30 August

Este a 242-a zi a anului.
Au mai rămas 123 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 06 h 36 m și apune la 19 h 56 m.

Citatul zilei

„Poţi spune dacă un om e isteţ după răspunsurile pe care le dă. Poţi spune dacă un om este înţelept după întrebările pe care le pune.” (Naguib Mahfouz, romancier egiptean, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1988 și autor al "Trilogiei din Cairo", n. 11 decembrie 1911 - d. 30 august 2006) 

Ziua internaţională a persoanelor dispărute

Ziua internaţională a persoanelor dispărute este marcată în fiecare an, la data de 30 august.
Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat, la 21 decembrie 2010, Rezoluţia 65/209, prin care şi-a exprimat profunda îngrijorare faţă de creşterea fenomenului dispariţiilor forţate în diferite regiuni ale lumii, ce presupune arestarea, detenţia şi răpirea de persoane împotriva voinţei lor, dar şi faţă de numărul tot mai mare de rapoarte cu privire la hărţuirea, maltratarea şi intimidarea martorilor sau a rudelor persoanelor date dispărute, potrivit site-ului oficial al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Aceste fapte reprezintă o încălcare deosebit de gravă a drepturilor omului şi fac obiectul unei infracţiuni internaţionale.
Prin aceeaşi rezoluţie, Adunarea Naţiunilor Unite a salutat şi intrarea în vigoare a Convenţiei internaţionale pentru protecţia tuturor persoanelor împotriva dispariţiilor forţate, adoptată la 20 decembrie 2006, şi a decis declararea zilei de 30 august drept Ziua internaţională a persoanelor dispărute. Această zi a fost marcată pentru prima dată în 2011.
Până în prezent, Convenţia internaţională pentru protecţia tuturor persoanelor împotriva dispariţiilor forţate a fost semnată de 96 de state, iar 57 au ratificat-o.
Dispariţia forţată a devenit o problemă globală şi nu se limitează doar la o anumită regiune a lumii. După ce, în mare măsură, fenomenul a fost rezultatul dictaturilor militare, astăzi, acesta este cauzat de situaţii complexe create de conflictele interne, mai ales ca mijloc de represiune politică a adversarilor. Fenomenul de dispariţie forţată este frecvent folosit ca o strategie pentru a răspândi teroare în societate. Sentimentul de nesiguranţă generat de această practică nu se limitează doar la rudele apropiate ale dispărutului, ci afectează şi comunităţile şi societatea din care acesta face parte.
ONU atrage atenţia, cu prilejul acestei zile, în special asupra hărţuirii apărătorilor drepturilor omului, a rudelor victimelor, a martorilor şi a avocaţilor acestora. Susţine, de asemenea, necesitatea unei atenţii speciale, care trebuie acordată anumitor grupuri de oameni deosebit de vulnerabile, precum copiii şi persoanele cu handicap.
Comitetul privind dispariţiile forţate (CED) este organismul experţilor independenţi ce monitorizează implementarea Convenţiei de către statele semnatare ale acesteia, care sunt obligate să prezinte Comitetului rapoarte privind modul în care drepturile sunt puse în aplicare. Statele trebuie să raporteze în termen de doi ani de la ratificarea Convenţiei. Comitetul examinează fiecare raport, transmiţând recomandările sale statului respectiv. Comitetul se reuneşte de două ori pe an, la Geneva.
Cele două mecanisme ale ONU cu privire la dispariţiile forţate au primit numai în 2014, peste 250 de cereri din partea membrilor unor familii din întreaga lume, care solicitau să se ia măsuri urgente. Această cifră reprezintă doar o fracţiune din miile de cazuri care nu sunt raportate, fie din cauza condiţiilor de securitate, fie din cauza lipsei de cunoaştere a existenţei unor mecanisme internaţionale care pot acorda ajutor.
Atât Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale, care a intrat în vigoare la 1 iulie 2002, cât şi Convenţia internaţională pentru protecţia tuturor persoanelor împotriva dispariţiilor forţate califică aceste dispariţii forţate drept crime împotriva umanităţii şi oferă familiilor victimelor dreptul de a solicita despăgubiri şi de a afla adevărul despre dispariţia acestora.

