Este a 236-a zi a anului.
Au mai rămas 129 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 06 h 29 m și apune la 20 h 06 m.
Citatul zilei
Evenimente de-a lungul
timpului…
- 79: Erupția Vezuviului. Orașele Pompei, Herculaneum și Stabiae sunt acoperite de lavă.
Moare și enciclopedistul C. Plinius Secundus, autorul "Istoriei
naturale".
Oraşele, acoperite de un strat gros de material vulcanic şi noroi, nu au fost reconstruite niciodată, în schimb, în secolul al XVIII-lea, Pompei şi Herculaneum au fost redescoperite şi excavate, scoţând la iveală probe arheologice despre viaţa de zi cu zi a civilizaţiei antice.
În vremea Imperiului
Roman, în Pompei trăiau 20.000 de oameni, printre care negustori, meşteşugari
şi fermieri care exploatau solul bogat al regiunii, cultivând viţă-de-vie şi
pomi fructiferi.
Herculaneum a fost un
oraş în care au locuit 5.000 de oameni, era văzut ca destinaţie turistică,
preferată a romanilor bogaţi. Denumit după eroul mitologic Hercule, Herculaneum
găzduia vile opulente şi băi romane grandioase.
La prânz, în ziua de 24 august 79, vârful Vezuviului a explodat, propulsând în stratosferă un nor de cenuşă în formă de ciupercă. În următoarele 12 ore, cenuşă vulcanică şi pucioasă au invadat oraşul Pompei, obligându-i pe locuitori să fugă.
Pentru oraşul
Herculaneum, un vânt din vest a protejat oraşul de faza iniţială a erupţiei,
însă un nor gigantic de cenuşă încinsă şi de gaz a coborât pe panta vestică a
Vezuviului, înconjurând oraşul şi omorându-i pe cei care au rămas acolo. Acest
nor mortal a fost urmat de un şuvoi de noroi vulcanici şi piatră, care a îngropat
oraşul.
Plinius Secundus( numit si “cel Bătrîn”), istoric şi literat roman, unul dintre cei mai reputaţi savanti ai Antichităţii,moare la erupția vulcanului. El era atunci prefectul flotei romane în Misenum.
După erupția
vulcanului devine interesat de acest fenomen dar moare sufocat de gazele toxice
emanate.Nepotul sau, Pliniu cel tanar,senator roman roman și în același timp
scriitor, relatează moartea unchiului său.
Cea mai cunoscută, și
singura păstrată, este opera lui Plinius despre științele naturale „Istoria
Naturală”, o enciclopedie alcătuită din 37 de volume, de neprețuită valoare, ce
ne transmite cunoștințele naturale, din acea perioadă. Primele zece volume vor
fi publicate după moartea sa.
Marea erupţie a muntelui Vezuviu din anul 79 şi drama de la Pompei
“Norul se ridica de pe un munte – de la
asemenea distanţă nu ne dădeam seama de pe care munte, dar după aceea am aflat
că era Vezuviu. Cel mai bine îl pot descrie dacă îl compar cu un pin. Creştea
spre cer ca un „ trunchi” foarte lung din care se desprindeau câteva „ramuri”.
Îmi imaginez că a fost înălţat de o suflare bruscă ce a slăbit apoi în
intensitate şi a lăsat norul fără sprijin, astfel că acesta s-a împrăştiat în
jur datorită propriei sale greutăţi. În unele părţi norul era alb, în altele
avea pete întunecate de pământ şi cenuşă”.
(Plinius cel Tânăr, scrisoare către Tacit în
care descrie erupţia vulcanului Vezuviu din anul 79)
Câinele cel credincios
Câinele nu voia să
fugă, indiferent cât de greu îi era să respire, indiferent cât de cald şi de
întuneric se făcuse în casă din cauza norului de cenuşă. Stătea culcat alături
de stăpânul său. Nu voia să-şi părăsească stăpânul iubit. Mirosul puternic şi
pătrunzător de sulf anihilase aproape total simţul, altfel atât de ascuţit, al
mirosului pe care îl avea câinele, aşa încât acesta nu ştia că stăpânul lui se
sufocă. Câinele îşi puse capul pe labe în timp ce ochii îi lăcrimau din cauza
sulfului din aer. Când temperatura crescu şi mai mult, iar pieptul începu să-i
ardă insuportabil la fiecare respiraţie, câinele scheună, dar tot nu se ridică
să fugă din casă. Se rostogoli, fără să vrea, pe spate, lovind aerul spasmodic
cu picioarele, cu gura larg deschisă, încercând să inspire puţin aer proaspăt.
Dar nu mai exista aer proaspăt în casa stăpânului său, şi câinele muri în
această poziţie.
Astăzi, un mulaj în
ghips al acestui câine poate fi văzut la muzeul din Pompei. Când cenuşa
fierbinte a umplut casa stăpânului lui, ea a cuprins şi trupul câinelui şi, în
timp ce acesta se descompunea, devenind ţărână, cenuşa s-a întărit ca o
cochilie. Această „sculptură a Vezuviului” a fost găsită după mai bine de 1800
de ani de la erupţia vulcanului. Arheologii au reuşit să facă un mulaj după cochilia
de cenuşă şi au redat imaginea câinelui în ultimele momente ale agoniei lui,
una din numeroasele victime ale muntelui Vezuviu.
Vezuviul, vulcanul care erupe în medie la 39 de ani
Astăzi, mulţi dintre
locuitorii din zona oraşului Neapole se roagă la sfinţi implorându-i să-i
protejeze de mânia Vezuviului, vulcanul ameninţător, care îşi aruncă umbra
peste casele şi vieţile lor. Credincioşii se roagă pentru că sunt conştienţi de
un fapt indiscutabil: nu se pune problema dacă Vezuviul va erupe, ci când se va
întâmpla acest lucru.
Din anul 1036,
Vezuviul a erupt în medie la fiecare 39 de ani. De la prima lui erupţie,
înregistrată în anul 79, intervalul mediu între erupţii a fost de şaizeci şi
patru de ani. Dacă folosim pentru previzionare ultima mie de ani, Vezuviul ar
fi trebuit să erupă în 1883. Înseamnă că a întârziat cu aproximativ douăzeci de
ani. Ultima erupţie a Vezuviului a avut loc în 1944, şi ar cam trebui să erupă
din nou.
Cât de puternică va fi
erupţia nu se poate spune. Dar un lucru este cert, şi anume acela că dacă
Vezuviul erupe cu aceeaşi putere ca în anul 79 şi dacă oraşele din Golful
Neapole nu vor fi evacuate, tributul morţii va fi de sute de mii de oameni.
