunte ale Bucureștilor, datorită deselor ocupații străine, cutremurelor și incendiilor, dar și nepăsării unor epitropi mai puțin gospodari Hanul Colței începe, încet-încet a se ruina, până când, la exact 100 de ani de la construirea sa este demolat. Biserica și spitalul au fost afectate de un incendiu în 1739 dar au fost refăcute.

 Cutremurul din 1802, dar și nepăsarea unor epitropi mai puțin gospodari au dus la ruinarea fostului spital, care avea să fie reconstruit în anul 1836 după planurile arhitecților Conrad Schwink și Faiser, construcția fiind isprăvită la 1842.

Nici această clădire nu a rezistat mult fiind la rândul său demolată și înlocuită, la 1887, cu cea pe care o vedem și astăzi. Spitalul se află astăzi în plin proces de renovare. Nicolae Iorga și Nicolae Vatamanu văd în complexul Colțea o copie a spitalelor venețiene S.S. Pietro e Paolo și Ospedale di S. Lazzaro, spitale venețiene care aveau unicul rol de a închide săracii și cerșetorii pentru a nu împânzii locurile publice, acesta semânau mai mult cu niște penitenciare decât cu spitale care ajutau oamenii bolnavi. Complexul nu este mare, iar numărul redus de paturi pentru bolnavi arată că este mai degrabă în faza incipientă de experiment și nu un spital, cu rolul de a elimina cerșetorii de pe străzi de mărimea spitalelor venețiene amintite mai sus. Trebuie să menționăm că spitalul pentru săraci nu avea un buget propriu ci prinea un procent care varia între 17% și 34% din bugetul întregii mănăstiri Colțea și se descurca cu ajutorul donațiilor făcute de clasele superioare. Practic erau două spitale unul pentru 12 barbați săraci și străini bolnavi și unul pentru 12 femei sărace și bolnave, pentru cei din clasa mijlocie care nu își puteau însă permite îngrijiri în altă parte exista o chilie potrivită pentru ei și nu erau obligați să stea în spital. Este greu să încadrăm spitalul într-o categorie specifică în mare parte pentru că nu existe documente care să ateste ce se dorea exact de la acest spital, singurul lucru pe care îl putem face este să tragem concluzii din datele oferite. Spitalul este construit în mare parte în jurul ideii de ajutorare reciprocră și a spiritului creștin, religios. Dar cu toate astea este extrem de greu să nu observăm că un taler pe zi pentru necesarele a 24 de bolnavi nu este o sumă care să asigure și hrana și îngrijirea medicală a acestora. 

Spitalul Colțea era format din așezămintele în care erau tratați săracii și o școală, iar cu toate că erau tratați și oameni care nu făceau parte din clasa de jos, nu stăteau în același loc cu ceilalți bolnavi, pentru săraci complexul semăna mai mult cu un azil decât cu un spital. Cu toate asemănările dintre spitalul Colțea și spitalele venețiene este greu să îl încadram exact într-o categorie clară în mare parte din lipsa datelor, nu se cunoaște nivelul pauperismului din acea perioadă iar în aceste condiții nu putem să știm dacă rolul spitalului, privind capacitatea lui redusă nu este mai degrabă decât un test pentru a putea cât de bine ar funcționa sau dacă este chiar o încercare de ajutorare a persoanelor nevoiașe.

Organizarea şi funcţionarea spitalului s-a făcut după modelul spitalului Ospedale di S. Lazzaro e Medicanti din Veneţia.

• 1864: Este inaugurată Școala de Belle–Arte din București, înființată prin decretul domnesc.

Universitatea Nationala de Arte Bucuresti a fost infiintata in anul 1864 de catre domnitorul Alexandru Ioan Cuza si pictorii Theodor Aman, respectiv Gheorghe Tattarescu, sub numele de Scoala Nationala de Arte Frumoase. Durata acesteia in acea perioada era de 5 ani si se studia pictura, arhitectura, estetica, sculptura, gravura, desen linear, istorie si perspectiva.

Înfiinţată în 1864, prin eforturilor pictorilor Theodor Aman şi Gheorghe Tattarescu, “Şcoala Naţională de Arte Frumoase”, devenită Academie în 1931, a avut parte de profesori dedicaţi şi a “produs” pictori de primă mărime pe care orice iubitor de artă îi cunoaşte, de la George Demetrescu Mirea, Camil Ressu, Eustaţiu Stoenescu, Jean Al. Steriadi, Alexandru Ciucurencu, la Ştefan Constantinescu, Rudolf Schweitzer-Cumpăna, Corneliu Medrea, Ion Lucian Murnu, doctorul Gheorghe Ghiţescu, arhitectul Horia Teodoru sau, în perioada comunistă, Zoe Băicoianu, Ion Bitzan, Alexandru Brătăşanu, Mac Constantinescu…

• 1869: Inaugurarea oficiala a clădirii Universității din București, construită între 1857-1869 după planurile arhitectului Alexandru Orăscu.

Palatul Universității este o construcție aflată în Piața Universității din București, în perimetrul descris de străzile Regina Elisabeta, Academiei, Edgar Quinet, Nicolae Bălcescu, înaltă de 6 etaje, construită în stil neoclasic pe fostul amplasament al Mănăstirii Sfântul Sava. Construirea viitorului sediu al celei mai mari universități din România, Universitatea București, a început în data de 10 octombrie 1857, după planurile arhitectului Alexandru Orăscu, pe locul fostului colegiu Sfântu Sava, și a fost finalizată la 14 decembrie 1869. Corpurile laterale ale palatului au fost ridicate mai târziu, între anii 1912-1926, după planurile arhitectului Nicolae Ghica-Budești.

Palatul Universităţii a devenit post 1989 o scenă a manifestaţiilor de protest

Împodobirea exterioară a palatului a fost realizată de către Karl Storck împreună cu asistentul său, Waibel, și un elev de-al său, Paul Focșeneanu. Acesta a întocmit în stil clasic relieful de pe frontonul central al palatului, din piatră de Rusciuc. Relieful, distrus la numai 80 de ani de la construcția sa, în timpul bombordamentelor aeriene americane din 4 aprilie 1944, o prezenta pe Minerva încununând artele și științele. În scena centrală, Minerva întindea o cunună de lauri unei figuri alegorice cu o liră în mână, alegoria poeziei. La dreapta și la stânga zeiței apăreau științele și artele, drapate sau nude. Frontonul nu a mai fost refăcut, fragmente recuperate dintre ruine se păstrează la Muzeul de Artă Frederic Storck și Cecilia Cuțescu-Storck din București, str. Vasile Alecsandri nr.16.

Cele patru muze ce împodobesc în prezent fațada clădirii au fost adăugate în 1929, fiind opera sculptorului Emil Wilhelm Becker, pentru care a slujit ca model chiar fiica lui, Else.

Parterul edificiului este construit în bosaj și are ferestre largi în arc de cerc. Primele două etaje sunt decorate cu pilaștri dorici, cu ferestre în arc de cerc la primul etaj. Ultimele 2 etaje, la mansardă, prezintă lucarne decorate. Construcția dispune și de un subsol înalt care servește drept soclu al palatului. Colțurile construcției sunt realizate din corpuri rotunde îmbrăcate în coloane dorice acoperite de cupole.

Inaugurat în 14 decembrie 1869, palatul a fost la început sediul facultăților Universității București, dar și sediul altor instituții de învățământ: Senatul Universității, Academia Română, Biblioetca Centrală, Școala de Arte frumoase, Pinacoteca, Muzeul de Antichități și de istorie Naturală. În timp, odată cu creșterea numărului de studenți, spațiul a devenit insuficient pentru a putea adăposti toate instituțiile, motiv pentru care palatul revine la menirea inițială, sediul facultăților universității. În 1960 în interiorul clădirii își aveau sediul 8 facultăți și peste 80 de laboratoare.

În prezent clădirea găzduiește câteva din facultățile Universității București: Facultatea de Geografie, Facultatea de Matematică si Informatică, Facultatea de Litere, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Facultatae de Istorie și laboratoarele specifice facultăților. Facultatea de filozofie inițial a funcționat în această clădire, dar după '89 a fost mutată în sediul amenajat în fosta cantină studențească R3 din Campusul Studențesc Regie.

În urma unor săpături efectuate în 21 noiembrie 1968 a fost găsită „piatra fundamentală” în interiorul căreia se află caseta metalică, utilizată pentru păstrarea documentului și a sigiliului țării, în prezent expusă în Muzeul Universității din București. Piatra de temelie a primei clădiri a fost așezată la 19 octombrie 1857, ca urmare a insistențelor depuse de caimacanul Alexandru D. Ghica. La ceremonia punerii „pietrei fundamentale” au participat alături de caimacanul Alexandru D. Ghica, reprezentanții diplomatici ai marilor puteri aflați la București, directorul Eforiei Școalelor, Gheorghe Costaforu precum și arhitectul Orăscu.

• 1911: Exploratorul norvegian Roald Amundsen a devenit primul om care a ajuns la Polul Sud.

Roald Engelbregt Gravning Amundsen, pe numele lui intreg, a fost un explorator norvegian si primul om care a atins Polul Sud. Pe 7 Decembrie 1911, Amundsen si echipa lui au ajuns intr-un punct pe care nimeni nu-l mai atinsese (88 grade si 23 minute S). Recordul, pana atunci, era detinut de Ernest Shackleton (1909). La o saptamana dupa aceasta realizare, pe 14 decembrie 1911, Amundsen a ajuns la Polul Sud.

El si-a numit baza de aici „polheim”, in traducere libera insemnand „casa de la pol”.

Nefiind sigur daca vor putea sa se intoarca acasam Roald a lasat o scrisoare la aceasta baza regelui Haakon VII al Norvegiei spunandu-i de minunata realizare.

Roald Amundsen s-a nascut intr-o familie de capitani de vas, in orasul Borge. Mama lui, Hanna Sahlqvist si-a dorit ca el (al patrulea fiu al familiei) sa evite traditia familiei de comert pe mare si si-a incurajat fiul sa devina doctor. Roald a indeplinit dorinta mamei, insa doar pana la 21 de ani, cand mama lui a murit si el s-a lasat de facultate pentru o viata pe mare. Intre 1893 si 1896 a lucrat ca marinar pe diferite corabii.

Exploratorul norvegian a fost inspirat de expeditiile lui Fridtjof Nansen si Sir John Franklin si a decis sa-si dedice viata explorarii salbaticiei.

Expediția la Polul Sud, 1910-1912

După succesul expediției prin Pasajul de nord-vest, Amundsen considera că a sosit momentul pentru a aborda visul vieții sale: să fie primul om care va ajunge la Polul Nord. Din nou Fridtjof Nansen l-a ajutat, împrumutându-i nava sa de explorări arctice Fram. Amundsen începe pregătirea expediției spre Polul Nord, un proiect a cărui durată o anticipează ca fiind de patru-cinci ani, timp în care spera să traverseze în derivă Oceanul Arctic.