Sfântul Alexandru, ”protectorul omenirii”

În fiecare an, pe 30 august, creştinii ortodocşi îl sărbătoresc pe Sfântul Alexandru, cel supranumit ”protectorul omenirii”. Sfântul Alexandru este unul dintre cei mai mari ierarhi ai Bisericii și un apărător neînfricat al credinței creștine.

Sfântul Alexandru a trăit la începutul secolului al IV-lea, pe vremea Sfântului Împărat Constantin cel Mare și a fost ucenic al Arhiepiscopul Mitrofan al Bizantului. Ierarhul a dus o viață modestă, fără știința cărților însă, datorită virtuțiilor sale a fost considerat îndeajuns de demn încât să îl slujească pe Sfântul Micoana-sfantul-alexandruitrofan, iar apoi să ajungă el însuși Patriarh.

Sfantul Alexandru este unul dintre marii cuviosi, cinstiti pentru viata si minunile pe care le-a savarsit. Din pricina varstei inaintate Patriarhul din acea vreme al Constantinopolului, Sfantul Mitrofan, l-a rugat pe Alexandru sa partipe in locul sau la primul Conciliu de la Niceea. Aici Sf. Alexandru a aparat religia si credinta impotriva ereziei lui Arie, care sustinea ca Fiul nu este vesnic, ci a fost creat de Tatal.

Dupa ce s-a incheiat Sinodul, un inger i-a aparut Patriarhului spunandu-i ca cel care va lua scaunul bisericesc va fi Alexandru slujitorul sau. Ajungand Patriarh al Constantinopolului, Sfantul Alexandru, care avea deja aproape 70 de ani a continuat sa apere Credinta Ortodoxa in fata intrigilor lui Arie si a acolitilor sai.

Sfantul Alexandru a trecut la cele vesnice în anul 337, la varsta de 98 de ani.

Predispozitii ale persoanelor cu numele Alexandru/Alexandra:

Sociabile, independente, optimiste, joviale, despre persoanele cu numele Alexandru se spune ca sunt indragostite de libertate. Sunt firi energice, distinse, seducatoare, inzestrate chiar cu o anumita carisma. Mereu cu zambetul pe buze, Alexandru se face repede remarcat si indragit. Ii place sa comunice si apreciaza in mod deosebit activitatile in echipa. Tandru, sensibil si generos, Alexandru incearca sa fie mereu pe placul celor din jur.

Despre Alexandra se crede ca este puternica, ambitioasa si curajoasa. Partenerul ei de viata trebuie sa fie la inaltime! Stie sa fructifice sansele care i se ofera si poate face cariera in domenii precum finante, justitie, audiovizual, jurnalism sau sport.

Alexandru, prenume vechi

Alexandru si Alexandra sunt prenume vechi, cu o larga raspandire nu numai in Europa, ci si in alte regiuni ale lumii. Popularitatea numelui Alexandru se datoreaza, in buna masura, figurii unuia dintre primii mari strategi si conducatori militari din istorie, regele Alexandru al III-lea al Macedoniei (336-323 i.H.), supranumit cel Mare. Viata lui Alexandru a fost iesita din comun, asa ca nu este de mirare ca a devenit un mit al lumii antice. La moartea sa, la numai 33 de ani, Alexandru Macedon era stapanul celui mai mare imperiu cucerit vreodata, care se intindea din Grecia pana in India. Prin succesele sale militare, Alexandru a contribuit substantial si la raspandirea culturii grecesti in lumea intreaga.