Vezuviul are o înălţime de peste 1300 metri şi, aşa după cum afirmă Jay Robert
Nash în Darkest Hours, este „în mod constant cel mai ucigător vulcan de pe
pământ”.
Erupţia mortală din anul 79
Erupţia din anul 79
i-a luat prin surprindere pe romanii care ocupau terenurile din preajma
vulcanului şi cultivau solul bogat de pe coastele lui. Vezuviul rămăsese în
stare latentă zeci de ani la rând şi romanii se obişnuiseră atât de mult cu el
încât exploraseră şi peşterile lui interioare. Istoricul roman Strabo scria
nonşalant că s-ar putea ca Vezuviul să fi fost cândva un vulcan activ. Nici
chiar un cutremur din anul 63 nu i-a tulburat prea tare pe locuitorii din
Pompei, deşi a dărâmat multe clădiri şi a provocat uriaşe pagube materiale. Pe
tot parcursul evenimentului nu se văzuse nici măcar un firicel de fum pe
Vezuviu. Oamenii au fost şi mai convinşi că Vezuviul e mort şi că sunt în
siguranţă. Au avut dreptate – dar numai pentru şaisprezece ani.
Vezuviul s-a trezit în
ziua de 24 august, la ora 1 după-amiaza şi a erupt fără întrerupere timp de opt
zile. Această erupţie a constat dintr-o explozie de gaz şi pietre asemănătoare
cu „pinul” descris de Plinius, şi din şuvoaie de flăcări compuse din bolovani,
piatră ponce şi cenuşă. În această erupţie nu a existat lavă. Milioane de tone
de cenuşă fierbinte au căzut pe oraşele Pompei şi Herculanum, urmate de
revărsarea unei cantităţi uriaşe de apă provenind dintr-un rezervor constituit
într-unui din craterele vulcanului. Apa amestecată cu cenuşă a format un fel de
pastă incandescentă care a acoperit totul în calea sa, inclusiv câinele al
cărui mulaj se află acum în muzeu.
Mii de oameni au reuşit să fugă din Pompei, dar au fost destul de numeroşi cei care au refuzat să-şi părăsească locuinţele. Săpăturile efectuate în oraşul Pompei au scos la iveală un proprietar de casă care şedea pe un morman de aur şi argint, înconjurat de trupurile sfîrtecate ale jefuitorilor.
Această erupţie
cumplită impresionează prin acurateţea cu care cenuşa fierbinte i-a conservat
pe nefericiţii cetăţeni din Pompei. În secolul al XVIII-lea, când regele
Neapolelui le-a permis arheologilor să înceapă săpăturile la Pompei, aceştia au
găsit pâine în cuptoarele de piatră, vin în căni, măsline plutind în uleiul
încă lichid, doi soldaţi romani în uniformă. Au descoperit schelete care ţineau
în mână monede şi chei, paznici înarmaţi în posturile de gardă şi o mamă
ţinându-şi în braţe fiica înspăimântată.
Pompeiul renăscut este
astăzi una dintre cele mai faimoase atracţii turistice din Italia şi există pe
internet nenumărate fotografii ale clădirilor restaurate, ale coloanelor,
caselor şi amfiteatrului, precum şi imagini ale unor trupuri perfect
conservate. Vezuviul este în continuare activ. Dacă îşi va încheia cariera cu
puterea cu care şi-a început-o, tributul morţii şi al distrugerilor ar putea fi
inimaginabil.
- 1572: Noaptea Sfântului Bartolomeu.
Sunt masacrati hughenoţii la Paris, ceea ce duce la declanşarea celui de-al patrulea război civil în Franţa; (1572-1573).
La data de 24 august
1572, a avut loc „Masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu”, un masacru comis
de catolici francezi contra hughenoților, așa cum mai erau numiți protestanții
în acea perioadă. Masacrarea hughenoţilor va duce la declanşarea celui de-al
patrulea război civil în Franţa, război care a început după ce regele Carol al
IX-lea, la instigarea mamei sale, Caterina de Medici, a hotărât să lase mână
liberă catolicilor fanatici în asasinarea liderilor protestanţi din Paris.
La instigarea mamei sale, Caterina de Medici, regele Carol al IX-lea a hotărât să lase mână liberă catolicilor fanatici în asasinarea liderilor protestanţi din Paris. Gestul său va declanşa însă un veritabil carnaj, concretizat prin uciderea a zeci de mii de „hughenoţi” – cum erau numiţi adepţii curentelor protestante – de-a lungul şi de-a latul ţării. Cu două zile înainte, intriganta Caterina poruncise uciderea amiralului Gaspard de Coligny, lider hughenot ce avea, credea ea, o influenţă nefastă asupra suveranului, îndemnându-l să intre în război cu Spania. Dar Coligny fusese doar rănit şi Carol, care nu ştia despre urzelile mamei sale, promisese să-i pedepsească pe atentatori.
Nu i-a fost însă greu
viclenei regine să-l convingă că hughenoţii erau pe cale să se revolte şi să-l
detroneze şi înspăimântat, tânărul suveran a autorizat uciderea principalelor
lor căpetenii. Cei mai mulţi protestanţi se aflau chiar în Paris, participând
la celebrarea nunţii liderului lor, Henric de Navarra, cu sora regelui, Margareta.
Uciderea amiralului Coligny, aruncat de la fereastra camerei unde zăcea rănit,
a dat semnalul începerii măcelului.
Instigată de
agitatorii care puneau în seama hughenoţilor situaţia economico-socială
dezastruoasă în care se zbătea regatul, populaţia, majoritar catolică, i-a
atacat pretutindeni pe hughenoţi. Se estimează că 3000 de protestanţi au fost
ucişi în această noapte şi în ziua care a urmat la Paris, şi 70.000 în întreaga
ţară, carnagiul marcând reizbucnirea războaielor religioase în Franţa.
- 1865: S-a născut Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (24 august 1865, Sigmaringen - 20 iulie 1927, Sinaia)
Începând cu 1889 a devenit Principe de Coroană al Regatului României, în urma renunțării tatălui și fratelui său mai mare, Wilhelm, la drepturile de succesiune la coroana regală a României. Din acest moment s-a stabilit în România, unde și-a continuat cariera militară, având și o serie de comenzi onorifice, ajungând până la gradul de general de corp de armată.
S-a căsătorit la 29
decembrie 1892, la Sigmaringen, cu prințesa Maria Alexandra Victoria de
Saxa-Coburg și Gotha, nepoată a reginei Victoria, fiică a ducelui Albert de
Edinburgh și a marii ducese Maria Alexandrovna Romanov, unica fiică a țarului
Alexandru al II-lea al Rusiei.