În acea perioadă expedițiile polare erau în plin avânt, existând în acest context o adevărată cursă, atât între exploratori cât și între națiuni. La 1 septembrie 1909, Frederick Cook a anunțat că ajunsese la Polul Nord pe 21 aprilie 1908. Șase zile mai târziu, Robert Peary a anunțat că el ajunsese la Polul Nord pe 6 aprilie 1909. Începea marea controversă legată de descoperirea Polului Nord.

La începutul anului 1910 exploratorul englez Robert Scott a anunțat în mod public că pregătea o expediție la Polul Sud, expediție care se baza pe notele și hărțile elaborate de Ernest Shackleton (care ajunsese în 1909 până la latitudinea de 88°23'S, apropiindu-se la doar 190 km de pol). Aflând acest lucru, Amundsen a luat imediat decizia de a schimba planurile sale referitoare la o expediție la Polul Nord, pentru a se îndrepta spre Polul Sud. A păstrat în secret această decizie (din întreg echipajul navei Fram, doar fratele său și ofițerul secund au aflat despre schimbarea destinației).

La data de 3 iunie 1910 expediția condusă de Roald Amundsen a plecat din portul Oslo. Odată ajuns în Madeira, Amundsen a informat echipajul despre schimbarea destinației (Polul Sud, în locul Polului Nord) și i-a trimis o telegramă lui Robert Scott în care îi spunea: „vă informez că expediția îmbarcată pe nava Fram se îndreaptă în acest moment spre Antarctica”.

La 14 ianuarie 1911, Amundsen și-a instalat tabăra de bază din Antarctica, pe care a numit-o Framheim („Casa Fram”), în „Golful Balenelor” de la bariera de gheață a Mării Ross. Atunci când „Terra Nova”, nava lui Scott, a intrat în Golful Balenelor și a vizitat expediția Fram, britanicii au fost impresionați de calitatea materialelor expediției norvegiane, de experiența membrilor ei și mai ales de numărul mare de câini (130) aduși de către Amundsen.

Utilizând schiuri și sănii trase de câini, Amundsen și membrii expediției sale au făcut succesiv depozite de provizii în linie dreaptă spre Polul Sud, la latitudinile 80°, 81° și 82°S. La 19 octombrie 1911 Roald Amundsen, însoțit de Olav Bjaaland, Helmer Hanssen, Sverre Hassel și Oscar Wisting, a pornit în asaltul final al Polului Sud. Aveau patru sănii și 52 de câini. Urmând o rută încă neexplorată până atunci, pe ghețarul Axel Heiberg, au ajuns pe platoul polar la 21 noiembrie, iar la 14 decembrie 1911 au atins Polul Sud. Amundsen a numit tabăra de la Polul Sud Polheim („Casa de la Pol”), iar platoul antarctic circumpolar Podișul Regele Haakon al VII-lea (în onoarea suveranului Norvegiei). La plecare, membrii expediției au lăsat la Pol un cort mic, de culoare neagră, pentru a fi cât mai vizibil pe albul ghețurilor polare, și o scrisoare conținând relatarea realizării lor, pentru cazul în care nu ar mai fi reușit să revenă în condiții de siguranță la Framheim.

Drumul de întoarcere a durat 41 de zile. Pe 25 ianuarie 1912 echipa de exploratori a revenit cu bine la Framheim; le mai rămăseseră doar 11 câini. Călătoria lor, acoperind în total 2824 km, fusese efectuată în 94 de zile (56 zile la dus și 38 zile la întoarcere), cu o viteză medie de 30 km/zi.

Succesul expediției lui Amundsen a fost anunțat public la 7 martie 1912, când nava Fram a ajuns la Hobart, în Australia. Acest succes s-a datorat îndeosebi minuțioasei pregătiri a călătoriei - echipament de bună calitate pentru perioada respectivă, îmbrăcăminte adecvată (din piei de animale), o țintă foarte clară, o foarte bună cunoaștere a folosirii atelajelor cu câini și a schiurilor - dar și voinței impresionante a membrilor acestei expediții.

• 1918: Pentru prima oară femeile din Marea Britanie au avut drept de vot la alegerile generale.

Organizaţiile feminine au dus, ani la rând, o luptă pentru a obţine dreptul de a vota. Femeile au dobândit, abia după anul 1.900, acest drept. În prezent femeile sunt în continuare private de drepturi electorale în unele ţări din orient.

Noua Zeelanda a fost prima tara independenta in care femeile au putut vota, in 1893.

Insa in Elvetia, doamnele nu au avut dreptul sa voteze la toate scrutinurile decat in 1990.

Primul stat care a acordat, femeilor, dreptul de a vota şi de a candida la orice funcţie publică a fost Finlanda în 1906. Anglia a introdus dreptul de vot pentru femei în 1918, iar SUA în 1920, dar şi atunci numai pentru acele femei care nu erau de culoare. În Europa cel mai târziu au obţinut drept de vot femeile din Elveţia (1971) şi Andorra (1978).

În România, dreptul de vot pentru femei a fost introdus prin Constituţia din 1938, promulgată de regele Carol al II-lea. Acest drept însă n-a putut fi exercitat întrucât, în aceeaşi perioadă, regele a desfiinţat practic viaţa politică, introducând dictatura carlistă. Aşadar, votul femeilor a început să fie aplicat abia după război. Perioada interbelică a fost cea în care s-a făcut saltul de la femeia de casă la cel de doamnă de societate.

• 1955:  România a fost primită în rândul statelor membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite

Ministerul Afacerilor Externe salută împlinirea, la 14 decembrie 2015, a 60 de ani de la aderarea României la Organizația Națiunilor Unite.

Astfel, în urmă cu șase decenii, la 14 decembrie 1955, a fost adoptată Rezoluţia 995 a Adunării Generale a ONU prin care România, alături de alte 15 state, a fost admisă ca membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite.  România a fost, în tot acest timp, un membru activ al Organizaţiei, cu iniţiative şi propuneri constructive de acţiune în cele trei domenii majore de activitate: pacea şi securitatea internaţională, dezvoltarea şi drepturile omului.

Informaţii suplimentare:

În decursul celor 60 de ani de când România este membru al ONU, țara noastră a fost aleasă de mai multe ori ca membru nepermanent al Consiliului de Securitate şi ca membru al Consiliului Economic şi Social şi, respectiv, Consiliului Drepturilor Omului, organisme principale ale sistemului ONU.

România fost primul stat al grupului est-european care a deţinut, în anul 1967, prin ministrul de externe de la acea vreme, Corneliu Mănescu, înalta funcţie de preşedinte al Adunării Generale a ONU.

Totodată, Bucureştiul a fost prima capitală a unui stat al grupului est-european care a găzduit, începând cu anul 1970, o prezenţă a ONU, prin Centrul ONU de Informare şi, ulterior, prin Biroul Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare.

După anul 1990, domeniile în care România a avut contribuţii s-au diversificat: participare la operaţiuni de menţinere a păcii sub egida ONU, valorificarea sprijinului ONU pentru procesul de tranziţie democratică, iniţiative în domeniile drepturilor omului, statului de drept, proceselor democratice, iniţierea de proiecte finanţate din asistenţa oficială pentru dezvoltare, contribuţii de natură conceptuală privind cooperarea dintre ONU şi organizaţiile regionale în domeniul păcii şi securităţii internaţionale.

Participarea României la sistemul ONU a intrat într-o nouă etapă după aderarea la Uniunea Europeană, organizaţia oferind cadrul de promovare a unor poziţii comune în domenii de interes.

• 1976: A fost inaugurat Muzeul Teatrului Național din Iași.

A fost inaugurat la 14 decembrie 1976, cand se implineau 160 de ani de la prima reprezentatie teatrala in limba romana, in casa care a apartinut vornicului Vasile Alecsandri si in care a copilarit poetul.

Cladirea dateaza de la sfarsitul secolului al XVIII-lea si se afla in apropierea bisericii Sf. Ilie, pe strada cu acelsi nume. Muzeul ilustreaza dezvoltarea fenomenului teatral din cele mai vechi timpuri si pana astazi, evidentiind momentele importante din istoria Teatrului National din Iasi: primul spectacol de teatru in limba romana organizat de carturarul Gh. Asachi la Iasi, infiintarea Conservatorului Filarmonic – Dramatic al Teatrului National din Iasi, in anul 1840, al carui director a fost V. Alecsandri, inaugurarea actualei cladiri a teatrului, personalitaþi de seama care au contribuit la propasirea teatrului romanesc. Expozitia permanenta se desfasoara pe spatiul a noua sali, restul incaperilor de la parter si etaj fiind ocupate de depozit, sala de expozitii temporare si manifestari culturale, birouri, anexe.

Muzeul detine un patrimoniu bogat alcatuit din colectii de afise si programe teatrale, volume tiparite, documente, fotografii, manuscrise, corespondenta, presa, note muzicale, obiecte de arta, piese de mobilier, costume de teatru, diverse alte obiecte memoriale. Patrimoniul s-a constituit pe baza arhivei Teatrului National din Iasi, a costumelor si obiectelor actorilor ce au jucat pe aceasta scena de-a lungul timpului, la care s-au adaugat numeroase donatii si oferte ulterioare, descoperite de specialistii muzeului la diverse persoane care au activat in teatru, sau la descendenti ai acestora.

Spaţiul ce adăpostea ”Muzeul Teatrului”, casa în care s-a născut şi în care a copilărit Vasile Alecsandri, a fost retrocedat proprietarului, muzeul fiind nevoit să ia drumul pribegiei, în căutare de noi forme de exprimare, de expunere. Şi a fost „găzduit” de Eminescu, astfel încât, la 22 februarie 2009, în cadrul Muzeului „Mihai Eminescu” din Copou, la etaj, s-a redeschis, într-o formulă mult mai restrânsă, o nouă expoziţie: Colecţia „Istoria Teatrului Românesc”.

Reprezentative pentru specificul sau de muzeu al teatrului sunt: colectia de afise teatrale de la inceputurile Teatrului National din Iasi; colectia de programe teatrale pentru diverse stagiuni ale Teatrului National din Iasi; volume de teatru (editii vechi, intre care Mirtil si Hloe tiparita in 1850); scrisori autografe: V. Alecsandri, B.P. Hasdeu, I.L. Caragiale, V.I. Popa, M. Sadoveanu s.a.; fotografii originale: V. Alecsandri, Matei Millo, Gr. Manolescu, Agatha Barsescu, G. Enescu; pagini manuscrise cu note muzicale ale lui Al. Flechtenmacher, Ciprian Porumbescu; obiecte de arta, vase ornamentale s.a., ce au apartinut lui Matei Millo, T.T. Burada, Agatha Barsescu, Aristizza Romanescu, H. Darclee s.a.; diverse obiecte de recuzita: evantaie din fildes, dantela, pietre pretioase; costume purtate de actori ai Teatrului National din Iasi expuse intr-o sala speciala a muzeului: costumul purtat de marele actor Gr. Manolescu in rolul Hamlet, cel purtat de Matei Millo in Barbu Lautaru, altul purtat de Miluta Gheorghiu in celebra Chirita s.a.; portrete ale unor actori si oameni de teatru realizate de pictorul C.D. Stahi; obiecte din metale pretioase (ceas, bijuterii) care au apartinut unor oameni de teatru.