Fiul regelui Filip al II-lea al Macedoniei, elev al lui Aristotel si rege al Macedoniei incepand din anul 336 i.H., Alexandru cel Mare a unificat sub dominatia greaca o mare parte a lumii antice. In vechile izvoare grecesti sunt mentionate nu mai putin de 17 orase care ii purtau numele. Dintre acestea, cel mai cunoscut ramane cetatea Alexandria din Egipt, fondata in anul 331 i.H., renumita prin Farul sau (una dintre cele sapte minuni ale lumii antice) si prin impresionanta sa biblioteca. 

In calendarul ortodox, Sfantul Alexandru este sarbatorit pe 30 august. Sfantul ierarh Alexandru a fost episcop al Alexandriei in secolul al IV-lea si a luat parte la primul sinod ecumenic de la Niceea, din anul 325, unde a combatut erezia ariana. Sfantul Ierarh Alexandru a trecut la cele vesnice in anul 328.

Numele de baiat Alexandru este de origine greaca si are semnificatia de a apara, a proteja. Numele de Alexandru provine de la grecescul Alexandros care inseamna protector al barbatilor sau al oamenilor si este format din cuvintele "alexo" care inseamna a apara, a proteja si "andros" care inseamna barbat, om.

Numele Alexandru este foarte vechi in onomastica greceasca, fiind atestat inca din a doua jumatate a secolului 7 i.Hr, in "Iliada" ca un alt nume al lui Paris, fiul lui Priam, regele Troiei, in timpul razboiulului toian si mai tarziu apare in "Descrierea Eladei" Alexandra, forma feminina anumelui, ca supranume pentru Cassandra, sora lui Paris.

In vechile limbi din Asia Mica, folosite de populatiile preelenice, apare numele Alekshabdru, nume preluat se pare de la greci si apoi a fost modificat in Aleksandros.

Numele a fost foarte popularizat in special de Alexandru Macedon sau Alexandru cel mare, educat de catre Aristotel, care a ramas in istorie ca un comandant de osti exceptional, un mare cuceritor si cel care a unificat sub dominatia greaca o mare parte a lumii antice, raspandind astfel in lumea mediteraneeana si orientala cultura si civilizatia greaca.

In vechile izvoare grecesti sunt mentionate 17 orase care au fost numite dupa Alexandru Macedon, cel mai cunoscut fiind Alexandria fondata in 332-331 i.e.n chiar de Alexandru Macedon si care a ramas in istorie datorita Farului considerat una din cele 7 minuni ale lumii si a Bibilotecii, important centru cultural si religios al elenismului renumita prin scolile filozofice numite "alexandrine".

Forma Alexandru a numelui isi capata populariatate in cadrul civilizatiei apusene medievale, prin literatura, in special prin celebrul roman popular cunoscut la noi sub numele de "Alexandria" care este opera cu cea mai mare raspandire si audienta. "Romanul Alexandru" este atribuit istoricului Calistene din Olint, participant la razboaiele puratate de Alexandru Macedon. Romanul a fost tradus in foarte multe limbi din intrega lume si a servit drept carte de istorie in scolile occidentale.

In folcloru nostru numele Alexandru apare ca un termen de comparatie ideal in materie de vitejie, iar influenta celebrei carti se resimte puternic si in onomastica populara. In plus, la noi numele Alexandru a intrat in onomastica si datorita mai multor martiri si sfiniti din primele secole ale erei noastre.

In istoria noastra, numele Alexandru a fost purat de 22 de domni ai celor doua tari romanesti primul fiind Nicolae Alexandru, domn al Tarii Romanesti din 1352.

Familia numelui Alexandru este foarte mare si include variante ale numelui precum Alecu, Aleca, Lecu, Leca (nume atestat inca din 1235), Lexi, Lixandru, Lixandra, Druta, Lisandra, Lisandru, Sandru, Sandra, Sandu, Alexandin, Alexandrina, Sanda, Sandel, Ducu, Alexander, Alessandro, Alessandra, Alexa si prescurtarea Alex.