Ferdinand a devenit rege al Regatului României la 10 octombrie 1914, sub denumirea de Ferdinand I, în urma morții unchiului său regele Carol I. A condus România pe timpul Primului Război Mondial, alegând să lupte de partea Antantei împotriva Puterilor Centrale, fapt care a avut ca efect excludere sa din Casa Regală de Hohenzolern, de către șeful acestei case, împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei. Faptul că a ales să lupte de partea aspirațiilor poporului său împotriva propriei familii regale a făcut ca în Romania să mai fie numit și „Ferdinand cel Loial” sau „Ferdinand Întregitorul”.
La sfârșitul războiului România a încheiat procesul de realizarea a statului național-unitar, prin unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Vechiul Regat. La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, Ferdinand s-a încoronat ca primul Rege al României Mari.
În anii care au urmat
Primului Război Mondial România a cunoscut o serie de transformări profunde, în
special prin aplicarea reformei agrare și a votului universal.
În anul 1925
izbucnește „criza dinastică”, provocată de renunțarea principelui Carol la
drepturile sale de succesiune la Coroana României, fapt ce l-a determinat pe
Ferdinand să îl excludă pe Carol din Casa Regală a României și să îl numească
drept moștenitor regal pe fiul acestuia, principele Mihai.
Ferdinand a murit la
Sinaia, la 20 iulie 1927, în urma unui cancer galopant la colon. A fost
înmormântat la Mănăstirea Curtea de Argeș. Succesorul său la tron a fost
principele Mihai, care a devenit al doilea rege al României Mari, sub numele de
Mihai I dar care, din cauza minoratului, va domni sub regență.
În virtutea pozițiilor
sale în stat, a fost membru de onoare al Academiei Române din 1890, iar între
1914 și 1927 a fost președintele de onoare al aceleiași instituții.
Reforme
"Regele Ferdinand I a fost «Întregitorul de ţară», sub sceptrul căruia s-a realizat Marea Unire din 1918 - cel mai important act din istoria poporului român, primul rege al tuturor românilor, a fost omul reformei agrare şi al celei electorale, precum şi al acţiunilor vizând consolidarea statului naţional unitar român.
În 1914 când a urcat pe tron, România avea 7,7 milioane de locuitori şi 137.000 de km, pentru ca în 1927 la moartea sa, ţara să numere 17 milioane de locuitori şi 295.049 de km.
Realizarea unităţii statale din 1918, a impus adoptarea unei noi Constituţii care să reflecte noile realităţii economico-sociale, politice, etnice şi instituţionale.
Consolidarea unităţii naţionale reclama dotarea României cu o nouă Constituţie propusă de guvernul liberal condus de Ion I.C. Brătianu şi votată de Parlament la 28 martie 1923. Noua Constituţie a preluat integral sau parţial circa 60 % din textele Constituţiei din 1866 şi reformele votate la Iaşi în 1917. Constituţia din martie 1923 a avut un rol important în consolidarea statului naţional unitar român, a independenţei şi suveranităţii sale, definind mai precis trăsăturile şi conţinutul regimului politic din România, fiind o lege fundamentală considerată printre cele mai avansate din Europa interbelică. Ea a facilitat manifestarea liberă a tuturor cetăţenilor, grupărilor şi formaţiunilor politice şi accesul la viaţa politică pentru categorii sociale foarte largi.
În cei 13 ani de domnie ai regelui Ferdinand I, România a cunoscut mari progrese pe toate planurile: cultural, politic, economic, un dinamism cu adevărat remarcabil care demonstra vocaţia şi inteligenţa poporului român." s emai arată în documentarul pus la dispoziţie de dr. Ştefania Ciubotaru, de la Muzeul Naţional Cotroceni.
"Regele Ferdinand I a fost «Întregitorul de ţară», sub sceptrul căruia s-a realizat Marea Unire din 1918 - cel mai important act din istoria poporului român, primul rege al tuturor românilor, a fost omul reformei agrare şi al celei electorale, precum şi al acţiunilor vizând consolidarea statului naţional unitar român.
În 1914 când a urcat pe tron, România avea 7,7 milioane de locuitori şi 137.000 de km, pentru ca în 1927 la moartea sa, ţara să numere 17 milioane de locuitori şi 295.049 de km.
Realizarea unităţii statale din 1918, a impus adoptarea unei noi Constituţii care să reflecte noile realităţii economico-sociale, politice, etnice şi instituţionale.
Consolidarea unităţii naţionale reclama dotarea României cu o nouă Constituţie propusă de guvernul liberal condus de Ion I.C. Brătianu şi votată de Parlament la 28 martie 1923. Noua Constituţie a preluat integral sau parţial circa 60 % din textele Constituţiei din 1866 şi reformele votate la Iaşi în 1917. Constituţia din martie 1923 a avut un rol important în consolidarea statului naţional unitar român, a independenţei şi suveranităţii sale, definind mai precis trăsăturile şi conţinutul regimului politic din România, fiind o lege fundamentală considerată printre cele mai avansate din Europa interbelică. Ea a facilitat manifestarea liberă a tuturor cetăţenilor, grupărilor şi formaţiunilor politice şi accesul la viaţa politică pentru categorii sociale foarte largi.
În cei 13 ani de domnie ai regelui Ferdinand I, România a cunoscut mari progrese pe toate planurile: cultural, politic, economic, un dinamism cu adevărat remarcabil care demonstra vocaţia şi inteligenţa poporului român." s emai arată în documentarul pus la dispoziţie de dr. Ştefania Ciubotaru, de la Muzeul Naţional Cotroceni.
"Ca om, regele Ferdinand era total diferit de unchiul său - regele Carol I. Odată cu urcarea lui pe tron, viaţa la Curtea Regală s-a schimbat considerabil, regele integrându-se în lumea românească a vremii cu calităţile şi defectele ei, ajungând să cunoască bine mentalitatea poporului român şi să se acomodeze cu ambianţa societăţii în care trăia. Se simţea bine nu numai la Palatul Cotroceni, dar şi la Castelul Pelişor din Sinaia, Scroviştea, sau la Buftea în palatul lui Barbu Ştirbey."
Regele Ferdinand avea o vastă cultură, ştia limba latină şi limba elină , germana şi română, limba engleză, franceză şi chiar rusă. În toate aceste limbi avea un accent surprinzător de bun. Îşi scria singur discursurile. Era pasionat de botanică.