INFO

Muzeul Teatrului

Adresa muzeului: Parcul Copou, tel. 0747.499.406

Program de vizitare: Marţi – Duminică 10.00-17.00;  Luni închis

• 2004: A fost inaugurat, în sudul Franţei, cel mai înalt pod din lume (300 de metri înălţime), construit pentru a decongestiona traficul din zona oraşului Millau; proiectul a fost realizat de arhitectul britanic Norman Foster.

Viaductul este un pod hobanat cu o lungime de 2.460 m. Traversează râul Tarn la aproape 270 m altitudine. Tablierul, cu o lătime de 32 m, conține o autostradă cu 2 bezi și o bandă de urgență pe fiecare sens de mers.

Podul este susținut de șapte picioare prelungite prin piloni de 87 m înălțime, de care sunt agățate cele 11 perechi de hobane. Raza de curbură a podului este de 20 km, ceea ce permite vehiculelor o traiectorie mai precisă decât în linie dreaptă.

Viaductul Millau este un pod rutier care se se află pe valea râului Tarn lângă Millau, în sudul Franţei. Proiectat de inginerul francez Michel Virlogeux și de către arhitectul britanic Norman Foster, acesta este cel mai înalt pod din lume, vârful catargelor atingând 343 metri.

Este de fapt un pod rutier ce face legătura între autostrăzile A75 și A71 din regiunea franceză Aveyron. A fost inaugurat pe data de 14 decembrie 2004. Este de un real ajutor, deoarece nu se mai face aglomerație în zonă (înainte în această zonă se mergea pe un drum național pe lângă localitatea Millau). Viaductul Millau are o lungime de 2460 m și este cel mai înalt pod din Europa. Se spune că sub el ar putea încăpea Turnul Eiffel.

Podul traversează valea Tarn desupra celui mai jos punct al acesteia, unind două dealuri de calcar, Causse du Larzac și Causse Rouge, dealuri plasate în parcul natural regional Grands Causses.

Primele studii pentru construirea podului au început în 1988. Viaductul este declarat lucrare de utilitae publică pe 10 ianuarie 1995. Alegerea soluției hobanate propuse de consorțiul Europe Études — Société d’Études R.Foucault et Associés — Sogelerg — Norman Foster este făcută pe 9 iulie 1996. A fost deci nevoie de nu mai puțin de opt ani pentru a defini traseul și a alege soluția. Încă cinci ani au fost necesari pentru alegerea constructorului.

 

Să aveți o zi frumoasă!

10 Octombrie

Este a 283-a zi a anului. 
Au mai rămas 82 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 07 h 24 m și apune la 18 h 40 m.

Citatul zilei

„Timpul nu are o singură măsură. El poate fi ca fulgerul, ca gerul, ca lacrima, ca un asediu, ca o furtună, ca un apus de soare, sau chiar ca o stâncă.” (James Clavell în Shogun)

Ziua Mondială a Sănătăţii Mintale

La 10 octombrie, se marchează Ziua mondială a sănătății mintale. A fost stabilită, în 1992, de către Federația Mondială pentru Sănătate Mintală (World Federation for Mental Health - WFMH), pentru a crește gradul de conștientizare și educare, la nivel mondial, în privința sănătății mintale.
În Articolul 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului se afirmă că "toate ființele umane se nasc egale în demnitate și în drepturi". Preambulul Convenției ONU privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități prevede că "discriminarea împotriva oricărei persoane pe bază de handicap constituie o încălcare a demnității și a valorii persoanei umane", menționează site-ul Organizației Mondiale a Sănătății.
Acțiunile organizate cu acest prilej urmăresc conștientizarea, sensibilizarea și informarea populației pentru a putea ajuta aceste persoane. WFMH încurajează factorii de decizie ai țărilor și organizațiilor din întreaga lume în vederea abordării problemelor de sănătate mintală cu care se confruntă persoanele din cadrul comunităților, pentru a satisface nevoile acestora, oferind serviciile medicale și acces la tratamente.
O multitudine de factori de natură socială, demografică, psihologică sau biologică contribuie la menținerea sănătății mintale a unei persoane. Tulburările mintale apar în toate culturile și în toate etapele vieții. De asemenea, pe lângă ceilalți factorii genetici și psihici, integritatea sănătății mintale se asociază cu schimbările sociale rapide, cu nivelul stresului de la locul de muncă, discriminarea de gen, excluderea socială, stilul de viață nesănătos, riscurile violenței de toate tipurile, cu alte probleme de sănătate, cu accesul la îngrijire și tratament și cu încălcările drepturilor omului.
Din cauză că sistemele sanitare, la nivel global, se confruntă cu mari probleme în acordarea de îngrijiri în domeniul sănătății mintale, iar resursele disponibile sunt insuficiente, numeroase persoane cu tulburări mintale din țări din întreaga lume nu primesc niciun fel de ajutor.
La nivel mondial, milioane de oameni suferă astăzi de afecțiuni mintale sau neurologice sau de probleme psihosociale provocate de abuzul de alcool și de droguri. Bolile mintale și neurologice, afectând sănătatea în general, pot să blocheze capacitatea omului de a se realiza profesional și de a fi de folos comunității.
În țara noastră, Liga Română pentru Sănătate Mintală își propune să acționeze consecvent pentru a cunoaște evoluția fenomenelor comunitare, sociale, economice și culturale, precum și influența acestor fenomene asupra indivizilor și grupurilor, să elaboreze soluții și strategii adecvate adaptării persoanelor și grupurilor aflate în dificultate relațională, să fie organizator și consultant competent în programe de sănătate mintală, să se constituie ca grup de presiune în raport cu factorii de decizie politică și administrativă implicați în domeniul sănătății mintale.

Ziua Mondială a Sănătății Mintale este ocazia de a fi solidari cu persoanele care trăiesc cu boli mintale și a familiilor lor şi contribui în lupta împotriva stigmatizării.

Bolile mintale au un impact negativ atât asupra vieţii celor afectaţi, cât şi asupra cadrului social şi economic, antrenând costuri serioase, în special pentru sistemul educaţional, medical şi judiciar. Acestea şi constituie unul din principalele motive pentru care oamenii îşi iau concediu medical, se pensionează anticipat sau primesc pensie de invaliditate.

Estimările OMS denotă că, la nivel global, peste 450 milioane de persoane sunt afectate de probleme de sănătate mintala, tulburări de comportament şi neurologice, și de consecințele utilizării substanțelor interzise. Studiile efectuate în Uniunea Europeană arată că peste 38% din populație suferă în fiecare an de o tulburare mintală, iar cel mai frecvent întâlnite sunt anxietatea, depresia, demența.

Se estimează că unul din patru adulți se vor confrunta cu dificultăți de sănătate mintală, iar frecvența afecțiunilor mintale va spori de la 12% (din totalul afecțiunilor cu dizabilități, cât este în prezent) până la 15% în 2020. O creștere semnificativă va avea loc în țările slab dezvoltate economic, în care consecințele creșterii vor putea fi și mai nefaste datorită absenței serviciilor de protecție socială şi nivelului înalt de stigmatizare și superstiții.

Sănătatea mintală este un drept al omului şi este indispensabilă pentru sănătatea, bunăstarea şi calitatea vieţii cetățenilor. Stigmatizarea și discriminarea constituie barierele semnificative la obținerea îngrijirii de sănătate mintală și la accesarea activităților sociale de zi cu zi, care ne țin bine mintal. Astfel, mii de oameni cu condiții de sănătate mintală din întreaga lume sunt lipsiți de drepturile omului, fiind discriminați şi supuși stigmatizării, marginalizării şi abuzului emoțional și fizic.Pentru persoanele cu tulburări psihice demnitatea o exercită cetățenii cu un sentiment de împuternicire și control, astfel optând pentru aceleași drepturi (de exemplu, de a decide cum să trăiască, cu cine să se întâlnească, pe cine să iubească etc.) și aceleași responsabilități (de exemplu, respectarea legilor, cu drept de vot, de voluntariat, plata impozitelor). Însă, cu toate acestea, peste tot în lume, persoanele cu tulburări mintale și / sau cu dizabilități psihosociale sunt private nu numai de statutul lor de cetățeni, dar li se încălcă de multe ori drepturile civile, culturale, economice, politice, sociale, în special în țările cu venituri medii și mici.

Demnitatea și sănătatea mintală:

•Tratați oamenii cu respect -ca indivizi și ființe umane. Evitați etichetarea oamenilor din cauza diagnosticului sau asocierea lor cu orice alt grup.

•Promovarea bunelor practici în protejare –accent se face pe prevenire la persoanele centrate la abuzuri.

•Adoptați o abordare de recuperare a sănătății mintale -ajutați oamenii să susțină identitatea personală și respectul de sine, care sunt ambele strâns legate de conceptul de demnitate.

•Promovați o bună comunicare -acest lucru demonstrează respect și menține demnitatea

unui individ.

•Combateți discriminarea -prin inițiative individuale și comunitare, programe naționale,

Politici și măsuri legislative.

•Adoptați o abordare bazată pe drepturile omului pentru îngrijiri de sănătate mintală -să se

asigure, că drepturile oamenilor sunt protejate într-un moment când capacitatea lor poate fi compromisă în conformitate cu legislația de sănătate mintală.

Politicile comunitare sprijină măsurile de protecţie şi de promovare a sănătăţii mintale şi

acţiunile de sensibilizare a publicului la aspectele conexe. De asemenea, ele creează un cadru de referinţă european pentru cooperare şi schimb de bune practici între diferite sectoare, și se axează pe următoarele domenii principale:

1.Prevenirea depresiei şi a sinuciderii (depresia este una din cele mai frecvente tulburări mintale cu risc pentru comportamentul suicidar).

2.Sănătatea mintală în rândul tinerilor şi în sistemul educaţional (până la 50% din

tulburările mintale au debutul în cursul adolescenţei). La 10-20% dintre tineri pot fi identificate probleme de sănătate mintală.

3.Sănătatea mintală la locurile de muncă (îmbunătăţirea productivităţii la locul de muncă prin reducerea absenteismului, stresului şi potenţialului nefolosit datorită tulburărilor

mintale este o prioritate atât pentru instituţiile publice cât şi pentru cele private).

4.Sănătatea mintală a persoanelor în vârstă.

5.Combaterea stigmei şi a excluderii sociale (stigma în sine constituie un alt factor de risc care poate crea bariere majore în solicitarea ajutorului şi pentru vindecare).

Sursa:http://cnsp.md

Ziua Internaţională de luptă împotriva pedepsei cu moartea (World Day Against the Death Penalty)

Ziua mondială împotriva pedepsei cu moartea (World Day Against the Death Penalty) este marcată la 10 octombrie, din anul 2002, la apelul Coaliției mondiale împotriva pedepsei cu moartea. Pedeapsa capitală se aplică încă în multe țări din lume pentru acte voluntare care au dus la moartea altor oameni.