Alexandru este un nume frecvent intalnit in onomastica romaneasca. Copiii botezati cu acest nume sunt strigati adesea Alex, insa prenumele se preteaza si la alte apelative sau diminutive: Alexutu, Andru, Andu etc.

Derivate de la prenumele Alexandru/Alexandra sunt Alecu, Lexi, Lixandru, Lixandra, Lisandru, Lisandra, Sandru, Sandra, Alexandrin, Alexandrina, Sandrina, Sandu, Sanda, Sandel, Sanducu, Ducu, Dutu, Sasa, Alessandra.

Cei care poarta acest nume au personalitati puternice, sunt ambitiosi si independenti. Firea fermecatoare a acestora ii face usor placuti in orice imprejurare. Din pacate, stau prost la capitolul rabdare, acolo unde au nevoie de ceva mai mult antrenament.

Azerbaidjan: Sărbătoare națională 

Proclamarea independenței

Republica Azerbaidjan (Azerbaycan Respublikasý) este cea mai mare țară din regiunea Caucaz, fiind localizată la intersecția dintre Asia de Vest și Europa de Est. Statul sărbătorește la 28 mai ziua națională, data marcând prima proclamare a independenței, în 1918.

Țara este mărginită la Est de Marea Caspică, la Nord de Rusia, la Nord-Vest de Georgia, la Vest de Armenia și la Sud de Iran. Capitala țării, Baku, este localizată pe litoralul Mării Caspice.

Azerbaidjan, în limba veche, "Țara Focurilor", se bucură de o moștenire culturală bogată, fiind și prima țară majoritar musulmană în care s-au deschis opere și teatre.

Populația era estimată în iulie 2013 la aproximativ 9,59 milioane de locuitori (potrivit Index Mundi), structura etnică fiind formată din 91,9% azeri, 2% lezgini, 1,6% ruși, 1,5% armeni, 3% alte naționalități. Majoritatea populației (peste 90%) aparține confesiunii musulmane, 85% dintre musulmani fiind șiiți.

Deși limba oficială este azera, limbă de origine turcică, foarte apropiată de limba oficială din Turcia, și limba rusă este, în continuare, folosită în țară.

Suprafața țării este de 86.600 kmp, din care 16% reprezintă regiunea Nagorno-Karabakh, aflată în dispută cu Armenia din 1988. Țara este împărțită în 59 de districte, 11 municipalități, o republică autonomă — Nahicevan și regiunea Nagorno-Karabah (95% armeni) cu capitala la Stepanakert (în azeră, Khankendi), care s-a autoproclamat republică independentă în 1992, nerecunoscută însă de autoritățile de la Baku.

Regiunea a fost renumită pentru zăcămintele de petrol și gaze naturale încă din vechime, când zoroastrienii, pentru care focul reprezenta un important simbol, au ridicat temple în jurul izvoarelor de gaz care ardeau în pământ. În secolul al XIX-lea, această parte a Imperiului Rus a cunoscut o dezvoltare fără precedent în sectorul petrolier. La începutul secolului XX, țara ajunsese să furnizeze aproximativ jumătate din producția de petrol la nivel mondial.

Republica Azerbaidjan și-a proclamat pentru prima dată independența la 28 mai 1918, ca mai apoi să fie ocupată de Armata Roșie în aprilie 1920 și încorporată ulterior în URSS, ca republică unională. Statul și-a proclamat independența din nou la 18 octombrie 1991, în contextul destrămării URSS.

Perioada de după proclamarea independenței a fost marcată de conflictul din Nagorno-Karabah, a cărui etapă armată s-a încheiat prin armistițiul din 1994. Procesul de soluționare a conflictului se desfășoară sub egida Grupului de la Minsk al OSCE, înființat în 1992.

Azerbaidjan a devenit membru al Consiliului Europei în 2001. Cooperarea cu UE se desfășoară în cadrul Politicii Europene de Vecinătate și al Parteneriatului Estic, iar din iulie 2010 statul se află în negociere Acordul de Asociere cu UE.