"Regele Ferdinand a fost şi un om deosebit de evlavios, încă din copilărie fiind crescut în mijlocul preoţilor şi călugărilor catolici, de unde şi suferinţa pe care i-a provocat-o excomunicarea Papei, pentru că şi-a botezat copiii în religia ortodoxă. Ca urmare, regele Ferdinand şi-a dorit tot timpul să scape de anatema papală, lucru care nu s-a întâmplat decât la 10 mai 1927 (cu două luni înainte de a se stinge din viaţă), când ministrul Vasile Goldiş şi cardinalul Gasparri au semnat "Concordatul" cu Vaticanul. După semnarea Concordatului, ca un gest de bunăvoinţă, Papa a anunţat ridicarea excomunicării regelui Ferdinand, astfel încât, acesta a putut să-şi trăiască resemnat şi liniştit ultimile luni de viaţă."
Regele Ferdinand s-a stins din viaţă în noaptea de 20 iulie 1927, la Castelul Pelişor. A fost înmormântat în biserica Mănăstirii Curtea de Argeş - necropola familiei regale a României - în prezenţa familiei regale, a membrilor Regenţei, guvernului, Sfântului Sinod şi a altor persoane oficiale. Moartea regelui a îndurerat profund poporul român, la adresa sa scriindu-se atât în presa din ţară, cât şi în cea din străinătate, numeroase articole elogioase, despre omul şi regele Ferdinand.
- 1899: S-a născut Jorge Luis Borges (24 august 1899, Buenos Aires - 14 iunie 1986, Geneva, Elveția)
A fost unul dintre cei mai importanți scriitori ai secolului al XX-lea. Romancier, poet, eseist argentinian, este faimos pentru povestirile sale fantastice, în care a unit cu măiestrie idei filozofice și metafizice cu temele clasice ale fantasticului (și anume: dublul, realitatea paralela a visului, cărțile misterioase și vrăjite, salturile în timp). Adjectivul "borgezian" definește concepția despre viață ca poveste ("fiction"), ca minciună, ca operă contrafăcută, dată drept adevarată (ca în faimoasele sale recenzii de cărți imaginare).
A fost influențat de
autori precum Dante Alighieri, Miguel de Cervantes, Franz Kafka, H.G.Wells,
Rudyard Kipling, Arthur Schopenhauer sau G. K. Chesterton.
Borges a lăsat o
moștenire importantă în toate domeniile culturii moderne, până și în cea pop,
și numeroși scriitori s-au inspirat din creația sa. Printre aceștia, amintim
Julio Cortázar, Italo Calvino, Umberto Eco, John Barth, Philip K. Dick, Gene
Wolfe, Paul Auster etc.
În plus Borges a
influențat și autori de benzi desenate ca Alan Moore și Grant Morrison (care îl
citează într-un episod din Doom Patrol) și cantautori ca Francesco Guccini și
Elvis Costello.
Umberto Eco, în
romanul Numele trandafirului numește pe unul dintre protagoniștii care a
aspirat la funcția de bibliotecar, fără a reuși, Jorge da Burgos, explicând la
sfârșit că s-a referit chiar la Borges.
În ciuda faptului că a
fost favoritul obligatoriu al fiecărei ediții ale Premiului Nobel, începând cu
anii 50, Academia Suedeză nu îl premiază niciodată, preferând uneori autori mai
puțin cunoscuți. Unele voci insistente au spus că justificarea ar fi în ideile
politice ale marelui scriitor, care fără a fi un activist, a simpatizat cu Juan
Peron; există elemente care neagă existența acestor simpatii:
-
numirea
sa în funcția de Director al Bibliotecii Naționale imediat după căderea lui
Peron (1955);
-
refuzul
cotidianului La Nación de a publica poezia sa (Pumnalul) cu clare intenții
tiranicide;
-
funcția
de președinte, din 1950 și până în 1953, al Societății Scriitorilor
Argentinieni, închisă de către dictatură; Borges amintește ultimele seminarii
ținute dinaintea polițiștilor care luau notițe din expunerea sa;
declarații explicite ale lui Borges, care
dezmint că ar susține pe dictator.
- 1912: Alaska devine teritoriu al Statelor Unite.
Teritoriul Alaska a fost un teritoriu organizat al Statelor Unite ale Americii între 24 august 1912 și 3 ianuarie 1959, zi în care Alaska a devenit cel de-al patruzeci și nouălea stat al Uniunii.
Istoric
După vinderea Alaskăi
de către Rusia și cumpărarea sa de către Statele Unite, în 1867, ca rezultat al
unei situații politice foarte complexe, implicând Imperiul Britanic, noul creat
Dominion al Canadei, Statele Unite și Rusia, prin așa-numita Alaska Purchase
(luată deseori în derâdere ca "Seward's Folly"), regiunea a fost
numită inițial Departamentul Alaska și mai târziu, înainte de a deveni
teritoriu al Statelor Unite, Districtul Alaska.
- 1944: Asupra Bucureştiului au avut loc bombardamente ale aviaţiei fasciste, care s-au soldat cu distrugerea Teatrului Naţional, a Palatului Regal şi cu zeci de victime.
Directiva operativă a Marelui Stat Major, semnată de generalul Gheorghe Mailat, anunță că „Armata Română încetează luptele alături de trupele germane în scopul de a obține pacea de la Națiunile Unite”. În aceeași zi, la ora 22.30, după arestarea generalului Antonescu, Regele Mihai citește Proclamația către țară, decretând încetarea ostilităţilor împotriva puterilor aliate şi începerea luptei alături de naţiunile unite. Generalii Hansen și Gerstenberg își dau cuvântul de onoare Suveranului că acceptă hotărârea poporului român ca o situație de fapt și că vor părăsi fără lupte teritoriul României. Bestiile hitleriste își încalcă, însă, cuvântul. La ora 6.30 dimineața, o coloană germană motorizată de circa 20 de autocamioane, precedată de un tun antiaerian de calibrul 88 de mm și cinci tunuri ușoare, forțează pătrunderea în București, venind dispre Băneasa spre fântâna Miorița. Apoi, populația Capitalei este atacată mișelește de rămășițele aviației nemțești.