Consiliului Europei a decis, la 26 septembrie 2007, declararea unei Zile europene împotriva pedepsei cu moartea pentru a fi marcată în fiecare an la 10 octombrie, în aceeași zi cu marcarea Zilei mondiale împotriva pedepsei cu moartea.

Pedeapsa cu moartea este considerată inumană și inutilă. Abolirea pedepsei cu moartea în Europa și pe celelalte continente este un obiectiv comun pentru toate statele membre ale UE.

Uniunea Europeană este principalul susținător al eforturilor depuse de organizații și societății civile în lupta împotriva pedepsei cu moartea. UE a adoptat norme prin care se interzice comerțul cu bunuri utilizate pentru aplicarea pedepsei capitale (sau a torturii și a tratamentelor degradante), precum și furnizarea de asistență tehnică legată de astfel de bunuri.

În România, pedeapsa cu moartea a fost abolită în 1990.

Pedeapsa cu moartea în practică:

• 100 de țări au abolit pedeapsa cu moartea pentru toate infracțiunile

• 6 țări au abolit pedeapsa cu moartea pentru crime ordinare

• 34 de țări sunt aboliționiste în practică

• 58 de țări și teritorii sunt adepte ale păstrării

• 22 de țări efectuate execuții în 2014

• 33 de țări și teritorii păstrează pedeapsa cu moartea pentru crime de droguri:

      o 13 din cele 33 de țări au efectuat o execuție pentru crime de droguri în ultimii cinci ani

      o 12 din cele 33 de țări păstrează o pedeapsă obligatorie cu moartea pentru anumite categorii de infracțiuni la regimul drogurilor

      o 5 din cele 33 de țări sunt aboliționiste în practică

Sursa:http://www.agerpres.ro

Ziua Mondială a Oamenilor Fără Adăpost 

Această zi a fost marcata pentru prima dată pe data de 10 octombrie 2010.

De la infiintarea sa, Ziua Mondială fără adăpost a fost marcată pe toate continentele, în mai multe țări, cu excepția Antarcticii.

Scopul Zilei Mondiale a Oamenilor  fără adăpost  este acela de a atrage atenția, la nivel local, asupra acestei categorii de oameni  și de a  oferi oportunități comunității locale de a  se implica în  satisfacerea nevoilor  persoaneleor fără adăpost,  profitând de prevederile  unei  zile  internaționale.

Utilizați acest zi ca o oportunitate de a educa oamenii despre persoanele fără adăpost în zona dumneavoastră. În această zi, puteți sărbători  militând  pentru  sensibilizarea comunității locale în privința nevoilor persoanele fără adăpost.

În România există peste 15.000 de persoane adulte fără adăpost, dintre care mai mult de 5.000 trăiesc în București.

Sursa: http://www.worldhomelessday.org/

Ziua națională a produselor agroalimentare românești

Ziua națională a produselor agroalimentare românești este marcată, începând cu anul 2017, la data de 10 octombrie, fiind instituită prin legea 168/2017.

Potrivit prezentei legi, Ziua națională a produselor agroalimentare românești poate fi organizată de către autoritățile publice centrale și locale și de celelalte instituții ale statului, de către societatea civilă și de către persoane fizice și juridice. Se pot organiza programe și manifestări educative, de voluntariat, cu caracter social sau științific, consacrate promovării produselor agroalimentare românești și câștigării încrederii consumatorului. Totodată, în vederea organizării și derulării în bune condiții a manifestărilor mai sus menționate, autoritățile administrației centrale și locale pot acorda sprijin logistic și pot aloca fonduri prin bugetele proprii, în limita alocațiilor bugetare aprobate.

Articolul 2 al legii menționează că, în sensul prezentei legi, ''prin produs agroalimentar românesc se înțelege produsul obținut pe teritoriul național din materii prime de bază provenite în proporție de 100% din fermele din România și are inscripționat pe etichetă drapelul României''.

Proiectul legislativ a fost inițiat de un grup de parlamentari PSD și ALDE, potrivit cărora, prin instituirea acestei zile se dorește încurajarea producției agricole naționale pentru consumatorii români, precum și pentru cei ce dețin spații de vânzare (comercianți), producătorul urmând să prezinte, cu prilejul acestei zile, produse autohtone de calitate. De asemenea, se dorește îmbunătățirea statutului producătorului român în lanțul alimentar scurt și încurajarea consumului de produse agroalimentare autohtone și de produse tradiționale.

Propunerea legislativă a fost adoptată de Senat la 2 mai 2017, în calitate de primă Cameră sesizată, și de Camera Deputaților la 13 iunie 2017, aceasta având rol decizional. Președintele Klaus Iohannis a semnat, la 11 iulie 2017, decretul pentru promulgarea Legii privind instituirea datei de 10 octombrie ca Zi națională a produselor agroalimentare românești, Legea 168/2017 fiind publicată în Monitorul Oficial la 13 iulie 2017.

Ziua Educaţiei Nonformale (ZEN)

Între 9 şi 10 octombrie, la nivel naţional se celebrează Ziua Educaţiei Nonformale (ZEN), un bun prilej pentru ca publicului larg să i se aducă la cunoştinţă informaţii despre învățarea nonformală. Organizaţiile/instituţiile şi toţi oamenii care cred în beneficiile învăţării nonformale şi care practică activităţi şi metode în context nonformal au fost invitaţi să realizeze în această zi evenimente vizibile în comunităţile din întreaga ţară sub umbrela mare a evenimentului ZEN, de la evenimente stradale, mai mari, la activităţi care mai de care mai diverse, cum ar fi ateliere de origami şi quilling, piese de teatru forum, proiecţii de filme, mini training-uri, expoziţii de fotografie, cafenele publice, dezbateri, evenimente de promovare a învățării nonformale, vânători de comori, city quest-uri.

Agenţia Naţională pentru Programe Comunitare în Domeniul Educaţiei şi Formării Profesionale organizează, pe 9 şi 10 octombrie, cea de-a cincea ediţie a Zilei Educaţiei Nonformale (ZEN), zi ce îşi propune să promoveze învăţarea nonformală la nivel naţional. Peste 125 de evenimente vor fi organizate cu această ocazie de către asociaţii neguvernamentale, şcoli, licee, centre de informare şi instituţii publice din 37 de judeţe din ţară. Vor fi organizate ateliere creative, campanii de promovare a lecturii, ateliere de poveşti, târguri de voluntariat, expoziţii vii, proiecţii de filme, dezbateri, activităţi de ecologizare, activităţi de reciclare, demonstraţii de acordare a primului ajutor, cursuri de formare, campanii împotriva traficului de fiinţe umane şi împotriva consumului de etnobotanice, dar şi alte activităţi ce promovează învăţarea în context nonformal.

 Columbus Day

„Columbus Day” (marcată în a doua zi de luni din octombrie) celebrează momentul în care navigatorul genovez Cristofor Columb a atins pentru prima dată pământul american, la 12 octombrie 1492; ziua a fost marcată prima dată la 12 octombrie 1792, la împlinirea a 300 de ani de la acel eveniment .

In Statele Unite, aceasta zi este libera si pentru angajatii care lucreaza in institutiile Guvernului federal, precum si pentru cei din institutiile bancare, chiar daca majoritatea magazinelor sunt deschise si copiii merg la scoala. An de an, la New York se organizeaza si o mare parada festiva.

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1394: A avut loc Bătălia de la Rovine; 

Oastea Ţării Româneşti, condusă de domnitorul Mircea cel Bătrân (1386-1418), înfrânge oştile turceşti invadatoare, conduse de sultanul Baiazid I, obţinând o remarcabilă victorie – 620 ani. NOTĂ: În privinţa datării, localizării şi deznodământului luptei de la Rovine, istoricii au păreri împărţite deoarece izvoarele existente (cronici turceşti, sârbeşti şi bizantine) menţionează două date la care ar fi putut avea loc bătălia – 10 octombrie 1394 (pe baza cronicilor sârbeşti), respectiv, 17 mai 1395 (izvoare bizantine) -, şi două locaţii posibile: râul Argeş, respectiv, râul Jiu. Unii istorici (Şerban Papacostea, Neagu Djuvara) nu exclud posibilitatea existenţei a două bătălii diferite una pe Argeş, la 10 octombrie 1394, alta pe Jiu, la 17 mai 1395. Totuşi, istoricii Al. V. Diţă şi D. I. Mureşan, susţin ca dată a desfăşurării bătăliei ziua de 17 mai 1395, pe baza unor izvoare athonite care se referă la moartea unui vasal al sultanului, Konstantin Dragas. Izvoarele vorbesc despre o „rovină” (loc mlăştinos), toponim nelocalizat. Istoricii care plasează evenimentul undeva aproape de râul Argeş se bazează pe menţionarea denumirii „Arkâş”, sau „Arkaş” în surse turceşti şi pe faptul că cel mai apropiat drum de la Dunăre spre capitala ţării trecea peste acest râu. O localizare probabilă ar fi Ţuţuleşti (judeţul Argeş), pe Valea Gligănelului, unde există o pădure numită Rovina, un toponim „puţul lui Baiazid” şi tradiţii populare despre o bătălie cu turcii dată cu câteva zile înainte de sărbătoarea Sf. Parascheva (14 octombrie). În privinţa deznodământului bătăliei, punctul de vedere tradiţional al istoriografiei româneşti, care susţinea că a fost o victorie categorică a românilor, pare contrazis de desfăşurarea ulterioară a evenimentelor (înlocuirea lui Mircea cu Vlad, pe tronul ţării). Studiile mai recente (D.I. Mureşan, 2003) nu exclud o victorie turcească sau un deznodământ indecis.

• 1684: S-a născut Antoine Watteau, pictor francez (d. 1721)

ean-Antoine Watteau (n.10 octombrie, 1684, Valenciennes - d. 18 iulie 1721, Nogent-sur-Marne) a fost un pictor francez. 

Picturile lui Watteau creează o atmosferă ireală, infățișând o fericire intangibilă. Curtea regală și teatrul erau temele predilecte ală artistului. Tehnica utilizată și preferința pentru culorile vii îi constituie un omagiu adus lui Rubens, însă stilul elegant și sensibilitatea lirică aparțin în intregime lui Watteau. Melancolia și sentimentul efemerității transpare întotdeauna în scenele aparent idilice. 

Watteau joacă un rol fundamental în înnoirea picturii franceze și devine creatorul unui nou gen, intitulat „serbări galante”, popular în arta rococo-ului. Pictura sa deschide drumul lui Boucher și Fragonard.

Watteau s-a aflat încă de la început în mijlocul acelei noi mode a „sărbătorilor” nesfârșite: teatrul, muzica și opera, academiile rafinate și balurile aristocraților, formează „materia fundamentală” a tablourilor artistului. Parisul este cel mai bun loc de întâlnire al actorilor de comedie, al poeților și cântăreților. Din această atmosferă, pictorul desprinde umorul și melancolia, peripețiile amoroase care vor transpare din toate operele sale. 