Forma de guvernământ este prezidențială. Președintele Ilham Aliyev a preluat conducerea țării în 2003, succedându-l pe tatăl său, Heydar, și a fost reales în 2008 și 2013.

Începând cu a doua jumătate a anilor `90, Republica Azerbaidjan a cunoscut o dezvoltare economică și socială semnificativă, un rol fundamental jucându-l resursele energetice de care dispune statul. În 1994, statul a semnat în domeniul petrolier un contract de 4,7 miliarde de dolari cu un consorțiu occidental.

De atunci, companii din Occident au investit sume mari pentru exploatarea rezervelor de petrol și gaze. Azerbaidjan participă ca furnizor de petrol și gaze în cadrul proiectelor de tranzit energetic BTC (Baku-Tbilisi-Ceyhan) și BTE (Baku-Tbilisi-Erzurum).

Potrivit datelor Ministerului Afacerilor Externe, circa 2 milioane de cetățeni azeri lucrează în străinătate, în special în Federația Rusă. Diaspora azeră numără aproximativ 30 milioane de persoane în Iran, 3 milioane în Turcia, 1 milion în SUA, 500.000 în Ucraina, 350.000 în Franța, 300.000 în Irak.

Relieful 

Azerbaidjanului este caracterizat de o varietate impresionantă, țara fiind aproape înconjurată de munți, iar peste 40% din teritoriu este ocupat de șesuri și câmpii. Munții Caucazul Mare se întind din Nord, de-a lungul graniței cu Rusia până la Peninsula Abșeron din Marea Caspică, în Est. Cel mai înalt vârf este Bazarduzu Dagi (4.485 m). Lanțul Caucazul Mic, cu altitudini de până la 3.500 m, se întinde în Vest, de-a lungul graniței cu Armenia. Munții Talish ocupă o parte din granița cu Iranul, într-un capăt sud-estic.

În Azerbaidjan se regăsesc aproape toate tipurile de climă, statul fiind amplasat într-o regiune ce cuprinde 9 din cele 11 zone climaterice ale globului pământesc.

Azerbaijan

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1265: Prima mențiune documentară a Hunedoarei.

Prima atestare documentară a Hunedoarei a avut loc în 30 august 1265, sub numele de Hungnod. Hunedoara este unul dintre cele mai vechi oraşe din Transilvania.

Hunedoara (în germană Eisenmarkt, în maghiară Vajdahunyad , în trad. Târgu Fierului) este un municipiu în județul Hunedoara, Transilvania, România, format din localitățile componente Hunedoara (reședința) și Răcăștia, și din satele Boș, Groș, Hășdat și Peștișu Mare.

Numele Hungnod, cel menţionat ca fiind al aşezării din Evul Mediu, apare pentru prima dată în registrul de dijme papale În acea vreme, comitatul Hunedoara, cunoscut şi ca Varmeghia Hunedoarei (în maghiară Hunyad vármegye, în germană Komitat Hunyad, în latină Comitatus Hunyadiensis), a fost o unitate administrativă a Regatului Ungariei. Documentele ungare plasează Hunedoara printre cele mai vechi oraşe din Transilvania. Istoria aşezării îşi are origini mult mai vechi, zona fiind locuită încă din perioada Neoliticului, cu aproape 4.000 de ani în urmă, potrivit mărturiilor arheologice. 

Beatrice de Frangepan a fost considerată una dintre cele mai frumoase şi bogate prinţese din Regatul Ungar. În ciuda frumuseţii cu care a fost binecuvântată, viaţa moştenitoarei Castelului Corvinilor a fost o înşiruire de drame care au culminat cu moartea soţului ei şi a celor doi copii, ultimii urmaşi ai familei Corvinilor.