„Conform ordinului dat de Hitler la miezul nopții de 23 spre 24 august, trupele germane, concentrate în grabă în zona Otopeni, Băneasa, Tunari – la nord de Capitală -, întărite cu elemente de artilerie antiaeriană din spațiul Ploiești, au pornit în dimineața zilei de 24 august un atac asupra Bucureștiului. Acțiunea a fost declanșată la ora 6.30 de o coloana motorizată – circa 20 de autocamioane - precedată de un tun antiaerian de calibrul 88 de mm și cinci tunuri ușoare. Ajunși în fața podului Băneasa, militarii germani au fost nevoiți să se oprească. Pe pod, ostașii români realizaseră o baricadă din bărci luate de pe lac și din diferite alte materiale legate între ele cu sârmă ghimpată. Avertizați să nu se apropie de baricadă, germanii au încercat să înlăture obstacolul și au așezat în bătaie tunul greu antiaerian. Reacția trupelor române a fost extrem de puternică. Escadronul comandat de locotenentul Smărăndescu a reușit, din primele minute, să distrugă tunul greu antiaerian și patru camioane cu personal și muniție, determinând retragerea germanilor în satul Băneasa. La ora 7.30, întreaga coloană germană, care încercase să intre peste podul Băneasa spre făntâna Miorița, este definitiv înfrântă”. (Ion. V. Bârcă, sublocotenent) De altfel, bombele aviației nemțești au lovit și podul de cale ferată apărat cu trupurile soldaților noștri, pod care, prin prăbușirea sa, a blocat circulația pe șosea, între fântâna Miorița și lacul Băneasa.
- 1944: Zi dramatică în istoria Radioului românesc
În 24 august 1944, Radio România (Societatea Română de Radiodifuziune, titulatură pe care o avea din 4 aprilie 1936) a parcurs cea mai dramatică zi din istoria sa: bombardarea și distrugerea sediului său, clădirea din str. General Berthelot nr. 60 (în imaginea de sus), lângă locul unde se află actuala clădire, vecină cu curtea Liceului de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”.
Miercuri, 23 august 1944, Vasile Ionescu, director general al Radioului, împreună cu ing. Alexandru Lohan, înregistrează pe disc la Palatul regal Proclamaţia către ţară a Regelui Mihai I, difuzată pe post în aceeaşi seară la ora 22.25.
Crainicul de serviciu care a anunțat că regele se va adresa națiunii a fost Mihai Zirra, viitorul mare regizor al Teatrului radiofonic, care a rostit de mai multe ori de la microfon: „Peste puţin timp vom da un comunicat important pentru ţară.”
„Când s-a transmis acest discurs al Regelui – spune istoricul Ion Scurtu – a fost o explozie de entuziasm. În primul rând, a fost reacţia Armatei. Regele era comandantul Armatei, conform Constituţiei. Armata a trecut de partea forţelor democratice. A fost,mihai-zirra apoi, explozia de entuziasm a populaţiei, care a ieşit în Piaţa Palatului pentru a-l aclama pe rege. Asta s-a întâmplat timp de câteva ore, trecând graniţa zilei de 23 spre 24 august, pentru că în dimineaţa zilei de 24, pe la ora 5.30, deja au început bombardamentele germane şi s-a distrus inclusiv partea din Palatul Regal unde a fost arestat mareşalul Antonescu. Regele însă plecase noaptea din Bucureşti, la Poiana Gorj.”
Clădirea Radioului a
fost bombardată de mai multe ori, începând din dimineața zilei de joi, 24
august 1944 și emisia s-a întrerupt. 16 lucrători ai Radioului au murit în
clădirea din str. G-ral Berthelot.
Relatarea dramatică a
evenimentelor, păstrată în Fonotecă, a fost făcută de Vasile Ionescu,
directorul din acea perioadă al Radiodifuziunii Române:
„La Bucureşti, cu
fostul Radio Bucureşti atacat şi ocupat de trupele germane la ora 11.00 şi cu
sediul Radiodifuziunii şi studiourile distruse prin ultimul bombardament aerian
de la ora 16.20, am plecat, cu toate că aviaţia germană bombarda încă Capitala,
la comandantul militar al Capitalei, să informez şi să cer sprijin pentru
stingerea incendiului ce se declanșase după bombardare. Nu am putut obţine
sprijinul solicitat, pentru că pompierii erau evacuaţi în comunele suburbane şi
blocaţi de trupe inamice care asediau Bucureştiului. A trebuit să informez
guvernul de noua situaţie creată prin scoaterea din funcţiune a studiourilor și
a Radio Bucureşti şi găsind pe primul-ministru, generalul adjutant Constantin
Sănătescu, în adăpostul Băncii Naţionale, adăpost care prezenta singurul
garanţia de a rezista chiar şi la o bombă de 2.000 de kg, i-am raportat starea
de fapt şi am propus că pentru continuarea misiunii începute este necesar să
trec munţii Carpaţi şi acolo să duc mai departe opera de informare şi orientare
a opiniei publice româneşti şi străine asupra actului de la 23 august ’44, prin
posturile Radio România Bod, Dacia România, Bucegi şi Piatra.
Primul ministru, felicitându-mă pentru acţiunea întreprinsă şi reuşită până atunci, servind cauzei naţionale, mi-a aprobat «planul temerar» – expresia sa – şi în acest scop, înapoindu-mă la fostul sediu al Societăţii de Radiodifuziune, care acum nu mai era decât o mare movilă de moloz fumegând, am luat măsurile pentru continuarea lucrărilor de scoatere a răniţilor şi morţilor de sub dărâmături şi transportarea răniţilor la spitale, de stingere a incendiului ce începuse să ia proporţii, întrucât explozia bombelor a aprins şi rezervorul de combustibil al societăţii, de a întreprinde anumite măsuri gospodăreşti şi de a ţine legătura cu autorităţile. Utilizând una din maşinile disponibile ale instituţiei, care fusese distrusă complet de bombardament, am plecat în seara de 24 august 1944, ora 19.30–20.00, spre zona de dispersare a Radiodifuziunii, aflată pe Valea Timişului şi în împrejurimile Braşovului, utilizând via Bucureşti – Piteşti – Râmnicu Vâlcea – Făgăraş – Braşov, nefiind accesibilă calea cea mai directă şi apropiată.
În aceeași zi de 24
august 1944, locaţiile posturilor Societății Române de Radiodifuziune au fost
atacate concomitent de armatele germane: postul de la Bod a fost asediat timp
de 7 ore de un detaşament de 120 de persoane, în timp ce postul de la Băneasa
(Radio București, de care vorbește Vasile Ionescu) a fost cucerit de germani,
la ora 11 și avea să fie eliberat abia pe 29 august.
La puțin timp după
întreruperea din prima parte a zilei de 24 august, Radio România și-a reluat
transmisia din studiourile de ajutor din zona Bod – Braşov până la 28 august,
când un atac de 20 de avioane, care au aruncat 70 de tone de bombe, a scos din
funcţiune postul Radio România. Emisiunea a continuat prin punerea în funcţiune
a posturilor pe unde scurte Bucegi (Sinaia – vila generalului Gh. Rasoviceanu),
Carpaţi (Palatul Regal Peleş) şi Piatra (în spatele vilei lui Antonescu de la
Predeal).