Bazându-se pe tehnica culorii, moștenită de la Rubens și maeștrii venețieni, Watteau creează scene a căror temă o reprezintă întâlnirea într-un decor de pădure sau parc a unui grup de tinere doamne cu amanții lor, care se lasă în voia discuțiilor rafinate despre dragoste și aspirații, dezvoltând noul stil denumit „sărbători galante” (fêtes galantes).

• 1731: S-a născut Henry Cavendish, fizician şi chimist englez;

A descoperit hidrogenul, în 1766, a realizat sinteza apei, în 1784 și a creat celebrul experiment omonim (experimentul Cavendish), din anii 1797 – 1798, în care a măsurat forța de atracție dintre două mase suspendate cu ajutorul unei balanțe de torsiune, iar ca rezultante derivate a putut calcula, pentru prima dată, constanta atracției universale și masa Pământului (m. 1810)

• 1813: S-a născut Giuseppe Verdi, compozitor italian (d. 1901)

Giuseppe Fortunino Francesco Verdi (n. 10 octombrie 1813, Le Roncole — d. 27 ianuarie 1901, Milano) a fost un compozitor italian, vestit mai ales pentru creațiile sale în muzica de operă.

Încă de copil, Giuseppe ia lecții de muzică de la organistul din comună, făcând exerciții acasă la o spinetta dezacordată (un fel de clavecin). Continuă în felul acesta până când Antonio Barezzi, un comerciant din Busseto iubitor de muzică, prieten al familiei Verdi, îl ia la el în casă și-i plătește lecții de muzică la un nivel mai ridicat. În 1832 se prezintă la conservatorul din Milano, dar este respins pentru că depășise limita de vârstă pentru un student de conservator. Reîntors la Busseto primește postul de maestru de muzică al comunei și se căsătorește în 1836 cu fiica lui Barezzi, Margherita, de la care are doi copii, Virginia și Icilio. Între timp, Verdi începe să compună, orientat încă de acum în direcția muzicii de operă. În 1839 debutează la Teatro alla Scala din Milano cu opera Oberto, conte di San Bonifacio, obținând un oarecare succes, umbrit însă în 1840 de moartea Margheritei, apoi și a celor doi copii. Îndurerat de aceste pierderi, Verdi se reculege și își continuă activitatea componistică cu opera Un giorno di regno, care înregistrează însă un total fiasco. Descurajat, se gândea deja să abandoneze muzica, dar numai doi ani mai târziu, în 1842, obține la Scala un succes triumfal cu opera Nabucco, datorat în parte și interpretării magnifice a sopranei Giuseppina Strepponi, care avea să-l însoțească până către sfârșitul vieții.

Începe o perioadă în care Verdi muncește "ca un ocnaș", cum spunea el însuși, pentru a satisface cererile diverselor teatre de operă din Italia. Între anii 1843 și 1850 compune într-un ritm susținut 13 opere, între altele I Lombardi alla prima crociata (Lombarzii), Ernani, I due Foscari, Macbeth și Luisa Miller. Tot în acest timp ia naștere relația sa cu Giuseppina Strepponi.

În 1848 se mută la Paris. Forța lui creativă este tot mai fecundă, în așa măsură că, din 1851 până în 1853, compune una după alta trei capodopere, cunoscute sub numele de "Trilogia populară", și anume: Rigoletto, Il Trovatore și La Traviata, la care se mai adaugă și I vespri siciliani (Vecerniile siciliene). Succesul acestor opere a fost de nedescris. Împodobit cu faima dobândită, Verdi se stabilește împreună cu Giuseppina Strepponi la proprietatea "Sant'Agata" din Busseto, unde va locui cea mai mare parte a timpului. În 1857 se pune în scenă opera Simon Boccanegra iar în 1859 se reprezintă Un ballo in maschera („Bal mascat”). În același an se căsătorește cu Giuseppina Strepponi.

Din 1861, Verdi ia parte și la activitatea politică în Italia, numele lui devenise simbolul mișcării de eliberare a nordului Italiei de sub dominația austriacă, sub conducerea dinastiei de Savoia (V.E.R.D.I. = Vittorio Emanuele Re D ' Italia = Victor Emanuel, regele Italiei). În 1874 este numit senator în parlamentul italian. Nu-și întrerupe activitatea muzicală și dă la iveală opera La forza del destino („Forța destinului”) și Messa di Requiem, celebrată în 1873 la moartea scriitorului Alessandro Manzoni. Pentru festivitățile prilejuite de deschiderea Canalului de Suez în 1869 compune opera Aida. În 1887, este reprezentată capodopera sa Otello iar în 1893, la vârsta de 80 de ani, se inspiră din nou din Shakespeare pentru a compune opera buffă Falstaff, după care se retrage la "Sant'Agata" și își ia adio de la activitatea componistică. După ce în 1897 moare Giuseppina, Verdi se stinge și el din viață la Milano, la 27 ianuarie 1901.

• 1841: S-a născut Ion I. Câmpineanu, primul Guvernator al Băncii Naționale (d. 1888)

Ion I. Câmpineanu (n. 10 octombrie 1841, București - d. 15 noiembrie 1888, București[1]) a fost un politician român, membru al Partidului Național Liberal. A fost fiul lui Ion Cîmpineanu.

A îndeplinit mai multe funcții guvernamentale și publice, printre care cele mai importante sunt:

    ministru de justiție (27 ianuarie - 23 septembrie 1877)

    ministru de finanțe (23 septembrie 1877 - 25 noiembrie 1878; 25 februarie - 15 iulie 1880)

    ministru de externe (în 1878 - 1879 și 1885)

    ministru de domenii (1 aprilie 1883 - 2 februarie 1885)

    primar al Bucureștiului (21 noiembrie 1886 - aprilie 1888)

Primul guvernator al BNR

Ion I. Câmpineanu a fost primul guvernator al Băncii Naționale a României, în perioada 1880-1882, și va reveni în aceasta funcție la începutul anului 1888 rămânând în acest post până la moartea sa. A fost învestit pe 15 iulie 1880, fiind responsabil pentru organizarea imprimeriei și imprimarea primelor bilete de bancă și a regulamentului interior al instituției.

• 1846 : S-a născut  Dimitrie Brândza (10/22 octombrie), medic si naturalist, vicepresedinte al Academiei Române (1894-1895).

A contribuit la crearea terminologiei botanice românesti.

În 1884 a pus bazele Gradinii Botanice, iar în 1891 ale Institutului de Botanica din Bucuresti (“Flora Dobrogei”, “Despre vegetatia României si exploatatorii ei”); (d.03.08.1895).

• 1857: Începe construcția clădirii Universității din București

„Palatul Universităţii din Bucuresti (numele iniţial al construcţiei este Palatul Academiei) a fost realizat în stil neoclasic de Alexandru Orăscu (1817-1894), care a fost şi rector între 1885–1889, pe locul fostului colegiu Sfântu Sava. Ridicarea construcţiei a început în 10 octombrie 1857 şi a fost finalizată la 14 decembrie 1869. Corpurile laterale ale palatului au fost ridicate între anii 1912-1926 după planurile arhitectului N. Ghica-Budeşti (1869-1943)”.

Palatul Universității este o construcție aflată în Piața Universității din București, în perimetrul descris de străzile Regina Elisabeta, Academiei, Edgar Quinet, Nicolae Bălcescu, înaltă de 6 etaje, construită în stil neoclasic pe fostul amplasament al Mănăstirii Sfântul Sava. Construirea viitorului sediu al celei mai mari universități din România, Universitatea București, a început în data de 10 octombrie 1857, după planurile arhitectului Alexandru Orăscu, pe locul fostului colegiu Sfântu Sava, și a fost finalizată la 14 decembrie 1869. Corpurile laterale ale palatului au fost ridicate mai târziu, între anii 1912-1926, după planurile arhitectului Nicolae Ghica-Budești.

Împodobirea exterioară a palatului a fost realizată de către Karl Storck împreună cu asistentul său, Waibel, și un elev de-al său, Paul Focșeneanu. Acesta a întocmit în stil clasic relieful de pe frontonul central al palatului, din piatră de Rusciuc. Relieful, distrus la numai 80 de ani de la construcția sa, în timpul bombordamentelor aeriene americane din 4 aprilie 1944, o prezenta pe Minerva încununând artele și științele. În scena centrală, Minerva întindea o cunună de lauri unei figuri alegorice cu o liră în mână, alegoria poeziei. La dreapta și la stânga zeiței apăreau științele și artele, drapate sau nude. Frontonul nu a mai fost refăcut, fragmente recuperate dintre ruine se păstrează la Muzeul de Artă Frederic Storck și Cecilia Cuțescu-Storck din București, str. Vasile Alecsandri nr.16.

Cele patru muze ce împodobesc în prezent fațada clădirii au fost adăugate în 1929, fiind opera sculptorului Emil Wilhelm Becker, pentru care a slujit ca model chiar fiica lui, Else.

Parterul edificiului este construit în bosaj și are ferestre largi în arc de cerc. Primele două etaje sunt decorate cu pilaștri dorici, cu ferestre în arc de cerc la primul etaj. Ultimele 2 etaje, la mansardă, prezintă lucarne decorate. Construcția dispune și de un subsol înalt care servește drept soclu al palatului. Colțurile construcției sunt realizate din corpuri rotunde îmbrăcate în coloane dorice acoperite de cupole.

În urma unor săpături efectuate în 21 noiembrie 1968 a fost găsită „piatra fundamentală” în interiorul căreia se află caseta metalică, utilizată pentru păstrarea documentului și a sigiliului țării, în prezent expusă în Muzeul Universității din București. Piatra de temelie a primei clădiri a fost așezată la 19 octombrie 1857, ca urmare a insistențelor depuse de caimacanul Alexandru D. Ghica. La ceremonia punerii „pietrei fundamentale” au participat alături de caimacanul Alexandru D. Ghica, reprezentanții diplomatici ai marilor puteri aflați la București, directorul Eforiei Școalelor, Gheorghe Costaforu precum și arhitectul Orăscu.

Sursa:http://www.wikiwand.com/ro

• 1861: S-a născut  Fridtjof  Nansen, explorator și om de știință norvegian, laureat al Premiul Nobel pentru Pace (d. 1930)

Fridtjof Nansen a fost un explorator, om de știință, diplomat, umanitarist norvegian, laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Campion la schi și la patinaj în tinerețe, a condus echipa care a efectuat prima traversare a Groenlandei prin interior în 1888, și a devenit celebru pe plan internațional după ce a ajuns la 86°14′ latitudine nordică în cadrul expediției spre Polul Nord  din 1893–96. Deși a renunțat la explorări după ce s-a întors în Norvegia, tehnicile și inovațiile sale de călătorie polară, în ceea ce privește echipamentul și îmbrăcămintea, au influențat o generație de expediții arctice și antarctice.

Nansen a studiat zoologia la Universitatea Regală Frederick din Christiania (vechea denumire a orașului Oslo înainte de 1925), și a lucrat apoi în calitate de custode la Muzeul Bergen unde cercetările lui în domeniul sistemului nervos central al unor ființe marine inferioare i-a adus un doctorat și a contribuit la punerea bazelor teoriilor moderne ale neurologiei. După 1896, principalul său interes științific a devenit oceanografia; în cursul cercetărilor, a efectuat numeroase călătorii științifice pe mare, în principal în Atlanticul de Nord, și a contribuit la dezvoltarea echipamentelor oceanografice moderne. Ca unul dintre cei mai de seamă cetățeni ai țării sale, în 1905, Nansen a militat în favoarea dizolvării uniunii dintre Suedia și Norvegia, și a jucat un rol important în a-l convinge pe prințul Carol al Danemarcei să accepte tronul proaspăt independentei Norvegii. Între 1906 și 1908 a servit ca reprezentant al Norvegiei la Londra, unde a contribuit la negocierea Tratatului de Integritate, prin care se garanta independența Norvegiei.

În ultimul deceniu al vieții, Nansen s-a dedicat în principal Ligii Națiunilor, după numirea sa în 1921 ca înalt comisar pentru refugiați. În 1922, a primit Premiul Nobel pentru Pace pentru munca depusă în favoarea persoanelor dislocate în urma Primului Război Mondial și a conflictelor asociate acestuia. Printre inițiativele introduse de el s-a numărat „pașaportul Nansen” pentru apatrizi, un certificat recunoscut de peste 50 de țări. El a lucrat în folosul refugiaților până la moartea sa subită din 1930, după care Liga a înființat Biroul Internațional Nansen pentru Refugiați în scopul de a se asigura că munca sa este continuată. Această organizație a primit și ea Premiul Nobel pentru Pace în 1938. Memoria lui Nansen este cinstită de multe țări, iar numele său este comemorat prin botezarea cu numele său a mai multe forme de relief, în special în regiunile polare.

Prima misiune a lui Nansen la întoarcere a fost să scrie o relatare a călătoriei sale, ceea ce a făcut remarcabil de repede, producând 300.000 de cuvinte de text în norvegiană până în noiembrie 1896; o traducere în engleză, intitulată Farthest North, a fost gata în ianuarie 1897. Cartea a avut imediat succes, și i-a asigurat lui Nansen viitorul financiar pe termen lung. Nansen a inclus fără vreun comentariu și singura critică dură a conduitei sale, critică provenită de la Greely, care scrisese în Harper's Weekly despre hotărârea lui Nansen de a părăsi Fram și de a se îndrepta spre pol: „este de neînțeles cum de a putut Nansen să devieze într-atât de la cea mai sfântă datorie a comandantului unei expediții navale.”

În cei 20 de ani de după întoarcerea sa din Oceanul Arctic, Nansen și-a dedicat mare parte din energie muncii științifice. În 1897, a acceptat un post de profesor de zoologie la Universitatea Regală Frederick care i-a dat o bază de pe care să înceapă complexa muncă de a redacta rapoartele rezultatelor științifice ale expediției Fram. Această muncă era mult mai dificilă decât relatarea narațiunii expediției. Rezultatele au fost în cele din urmă publicate în șase volume și, conform unui cercetător al polilor, Robert Rudmose-Brown, „au fost pentru oceanografia arctică ceea ce a fost rezultatele expediției Challenger pentru celelalte oceane.”

Nansen era considerat un oracol de toți viitorii exploratori ai regiunilor polare de nord și de sud. Abruzzi îl consultase, la fel și belgianul Adrien de Gerlache, ambii efectuând expediții în Antarctica. Deși Nansen a refuzat să-l întâlnească pe compatriotul său, exploratorul Carsten Borchgrevink (pe care îl considera un impostor), el l-a sfătuit pe Robert Falcon Scott pe teme de echipament și transport polar, înainte de expediția Discovery din 1901–1904. Sfatul lui Nansen de a folosi câini, pe care îi considera cel mai bun mijloc de transport polar, a fost ignorat cu politețe de Scott; cei doi au rămas însă în relații bune. La un moment dat, Nansen s-a gândit serios să conducă și el o expediție la Polul Sud, și i-a cerut lui Colin Archer să proiecteze două nave. Aceste planuri au rămas însă doar în fază de proiect.

Între diferitele îndatoriri și responsabilități, Nansen continuase să își ia vacanțe la schi atât cât a putut. În februarie 1930, la 68 de ani, a luat o scurtă pauză în munți cu doi vechi prieteni, care au observat că Nansen se mișca mai încet ca de obicei și că părea să obosească repede. La întoarcerea la Oslo, a stat în pat mai multe luni, lovit de gripă și apoi de flebită, și a fost vizitat de regele Haakon al VII-lea.

Nansen a murit de infarct, acasă, la 13 mai 1930. A primit funeralii naționale nereligioase, înainte de a fi incinerat, cenușa sa fiind depusă apoi sub un copac din Polhøgda. Fiica lui Nansen, Liv, a consemnat că nu s-au ținut discursuri, ci a fost doar muzică: Moartea și Fecioara de Schubert, ce obișnuia Eva să cânte. Printre numeroasele omagii primite ulterior s-a numărat cel al lui Lord Robert Cecil, coleg delegat la Liga Națiunilor, care a vorbit despre anvergura muncii lui Nansen, depusă fără vreo grijă față de propriul interes și față de propria sănătate: „orice cauză bună a avut susținerea ei. A fost un pacificator neînfricat, prieten al dreptății, mereu avocat al celor slabi și în suferință.”

Nansen fusese un pionier și inovator în multe domenii. În tinerețe a îmbrățișat revoluția în metodele de schiat ce l-a transformat dintr-un mijloc de locomoție pe timp de iarnă într-un sport universal, și a devenit rapid unul dintre cei mai de seamă schiori ai Norvegiei. Ulterior, a reușit să-și aplice această expertiză în problematica călătoriilor polare, atât în expediția din Groenlanda cât și în expediția Fram. A inventat „sania Nansen”, cu tălpi largi, ca niște schiuri, „aragazul Nansen” pentru a îmbunătăți eficiența termică a aragazelor cu spirt utilizate pe atunci, și principiul straturilor în îmbrăcămintea polară, prin care îmbrăcămintea de obicei grea și incomodă era înlocuită de mai multe straturi de materiale ușoare. În știință, Nansen este recunoscut ca unul dintre fondatorii neurologiei moderne, și ca important contribuitor la oceanografia timpurie.

Prin munca sa sub egida Ligii Națiunilor, Nansen a ajutat la înrădăcinarea principiului responsabilității internaționale pentru refugiați.

• 1865 : Era patentată în Statele Unite, de către John Wesley Hyatt, bila de biliard din nitroceluloză, care se folosește li astăzi.

Hyatt a fost primul care a reusit sa ofere un substitut pentru bilele de fildes, folosite la acea vreme. O companie americana a oferit 10 000 USD pentru inventarea unei bile de biliard, care sa fie la fel de rezistenta ca fildeşul, dar care sa coste mult mai puţin.

John Wesley Hyatt a reuşit să faca o astfel de bila, o breveteaza si obtine premiul.

Această cercetare a dus la inventarea celuloidului.

• 1901: Primul traseu parcurs în circuit, în apropierea Parisului, de dirijabilul construit de inginerul și inventatorul brazilian Alberto Santo Dumont (n. 1873 – d. 1932)

• 1903: Compania Bayer a pus în vânzare aspirina. 

Noul medicament a fost obținut de un chimist bavarez, Felix Hoffman, pentru a ameliora reumatismul tatălui său. Aspirina a fost derivată la început din acidul salicilic, un extract din coajă de salcie, dar în 1899 Bayer a realizat un procedeu de a–l obține prin sinteză.

Numele de Aspirin reprezintă denumirea sub care compania Bayer a produs pentru prima dată acest medicament. Astăzi, termenul este folosit în mod curent pentru desemnarea acestui medicament, incluzând chiar variantele care nu sunt produse de către această companie.

Există însă țări în care cuvântul Aspirin se referă numai la versiunea produsă de Bayer, orice altă versiune a medicamentului purtând numele de “acid acetilsalicilic”.

Aspirina a fost derivată la început din acidul salicilic, un extract din coajă de salcie, dar în anul 1899 Bayer a realizat un procedeu de a–l obţine prin sinteză.

Acesta a fost primul medicament de sinteză și începutul industriei farmaceutice.

Rolul lui Hipocrate în descoperirea preparatului

Cu toate acestea, preparatul era cunoscut încă în Grecia Antică, doar că într-o altă formă. Medicul Hipocrate scria în secolul al V-lea î.Hr. despre o pudră amară extrasă din scoarța de salcie care avea puterea de a ușura durerile și de a reduce febra. Acest remediu este menționat în texte antice din Sumer, Egipt și Asiria. De asemenea, amerindienii foloseau scoarța de salcie pentru a ușura durerile de cap, febra, durerile de mușchi și reumatismul. Preotul Edmund Stone, din Chippind Norton, Anglia, a notat în 1763 că scoarța salciei este un remediu eficace împotriva febrei. Extractul activ al scoarței, numit salicină, după numele latin pentru salcia albă, a fost izolat în forma sa cristalină în 1828, de către farmacistul francez Henri Leroux și chimistul italian Raffaele Piria, care au reușit să separe acest acid în forma sa pură. Salicina este foarte acidă când este într-o soluție apoasă saturată, având un nivel pH de 2,4, de aici numele de acid salicilic. În 1839 s-a observat că acidul salicilic cauza probleme digestive, cum ar fi, de exemplu, iritarea stomacului sau diaree. Din Grecia Antică, la Bayer Abia în 1897, Felix Hoffman de la compania Bayer a înlocuit una dintre grupele funcționale hidroxil din acidul salicilic, cu o grupă acetil, care reducea semnificativ efectele negative. Cine a descoperit acidul acetilsalicilic este o problemă destul de controversată. Oficial, inventatorul aspirinei a fost Felix Hoffman. Pe de altă parte, Arthur Eichengrun a spus în 1949 că el a plănuit și dirijat sinteza aspirinei, pe când rolul lui Hoffmann a fost doar sinteza inițială a medicamentului, folosind procesul lui Eichengrün. Versiunea lui Eichengrün a fost ignorată de istorici și chimiști până în 1999, când Walter Sneader de la Departamentul de Științe Farmaceutice de la Universitatea din Strathclyde (Glasgow, Regatul Unit) a reexaminat cazul și a ajuns la concluzia că Eichengrün a avut dreptate și că într-adevăr el este cel care ar trebui recunoscut pentru invenția aspirinei. Compania Bayer nu recunoaște această variantă nici până în ziua de astăzi. Aspirina este un medicament antiinflamator non-steroidian din familia salicilaților, folosit în general ca un analgezic minor, ca antipiretic, sau ca antiinflamator. În plus, aspirina în doze mici are un efect anticoagulant și este folosit pe termen lung ca să diminueze riscul de infarct.