Emisiunile erau
lucrate şi transmise dintr-un studio improvizat aflat într-o casă din str.
G-ral Berthelot nr. 71. Cele trei posturi pe unde scurte vor funcţiona până în
data de 31 august, când sunt repuse în funcțiune posturile Radio București I și
II.
Până la construirea
noului sediu (pe vechiul amplasament, str. G-ral Berthelot nr. 60, planurile
fiind aprobate din timpul administrației Vasile Ionescu), inaugurat în 28
octombrie 1946 și dat în folosinţă parţial în 1947, și chiar și după aceea,
Radio România şi-a continuat activitatea din studiourile improvizate la etajul
al II-lea al Liceului „Sfântul Sava”, aflat pe str. General Berthelot, din
imobilul din strada G-ral Berthelot nr. 41, devenit în anii comunismului sediul
Editurii Cartea Românească și din apartamentul cu 6 camere din str. Ştirbei
Vodă nr. 108. Mutarea la Liceul „Sf. Sava” s-a făcut la puțin timp după
încetarea luptelor din București dintre trupele române și cele germane
(așa-numita „bătălie de la București” din 24–27 august 1944).
Condițiile erau,
desigur, mult mai dificile, pentru că se pierduseră în clădirea bombardată
aparatura, o parte din arhivă, instrumente muzicale, o parte din colecția de
discuri cu muzică, o parte dintre discurile pe care erau înregistrate, începând
din anii ’30, unele emisiuni transmise în direct, considerate ca importante de
arhivat (odată cu rostirea la microfon, în regia tehnică se înregistra pe o
matriță de disc), discurile cu zgomote și efecte necesare teatrului radiofonic,
difuzat atunci în direct din studio, obiectele de recuzită ale teatrului
radiofonic etc. Dar în ciuda acestor dificultăți enorme, cu eforturi eroice și
cu eforturi materiale considerabile, Radio România a continuat să funcționeze
la parametri normali, nu numai sub aspect informativ, ci și al emisiunilor de
comentarii și cronici. La puțin timp, spre sfârșitul anului 1944, în clădirea
Liceului „Sf. Sava” s-au amenajat un studio muzical și chiar un studio pentru
teatrul radiofonic, cu toate că izolarea lor fonică față de alte încăperi ale
liceului lăsa de dorit. La sfârșitul anului 1944 se înființează Orchestra de
Cameră a Radiodifuziunii. Deși recuzita pentru realizarea zgomotelor („culisa
sonoră”, cum se numea) lipsea, emisiunile de teatru radiofonic, foarte ascultate,
au fost reluate rapid, în 10 ianuarie 1945, cu piesa Destin de Mihai
Tican-Rumano, urmată de un scenariu al aceluiași autor, în 20 februarie (O
răpire romantică) și de Asmodée de François Mauriac în 27 martie 1945.
Clădirea actuală a Societății Române de Radiodifuziune (str. G-ral Berthelot nr. 60–64), construită după planurile arhitecţilor Tiberiu Ricci, Mihai Ricci, Leon Garcia, Jean Beral, a fost inaugurată oficial joi, 27 noiembrie 1952. Construcția începuse în 1949, lucrările au continuat însă până în 1955. Ansamblul de clădiri a fost terminat în 1961, ultima fiind dată în folosinţă Sala de Concerte, marți, 12 septembrie 1961, cu ocazia celei de-a doua ediții a Festivalului Internațional „George Enescu”.
- 1947: Avea loc inaugurarea liniei de cale ferată București - Roșiori de Vede - Caracal - Craiova.
România Liberă din 28 august 1947, relata, marcând acest eveniment: ''Duminică 24 august a.c. a avut loc în Gara Domnești solemnitatea inaugurării nouei linii ferate București — Roșiori — Caracal — Craiova.
După oficierea serviciului religios a luat cuvântul dl. Chivu Stoica, directorul general al căilor ferate române. D-sa a arătat că noua linie ferată București-Craiova aduce o îmbunătățire importantă în transportul nostru feroviar, iar în cadrul economiei generale va contribui la valorificarea bogățiilor uneia din cele mai însemnate regiuni agricole din țară. D-sa arată apoi că războiul hitlerist a provocat grave distrugeri în rețeaua noastră de căi ferate. D. Chivu Stoica anunță apoi că la sfârșitul acestei campanii de lucru vor fi redate traficului ultimele două linii distruse de războiu: Ilva Mică — Vatra Dornei de 75 km și Deda — Sărățel de 48 km. (...) La ora 13.30 d. prim ministru dr. Petru Groza a tăiat panglica redeschizând astfel noua linie ferată București-Craiova. Pe tot parcursul sătenii din satele apropiate au salutat cu urale trecerea primului tren. La Roșiorii de Vede mulțimea entuziasmată a oprit trenul în loc improvizând un meeting și în celelalte stații au fost entuziaste manifestații''.
De asemenea, ziarul
''Scânteia'' constata într-un articol din 24 august 1947, că pe linia
București-Craiova existau 33 de stații și că această realizare avea o
importanță deosebită, deoarece scurta cu aproape 50 km distanța dintre
București și Craiova, care era parcursă prin Pitești — Piatra Olt, o altă linie
ferată cu o lungime de 252 km.
De asemenea, articolul
făcea referire și la timpul în care va fi parcursă distanța, respectiv în 5 ore
cu personalul și cca 3 ore cu rapidul, în loc de 9 ore și 5 ore și jumătate cât
dura pe vechiul drum. S-a realizat astfel o legătură directă între Capitală și
centrele agricole importante — Videle, Roșiori, Caracal. Această nouă linie de
cale ferată era privită ca o continuare a liniei București — Urziceni — Făurei
— Brăila — Galați, obținându-se o eliberare a liniilor subcarpatice. Lucrările
la construcția acestei linii au început în iulie 1946.
- 1947: Paulo Coelho, scriitor Brazilian (24 august 1947 Rio de Janeiro)
Autor al unor romane ca „Alchimistul” (s-a aflat pe locul 6 în lume ca vânzări în 2003, unsprezece minute a fost pe primul loc peste tot în lume, a inspirat multe proiecte: un musical din Japonia, piese de teatru din Franţa, Belgia, SUA, Turcia, Italia, temă a două simfonii în Italia şi SUA), „Zahir” (publicat în 2005, s-a situat pe locul trei pe lista de bestselleruri), etc.
Alchimistul e unul dintre cele mai importante fenomene
literare ale secolului XX. Este pe primul loc în listele de bestselleruri din
74 țări, vânzându-se, până acum, în 35 de milioane de exemplare. Alchimistul
i-a adus autorului în 2008 un record Guiness pentru cea mai tradusă carte (67
de limbi).
Pentru Alchimistul autorul a primit numeroase
laude de la diferite personalități, de la Kenzaburo Oe, laureat al Premiului
Nobel, până la Madonna, care o numără printre cărțile preferate. Romanul acesta
a inspirat multe alte proiecte: un musical din Japonia, piese de teatru din
Franța, Belgia, SUA, Turcia, Italia, Elveția. Este, de asemenea, tema a două
simfonii în Italia și SUA, iar textul său a fost ilustrat de celebrul artist
francez Moebius (scenograful filmelor Al cincilea element și Alien).
Cărţile sale au fost
traduse în 67 de limbi şi publicate în peste 150 de ţări, şi dezvoltă drame
universale, valabile oriunde şi pentru oricine.
Înainte de a deveni
unul dintre cei mai de succes romancieri ai lumii a fost un hippie rebel, apoi
autor dramatic, director de teatru, jurnalist, poet. În 1986 face pelerinajul
la Santiago de Compostela, eveniment care i-a marcat viața și cariera literară.
Deși profund atașat de Brazilia natală (își scrie operele la calculator, în
fața oceanului, în vila de la Copacabana). Cărțile sale dezvoltă drame
universale, valabile oriunde și pentru oricine, ceea ce explică primirea
entuziastă de care se bucură pe toate meridianele. Cărțile lui Paulo Coelho,
editate în 150 de țări și traduse în peste 50 de limbi, s-au vândut în zeci de
milioane de exemplare. Este consilier special UNESCO în cadrul prograrnului
Convergențe spirituale și dialoguri interculturale, co-director al Centrului
Shimon Peres pentru pace. Distins cu numeroase și importante premii, medalii și
ordine, printre care cel de Cavaler al Ordinului Național al Legiunii de Onoare
din Franța (martie 2000). Este fondator al Institutului Paulo Coelho, care
acordă ajutoare îndeosebi copiilor și bătrânilor din păturile defavorizate ale
societății braziliene.
Paulo Coelho a reușit
să aibă trei titluri în același timp, pe listele de bestseller-uri din Franța,
Brazilia, Polonia, Elveția, Austria, Argentina, Grecia, Croația, conform
www.academia.org.br. Potrivit revistei franceze ''Lire'', în 1998 a fost al
doilea scriitor cel mai bine vândut din lume.
Totodată, scriitorul
brazilian a stabilit un record mondial, confirmat de ''The Guiness World
Records''. La 10 octombrie 2003, la Târgul de Carte de la Frankfurt, între
orele 18.30 și 20.00, Paulo Coelho a semnat cele 53 de ediții diferite ale
''Alchimistului'' în numai 45 de minute, apoi a continuat să dea autografe pe
alte titluri.
Este fondatorul
Institutului ''Paulo Coleho'', prin care îi ajută pe copiii și bătrânii din
păturile defavorizate ale societății braziliene, o parte dintre drepturile de autor
mergând la acest institut.
Paulo Coelho este
consilier special UNESCO în cadrul Programului ''Convergențe spirituale și
dialoguri inter-culturale''. Este membru al Academiei Braziliene de Litere din
2002, dar și al altor instituții culturale internaționale și academii.
Citate
· *
De aceea e aşa de important să laşi anumite
lucruri să treacă. Să le dai drumul. Să te desprinzi de ele. Oamenii trebuie să
înţeleagă că nimeni nu trişează, uneori câştigăm, alteori pierdem. Nu aştepta
să ţi se dea ceva înapoi, nu aştepta să ţi se recunoască efortul, să ţi se
descopere geniul, să ţi se înţeleagă iubirea. Încheie nişte etape. Nu din
orgoliu, din neputinţă sau mândrie, ci pur şi simplu pentru că acel lucru nu se
mai potriveşte cu viaţa ta. Închide uşa, schimbă discul, fă curat în casă, şterge
praful. Încetează să mai fii cine erai şi transformă-te în cine eşti!
· *
Miracolele nu au nicio explicaţie, dar apar în
viaţa celor care cred în ele.
· *
Nu vreau să mă schimb, fiindcă nu ştiu cum să
mă schimb. Sunt deja foarte obişnuit cu mine însumi.
· *
Toată lumea pare să aibă o idee clară despre
cum ar trebui alţi oameni să-şi trăiască vieţile, dar nimeni despre propria
viaţă.
· *
Când îţi doreşti ceva cu adevărat, tot
Universul conspiră pentru îndeplinirea visului tău.
· *
Acceptă ce-ţi oferă viaţa şi încearcă să bei
din fiecare cupă. Toate vinurile trebuie să fie gustate; unele trebuie să fie
doar sorbite, dar în cazul altora, sticla trebuie băută până la fund.
· *
Viaţa este un joc dur şi halucinant, viaţa
înseamnă salturi cu paraşuta, înseamnă risc, înseamnă să cazi şi să te ridici,
înseamnă alpinism, înseamnă voinţa de a ajunge în punctul tău cel mai înalt şi
a te simţi nemulţumit şi neliniştit când nu reuşeşti să o faci.
· *
Dacă trecutul nu te mulțumește, uită-l pe loc.
Alcătuiește-ți o nouă viață în care să crezi. Concentrează-te doar asupra
momentelor în care ai obținut ce-ți doreai și asta îți va da putere să
reușești.
· *
Când ți-ai găsit calea, nu trebuie să ai
teamă. Trebuie să ai destul curaj încât să faci greșeli. Dezamăgirea,
înfrângerea și disperarea sunt unelte pe care Domnul ni le-a dat ca să ne arate
drumul.
· *
Un copil poate oricând să-l învețe pe un adult
trei lucruri: cum să fie mulțumit fără motiv, cum să nu stea locului niciodată
și cum să ceară cu insistență ceea ce își dorește.
· *
Când nu mai aveam nimic de pierdut, am primit
totul. Când am încetat a fi cine eram, m-am regăsit pe mine însămi. Când am
cunoscut umilinţa şi supunerea, am devenit liber.
· *
Să nu spui nimănui unde te doare cel mai mult,
pentru că va fi locul preferat unde te va lovi.
· * Pot alege între a fi o victimă a lumii sau un
aventurier în căutarea comorii sale. Totul ţine de felul cum îmi voi privi
viaţa.
·
* Caută să trăieşti. Amintirile sunt pentru cei
mai bătrâni.