Sursa: http://mednews.md/

• 1903: Emmeline Pankhurst formează un grup de acțiune pentru dreptul la vot al femeilor – Women's Social and Political Union (WSPU)(n. 14 iulie 1858 – d. 14 iunie 1928)

Emmeline Pankhurst a fost fiica lui Robert Goulden și a soției sale, Sophia Crane, o familie cu vederi radical-democrate. Ei erau adepții partidului liberal, care era angajat pentru abolirea sclavagismului, milita contra legii care prevedea vama impusă pe cerealele importate și care se angaja pentru drepturile femeii.

Emmeline a participat deja la vârsta de 14 ani la întruniri care militau pentru dreptul internațional al femeii. Între anii 1873 - 1879 a învățat în gimnaziul de fete din Paris. După reîntoarcerea în Manchester, s-a căsătorit, în același an, cu avocatul Richard Marsden Pankhurst (1834–1898), care era cu 24 de ani mai în vârstă decât ea. Din căsătoria cu Pankhurst au rezultat cinci copii. Christabel Harriette (1880–1958), Estelle Sylvia (1882–1960), Frank (1884–1889; car a murit bolnav de difterie la vârsta de cinci ani), Adela (1885–1961) și Harry (1889–1910).

După moartea soțului, în anul 1898, Emmeline a început să aibă probleme financiare, trebuind să trăiască cu copiii dintr-un salariu modest de funcționară de la starea civilă. La 10 octombrie 1903 a înființat, împreună cu alte patru femei și fiica ei Christabel, organizația cu vederi radicale „Women’s Social and Political Union” (Uniunea politică și socială a femeilor), care propaga teoria unei militări pașnice. Ideea a fost preluată de mișcarea din SUA pentru drepturile femeilor, iar mai târziu de Mahatma Gandhi, și Martin Luther King. Mișcarea femeilor din Anglia a recurs și la metode radicale, ca incendieri și atentate cu bombe, ceea ce a dus la arestarea ei repetată.

• 1913: Era inaugurat Canalul Panama, un canal maritim care traversează istmul Panama in America Centrala, legand oceanele Atlantic si Pacific. 

Din acest moment, navele nu mai trebuie sa treaca pe drumul periculos prin Trecerea Drake si Capul Horn in punctul cel mai sudic al Americii de Sud, iar o nava care pleaca din New York catre San Francisco prin canal traverseaza doar 9.500 km, in loc de 22.500 km cat presupunea ruta ocolitoare pe la Capul Horn. Acest lucru s-a facut, insa, cu sacrificii insemnate. Constructia canalului cu o lungime de 77 km a fost presarata de probleme, cum ar fi bolile (in special malaria si febra galbena), si enorme alunecari de teren. Se estimeaza ca la constructia canalului au murit in jur de 27.500 de muncitori. In fiecare an prin canal trec mai mult de 14.000 de nave.

• 1924: S-a născut James Clavell, scriitor britanic (d. 1994)

James Clavell (n. 10 octombrie 1924 - d. 7 septembrie 1994) a fost un romancier, scenarist și regizor de film, fost prizonier de război în al doilea război mondial, devenit celebru prin romanele Shogun și Tai-Pan, respectiv prin scenariile unor filme ca Marea Evadare și Domnului profesor, cu dragoste.

James Clavell s-a născut la Sydney, Australia (unele surse susțin că s-a născut în Marea Britanie și a crescut în Australia de la o vârstă fragedă) și a fost botezat Charles Edmund DuMaresq de Clavelle.

Datorită faptului că tatăl său a fost un ofițer în Marina Regală Britanică, Clavell a crescut în mai multe țări sub dominion britanic.

După începutul celui de-al doilea război mondial în 1940, la vârsta de 16 ani el s-a înrolat în Artileria Regală Britanică și a fost trimis în Malaezia să lupte împotriva japonezilor. Rănit de foc de mitralieră, a fost capturat și dus la un lagăr de prizonieri din insula Java Centrală. După un timp a fost mutat la închisoarea Changi, lângă Singapore.

Ca toți prizonierii de război, Clavell a suferit mult în captivitate. Experiențele sale din lagărul japonez au constituit baza romanului "King Rat" (Regele șobolan, tradus în românește cu titlul "Changi"), publicat în 1962.

În 1946, Clavell avea rangul de căpitan, dar un accident de motocicletă i-a terminat cariera militară. A urmat cursurile Universității din Birmingham, unde a cunoscut-o pe April Stride, o actriță, cu care s-a căsătorit în 1951.

Prin soția sa, Clavell a fost introdus în lumea filmului, și a dorit să devină regizor. În 1953 s-a mutat cu familia în Statele Unite ale Americii, mai întâi la New York, unde a lucrat în televiziune, iar apoi la Hollywood.

Obține succese ca scenarist prin filmele "The Fly" (Musca, 1958) și "Watusi" (1959). Din anul 1959 începe să producă și să regizeze filme proprii. A fost co-scenarist al cunoscutului film "The Great Escape" (Marea evadare, 1963), prin care și-a consolidat ferm reputația la Hollywood.

În 1963 a devenit cetățean naturalizat al Statelor Unite ale Americii.

A decedat din cauza unei hemoragii cerebrale avute în timp ce lupta împotriva cancerului, în Elveția, cu o lună și 3 zile înaintea împlinirii vârstei de 70 ani.

 
"Saga Asiatică"

După ce a publicat Changi în 1962, istoria deținuților britanici dintr-o celebră închisoare din Singapore condusă de japonezi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Clavell a scris romanul Tai-Pan în 1966. Acțiunea acestuia se desfășoară în perioada înființării orașului Hong Kong în anii 1840, Tai-Pan a devenit modelul pentru romanele ulterioare ale lui Clavell, care conțin un număr mare de personaje și multe intrigi intersectate.

Shogun a fost publicat în 1975 și a devenit cel mai popular roman al său. Foarte masiv - peste 1000 de pagini, Shogun a fost tradus în numeroase limbi străine și a fost ecranizat în 1980, printr-un serial tv care, la fel ca și romanul, s-a bucurat de un mare succes internațional. Actorul Richard Chamberlain a interpretat rolul principal, iar Toshiro Mifune a interpretat rolul titular.

Cu Noble House („Nobila casă”), Clavell a început să-și lege romanele prin personaje, familii sau descendenți ai familiilor din romanele precedente. Nobila Casă a fost de asemenea ecranizat printr-un serial pe micul ecran.

Whirlwind („Vârtejul”) a fost următorul roman, acțiunea desfășurându-se în timpul revoluției iraniene din 1979. Pentru acesta a primit cea mai mare sumă, la vremea respectivă, plătită în avans pentru un roman nepublicat. În ciuda acestui fapt, romanul nu s-a bucurat de succesul titlurilor precedente și nu a fost ecranizat.

Gai-Jin, publicat cu puțin înaintea decesului său, a revenit cu subiectul la anii 1860. Una din principalele conecții la saga asiatică este povestea familiei Struan, o companie de import-export, bazată pe actuala firmă Jardine Matheson.

Aceste romane, considerate laolaltă, au devenit cunoscute ca Saga Asiatică. Tema comună care leagă aceste romane este întâlnirea civilizației vestice (europene) cu civilizația Asiei de est, după epoca explorării și până la epoca contemporană.

Clavell este numit adeseori unul din primii multiculturaliști. Deși nu s-a considerat un relativist cultural, el a încercat să admire culturile Asiei prin standardele proprii, și nu dintr-un punct de vedere apusean (european). A remarcat adeseori că Vestul are mult de învățat de la Est.

Protagoniștii romanelor sale sunt europeni (în general britanici) ajunși în Asia cu scopuri comerciale. Clavell a fost unul din suporterii schimbului liber între națiuni, văzându-l nu ca o formă de exploatare, ci ca un mijloc de apropiere a diferitelor culturi prin interese comune. Datorită acestui fapt, nu prea există urmă de anti-imperialism în romanele sale.

Se poate spune că adevăratele subiecte ale romanelor lui Clavell nu sunt personajele (eroii), ci locurile și timpul (vremurile); personajele sunt pânza pe care Clavell ilustrează o cultură/civilizație

• 1926: A fost înfiinţat Partidul Naţional Ţărănesc (PNŢ)  din Romania, prin fuziunea Partidului Ţărănesc, condus de Ion Mihalache, cu Partidul Naţional Român din Transilvania, condus de Iuliu Maniu.

Cu acest prilej s-a adoptat programul de guvernare al noului partid, care îmbină doctrinele celor două partide componente: “ţărănistă” şi “naţională”.

• 1933: Un avion Boeing 247 al United Airlines este distrus în urma exploziei unei bombe, în apropierea orașului Chesterton, Indiana, SUA, toți cei șapte oameni prezenți la bord decedând;

Este considerat primul sabotaj din istoria aviației comerciale. Nici până astăzi nu se cunoaşte cauza exactă a accidentului şi nimeni nu a fost vreodată acuzat de crimă, incidentul rămânând nerezolvat; anchetatorii au fost convinşi că accidentul a fost rezultatul unei bombe, cel mai probabil cu nitroglicerină, aflate în compartimentul de bagaje lângă partea din spate a avionului

• 1933: Waldo L. Semon a inventat vinilul.

Astăzi este ”ziua de naștere” a vinilului care a produs o adevărată revoluție în industria muzicală. Discurile de vinil fiind „bunicile” casetelor audio și a CD-urilor. Deși și-au schimbat destinația și rolul, discurile de vinil sunt și astăzi la mare căutare. Vezi în articolul de mai jos, cum această invenție reușește „să se renască” de după aproape 80 de ani de la inventare. 

În data de 10 octombrie 1933 Waldo L. Semon a inventat vinilul, pe acele vremuri, datorită acestei descoperire, s-a produs o adevărată revoluție în lumea muzicii și anume – discurile de vinil au făcut cu adevărat comercială muzica. Datorită lor cântăreții strângeau încasări nu doar din concerte, ci și din comercializarea muzicii înregistrată pe aceste discuri. Adevărații melomani aveau colecții întregi de discuri de vinil cu interpreții sau formațiile preferate.

Între timp casetele audio au știrbit din popularitatea discurilor de vinil, iar mai apoi și acestea au fost înlocuite cu CD-urile, timpurile cărora la fel a reușit să apună. Totuși discurile de vinil sunt astăzi la mare căutare, deși predecesoarele sale de mult sunt uitate.

Astăzi discurile de vinil și-au găsit o altă destinație, datorită oamenilor cu imaginația bogată, care au dăruit o nouă viață, acestor obiecte cândva atât de populare. În prezent acestea s-au transformat în piese stilate din interiorul caselor, a oamenilor care prețuiesc frumosul, handmad-ul și mai ales lucrurile vintage. Discurile de vinil, sunt transformate de mâinile creative ale meșterilor din domeniu, în ceasuri cu propriul portret, monumentele orașelor preferate sau orice alt obiect și-l dorește viitorul proprietar al piesei stilate de interior. Orice pictură sau decupare dorită, poate fi aplicată pe acestea.

Ceasurile și suvenirile obținute din discurile de vinil sunt deosebit de prețuite, mai ales pentru faptul că nu se mai produc și pot fi găsite doar în colecțiile de cândva a amatorilor de muzică.

• 1933: Compania Procter&Gamble a lansat pe piață primul detergent de uz casnic, Dreft, care conținea surfactanți sintetici.

• 1967: S-a născut Laura Stoica, cântăreață română (d. 2006)

Laura Stoica (numele complet Adriana-Laurenția Stoica) (n. 10 octombrie 1967 - d. 9 martie 2006) a fost o cântăreață, compozitoare de muzică pop rock și actriță română. Este adesea considerată drept cea mai importantă solistă de rock pe care a dat-o România și una dintre cele mai puternice și originale personalități feminine ale scenei muzicale autohtone.

Laura Stoica - Vreau sa am steaua mea

În anii 1990, folosindu-se de talentul remarcabil, de personalitatea puternică și de frumusețea ei, a reușit să creeze o imagine și un stil original, fiind prima rockeriță modernă a României.

Ca actriță, Laura Stoica a jucat cu succes pe scena Teatrului „Toma Caragiu” din Ploiești.

Mai frumoasa - Laura Stoica

A decedat în urma unui accident de circulație alături de cel ce urma să-i devină soț, bateristul Cristian Mărgescu (ex-Metrock), în data de 9 martie 2006, pe când se întorcea de la un concert susținut la Urziceni.

• 1971:  Americanii aveau propriul lor “Pod al Londrei”.

Pe 18 aprilie 1968, Podul Londrei, construit in 1826 si a carui structura de rezistenta era grav afectata, era cumparat de un investitor american cu peste un milion de lire sterline. Constructia care insemnase atat de mult pentru Londra, inlocuita acum de un pod nou, a fost desfacuta in bucati, ca un gigantic puzzle, si trimisa peste Atlantic, ajungand in California pe 5 iulie 1968. A fost reconstruit in Lake Hatsu City, la jumatatea drumului dintre Phoenix si Las Vegas, iar in 1971 era inaugurat in noua locatie.

• 1999: Este ridicată „Roata din Londra“, la acel timp cea mai mare roată din Europa.

London Eye  reprezintă o roată gigant de observație din Londra aflată în Grădinile Jubilee de pe malul sudic al râului Tamisa. Structura are o înălțime de 135 m și a fost construită ca parte a celebrării noului mileniu. London Eye este o roata gigant Ferris pe malul sudic al râului Tamisa din Londra. De asemenea, este cunoscută sub numele de Roata Mileniului, numele său oficial a fost inițial publicat ca British Airways London Eye.

London Eye, sau Millennium Wheel, este o roată de observaţie gigantică, aflată în Londra, pe South Bank (Malul Sudic) al fluviului Tamisa. Întreaga structură are o înălţime de 135 m, iar diametrul roţii are 120 m.

Roata oferă o privelişte excelentă asupra Londrei, în zilele senine vizibilitatea fiind de aproximativ 40 km. Seara, din Roata Mileniului, Londra are o imagine spectaculoasă. Cabinele de observaţie oferă o vizibilitate completă în toate direcţiile. Capacitatea unei cabine este de 25 de persoane. Durata unei curse este de 30 de minute.

London Eye este cea mai înaltă roata de observaţie din Europa, şi a treia la nivel mondial după Singapore Flyer (165 m înălţime) şi Star of Nanchang (160 m înălţime).

Ochiul Londrei s-a nascut in Olanda

Constructia Ochiului Londrei a fost planificata ani de zile. Chiar daca englezii se remarca prin precizie in munca, dar nu intotdeauna este posibil sa se faca totul la timp si fara probleme. Aceasta atractie din capitala Angliei trebuia sa fie data in functiune la 1 ianuarie 2000, dar lucrarile de constructie au intarziat. Este adevarat si faptul ca deschiderea simbolica al “London Eye” a fost la momentul planificat de prim-ministrul Tony Blair care a deschis acest obiect in ajunul anului 2000. Cu toate acestea, primii vizitatori ai Ochiului Londrei au fost primiti numai dupa trei luni.

Roata de observatie din capitala Angliei a fost proiectata de arhitectii englezi, dar structura lui nu a fost facuta in Anglia, ci in Olanda. De ce? Se pare ca britanicii au vrut sa reduca cheltuielile de productie.

Obiectul "nerentabil" aduce profit

Initial guvernul Angliei a pus la indoiala profitabilitatea Ochiului Londrei. Multi oficiali guvernamentali au considerat ca construirea unei roate de observatie va aduce doar pierderi. Cu toate acestea, dupa deschiderea acestei atractii turistice, a devenit clar ca acest obiect poate sa aduca un profit mare. Acest lucru a inteles si proprietarul terenului pe care a fost construit Ochiul Londrei. El imediat a ridicat pretul de inchiriere al terenului la 2,5 milioane de lire sterline pe an, iar costul initial a fost estimat la doar 65 de mii de lire sterline. Aceasta chirie a fost prea mare chiar si pentru un obiect profitabil. La discutia pe tema chiriei a intervenit si primarul Londrei, Ken Livingstone. Datorita lui anul trecut s-a ajuns la un compromis - chiria pe teren unde este amplasat Ochiul Londrei, va fi de o jumatate de milion de lire sterline. Acordul a fost incheiat pe o perioada de 25 de ani.

"London Eye" comparabil cu turnul Eiffel

"London Eye" nu este o atractie ieftina. O tura cu roata de observatie pentru o persoana costa aprox. 30 de lire sterline. Dar acest lucru nu alunga locuitorii curiosi si turistii de la “plimbarea” cu aceasta roata uriasa, care dureaza o jumatate de ora.

Roata de observatie din capitala Angliei este formata din 32 de cabine. Fiecare dintre ele poate gazdui 25 de persoane. Probabil ai observat deja ca roata nu se roteste la viteza extraordinara – intr-o secunda se misca doar 26 de centimetri. De obicei, “plimbarea” constra doar dintr-o singura rotire.

Foarte des "London Eye" este comparata cu Turnul Eiffel din Paris. Ambele zone sunt deosebit de preferate de turistii din toata lumea. Apropo , pentru celebrarea Zilei Indragostitilor timp de trei ani consecutivi roata de observatie din capitala Angliei este deschisa pana la miezul noptii.

In ultimii ani, cu ocazia cresterii atacurilor teroriste, langa Ochiul Londrei protectia este sporita. Cu toate acestea, procedurile de verificare si coadele lungi de asteptare nu compromit atractia vizitatorilor.

Uneori, vizitatorilor roatei de observatie din capitala Angliei le sunt oferite surprize. De exemplu, in ziua de “nastere” a Ochiului Londrei sunt serviti toti nu doar cu sucul de portocale, dar si cu sampania Laurent - Perrier.

Localizare

London Eye este situată pe South Bank (Malul Sudic) al fluviului Tamisa, pe partea opusă Palatului Parlamentului (Houses of Parliament). Adresa: EDF Energy London Eye, Riverside Building, County Hall, Westminster Bridge Road, London SE1 7PB. Coordonate GPS: 51° 30′ 12″ Nord, 0° 7′ 11″ Est

Cum ajung la Roata Londrei (London Eye)

• Cu metroul (The Tube): London Eye se află la o distanţă relativ mică, ce poate fi parcursă pe jos, de staţiile de metrou: Waterloo, Embankment, Charing Cross şi Westminster. Waterloo este staţia cea mai apropiată de London Eye, aflându-se la cinci minute de mers pe jos.

• Cu vaporaşul: staţia London Eye's Millennium Pier. La London Eye's Millennium Pier se poate ajunge cu vaporaşul de la staţiile: O2 sau Millbank, Bankside, Embankment, Blackfriars, London Bridge, Tower, Canary Wharf, Hilton Docklands, Masthouse Terrace, Greenwich, Royal Arsenal Wollwich, St. Katherine's sau Westminster Piers.

• Cu trenul: cele mai apropiate staţii de tren sunt Waterloo şi Charing Cross. Waterloo se află la cinci minute de mers pe jos de London Eye, iar Charing Cross la 15 minute.

• Cu autoturismul: Există trei parcări în zona South Bank care se afla la mică distanţă de London Eye. London Eye se află într-o zonă foarte aglomerată din punct de vedere al traficului rutier. De obicei, este mai rapid şi mai uşor să se folosească transportul public pentru a ajunge la London Eye.

• Cu autobuzul: Liniile 211, 77 şi 381. In cadrul tururilor turistice de autobuz, London Eye este unul dintre cele mai vizitate puncte turistice din Londra.

Programul Roţii Mileniului

1 ianuarie - 28 martie, 10:00 - 20:30

29 martie - 14 aprilie, 10:00 - 21:30

15 aprilie - 27 iunie, 10:00 - 21:00

28 iunie - 31 august, 10:00 - 21:30

1 septembrie - 30 decembrie, 10:00 - 20:30

24 decembrie, 10:00 - 17:30

25 decembrie, închis

31 decembrie, 10:00 - 15:00

1 - 5 ianuarie 2014, 10:00 - 20:30

6 - 17 ianuarie 2014, închis

Biletele

• Casa de bilete se află în interiorul clădirii County Hall, clădire aflată chiar lângă London Eye.

• Pretul standard pentru un bilet este de 19,20 £, iar pentru rezervarea online se face o reducere de 10%. Există reduceri pentru copii, persoane cu dizabilităţi, vârstnici şi grupuri familiale.

• Casa de bilete se deschide zilnic la 9:30

• Tipurile de bilete sunt: Standard Ticket, Flexi Standard Ticket, Fully Flexi Standard Ticket, Fast Track, Flexi Fast Track, Fully Flexi Fast Track, Day and Night Experience, şi Guided Tour Experience.

Principalele cladiri care se pot vedea din Roata Londrei

• Palatul Parlamentului (Palace of Westminster, sau Houses of Parliament)

• Turnul Canada (One Canada Square)

• Domul Catedralei St. Paul

• Turnul 42 (National Westminster Tower, sau Tower 42)

• Turnul British Telecom

• Castelul Windsor (Windsor Castle)

• Aeroportul Heathrow

• Parcul şi Palatul Alexandra (Alexandra Palace)

• Turnul de transmisiuni BBC (Crystal Palace)

• Podul Regina Elisabeta II (The Queen Elizabeth II Bridge)

De retinut

• London Eye, sau Roata Londrei, sau Roata Mileniumului, alături de Domul Mileniului, Tate Modern, Podul Millennium, Cheiul Waterloo Millennium, Great Court de la British Museum şi Somerset House, au fost proiecte ale administraţiei britanice pentru întâmpinarea noului mileniu.

• London Eye oferă, pentru cei interesaţi, închirierea unei cabine în mod exclusiv. Aceste servicii sunt:

— Private Capsule

— Cupid's Capsule

— Hotel Chocolat Capsule

— Wine Tasting Capsule

— Champagne Tasting Capsule

— Create Your Own Capsule

— Corporate Events

— Weddings and Civil Partnerships

• London Eye are numele oficial EDF Energy London Eye.

Să aveți o zi frumoasă!