· * E de ajuns să fii atent, lecţiile vin întotdeauna
atunci când eşti pregătit, iar dacă eşti atent la semne, vei afla mereu tot
ce-ţi trebuie pentru pasul următor.
·
* În răzbunare, ni se poate întâmpla cel mult să
devenim egali cu vrăjmaşii noştri, în timp ce în iertare arătăm mai multă
înţelepciune şi inteligenţă.
· *
Ori de câte ori vreţi să realizaţi ceva,
păstraţi-vă bine ochii deschişi şi asiguraţi-vă că ştiţi exact ce anume doriţi.
Nimeni nu-şi poate nimeri ţinta cu ochii închişi.
·
* Într-o zi te vei trezi şi vei constata că nu
mai ai timp să faci ce ţi-ai dorit. Fă ceea ce-ţi doreşti acum!
· *
Viaţa ne ia prin surprindere şi ne porunceşte
să ne îndreptăm spre necunoscut – chiar dacă nu vrem să o facem şi ne gândim că
nu avem nevoia de asta.
· * Oricum te-ai simţi, scoală-te în fiecare
dimineaţă şi pregăteşte-te să-ţi răspândeşti lumina. Cei care nu sunt orbi îi
vor vedea strălucirea şi vor fi fermecaţi de ea.
·
* Daca trecutul nu te multumeste, uita-l pe loc.
Alcatuieste-ti o noua viata in care sa crezi. Concentreaza-te numai asupra
momentelor in care ai obtinut ce-ti doreai si asta iti va da putere sa
reusesti.
·
* Rămâi nebun, dar poartă-te asemeni oamenilor
normali. Ia-ţi riscul de a fi diferit, însă învaţă s-o faci fără a atrage
atenţia.
·
* Cel mai rău nu este să cazi, ci să rămâi căzut
la pământ. Nu este înfrânt, de fapt, decât cel care renunţă. Toţi ceilalţi sunt
victorioşi.
·
* Dacă vrei să fii un om de succes, trebuie să
respecţi o singură regulă: nu te minţi niciodată pe tine însuţi.
· * Dacă te gândeşti că aventurile sunt
periculoase, încearcă banalităţile, ele sunt mortale.
·
* Nu renunţa niciodată la un vis. Încearcă să
vezi semnele care te conduc la el.
- 1960: Se înregistrează cea mai scăzută temperatură vreodată pe Pământ: -88,3 °C (la Stația Vostok)
Cea mai mică temperatură înregistrată vreodată a fost confirmată în 1983 în stația Vostok din Antarctica: -89,2 grade Celsius. Există un raport neconfirmat pentru o temperatură de -91 grade Celsius.
Stația Vostok este o
stație rusă (fostă sovietică) de cercetare antarctică. Este Polul sud al
frigului, cu cea mai scăzută temperatură măsurată pe Pământ de –89.2 °C.
Cercetarea include foratul gheții și magnetometria. Vostok (în limba rusă
înseamnă "Est") este numită dupa nava lui "Fabian von
Bellingshausen", un pionier al Antarctidei.
Vostok este Polul Sud
al frigului. În timpul iernii, sunt temperaturi medii de aproximativ –65 °C iar
vara de aproximativ –30 °C.
Cea mai scăzută
temperatură măsurată în mod fiabil pe Pământ de –89,2 °C a fost în Vostok, la
21 iulie 1983.
Deși neconfirmat, s-a
raportat că la Vostok temperatura a ajuns la –91 °C în timpul iernii din 1997.
Cea mai ridicată
temperatură înregistrată la Vostok este de –12.2 °C, care a avut loc la 11
ianuarie 2002.
Cea mai rece lună a
fost august 1987, cu o temperatură medie de –75.4 °C și cea mai caldă lună a
fost decembrie 1989 cu o medie de –28.0 °.
În plus față de
temperaturile extrem de reci, alți factori fac din Vostok unul din locurile
cele mai dificile de pe Pământ pentru locuirea umană:
O lipsă aproape completă a umidității din
aer.
O medie a vântului de 5 m/s (18 km/h),
uneori atingând 27 m/s (97 km/h).
O lipsă acută de oxigen din cauza
altitudinii ridicate la 3488 m.
O mai mare ionizare a aerului.
O noapte polară care durează aproximativ
130 de zile, de la jumătatea lunii aprilie până la sfârșitul lunii august,
inclusiv 80 de zile de noapte civilă polară (o perioadă de întuneric total, în
care Soarele stă continuu mai mult de 6 grade sub orizont.).
Aclimatizarea la
astfel de condiții poate dura de la o săptămână la două luni și este însoțită
de dureri de cap, spasme ale ochilor, dureri de urechi, sângerări nazale,
senzație de sufocare, creșterea bruscă a tensiunii arteriale, pierderea de
somn, reducerea poftei de mâncare, vărsături, dureri articulare și musculare,
artrită, și pierderea din greutate de 3–5 kg (uneori 12 kg).
Viteza vântului de la
Polul Sud nu ușurează deloc suportabilitatea frigului de către cercetătorii
prezenți pe continentul Antarctic. Vânturile pot atinge viteze de peste 90
metri / secundă, la egalitate cu cea mai mare viteză a vântului, înregistrată
în Munții Washington din statul New Hampshire, Statele Unite ale Americii.
Aceste temperaturi au fost înregistrate în timpul iernii antarctice, în iunie
și iulie, atunci când soarele nu este vizibil pe cer. Chiar și în cele mai
blânde perioade din an, la Vostok nu se ating temperaturi medii mai mari de -25
grade Celsius. De fapt, cea mai "ridicată" temperatură a fost de -19
grade Celsius.
Altitudinea Vostokului
antarctic este de aproape 3.500 de metri deasupra nivelului mării și, din cauza
densității mici de oxigen de la poli, condițiile de lucru ale oamenilor de
știință prezenți acolo sunt similare unei altitudini normale de peste 5.000 de
metri.
De ce ne-am avânta
atât de departe și în asemenea condiții neprielnice? Vostok se află la 1.300 km
de Polul Sud dar foarte aproape de polul magnetic al pământului. Oamenii de
știință de acolo studiază actinometria (măsurarea activității radiomagnetice a
razelor solare), forțele gravitaționale și magnetice care includ seismologia,
climatologia și sistemele meteorologice.
Să aveți o zi frumoasă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dacă aveți sugestii referitoare la calendarul zilnic, nu ezitați să lăsați un comentariu prin care să vă exprimați părerile legate de tipul evenimentelor despre care ați dori să citiți pe blog.Mulțumesc!