Cea mai veche biserică din municipiul Hunedoara poartă hramul Sfântului Nicolae, iar potrivit istoricilor datează din vremea regelui Matia Corvin, fiul lui Ioan de Hunedoara. Biserica ridicată în apropierea Castelului Corvinilor stârneşte controverse privind vechimea ei, dar şi datorită unor legende vechi.

Contestată de istorici, legenda Corvinilor, ilustrată în trecut pe frescele din veranda Aripei Matei a castelului din Hunedoara, se numără printre cele mai cunoscute povestiri despre originea voievodului Ioan de Hunedoara. Povestea spune că Ioan (Iancu) ar fi fost, de fapt, copilul din flori al regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg, îndrăgostit de o româncă din zona Hunedoarei.

Cea mai înfricoşătoare poveste adevărată din istoria Castelului Corvinilor este cea a decapitării domniţei Ana (Barbara) Torok, de către soţul ei, nobilul Ioan Torok, cel care a stăpânit Castelul Corvinilor în secolul XVI. Domniţa a sfârşit torturată şi ucisă cu un piron, pentru că îşi înşelase soţul.

Comitatul Hunedoara se învecina la vest cu Comitatul Caraș-Severin (Krassó-Szörény), la nord-vest cu Comitatul Arad (Arad), la nord-est cu Comitatul Turda-Arieș (Torda-Aranyos), la est cu comitatele Alba de Jos (Alsó-Fehér) și Sibiu (Szeben). În partea de sud, acest comitat forma granița între Regatul Ungariei și Regatul României. Munții Carpați formau limita sudică a comitatului. Suprafața comitatului era de 7.809 km², incluzând suprafețele de apă.

Comitatul Hunedoara a fost înființat în Evul Mediu. El a fost atestat pentru prima oară în 1265 ca Hungnod de către Papal Quitrent Register. În 1876, când structura administrativă a Transilvaniei a fost schimbată, teritoriul său a fost parțial modificat. În 1918, urmată fiind de confirmarea Tratatului de la Trianon din 1920, comitatul, alături de întreaga Transilvanie istorică, a devenit parte a României.

Majoritatea teritoriului Comitatului Hunedoara se regăsește azi în județul Hunedoara. O fâșie din partea de est se află în județul Alba. O mică fâșie în vest se află acum în județul Caraș-Severin (comuna Băuțar).

La recensământul din 1910 populația comitatului era de 340.135 locuitori, dintre care: Români - 271.675 (79,87%), Maghiari - 52.720 (15,49%), Germani - 8.101 (2,38%), Slovaci - 1.024 (0,30%).

La începutul secolului 20, subdiviziunile comitatului Hunedoara erau următoarele:

Districte (járás):Algyógy (Geoagiu), Brád (Brad), Déva (Deva), Hátszeg (Hațeg), Kőrösbánya (Baia de Criș), Marosillye (Ilia), Petrozsény (Petroșani), Puj (Pui), Szászváros (Orăștie), Vajdahunyad (Hunedoara)

Districte urbane (rendezett tanácsú város): Déva (Deva), Hátszeg (Hațeg), Szászváros (Orăștie), Vajdahunyad (Hunedoara).

• 1811: S-a născut Théophile Gautier, scriitor francez (d. 1872)

Théophile Gautier a fost un scriitor francez, la început reprezentant al romantismului, popular prin romanul istoric Le Capitaine Fracasse (1863), devine unul din teoreticienii "artei pentru artă" și unul din maeștrii școlii parnassiene.

La început ar fi dorit să devină pictor, ia contact totuși cu cercurile literare din jurul lui Victor Hugo și este prezent la premiera piesei acestuia, Hernani, care a declanșat în rândurile publicului legendara bătălie între partizanii și adversarii romantismului (la bataille d'Hernani). Gautier publică poezii și scurte povestiri și frecventează "boema" pariziană.

Primul său succes literar îl obține cu romanul în formă de scrisori, Mademoiselle Maupin (1835), în care prezintă istoria vieții unei tinere femei, îmbrăcată în haine bărbătești, care încearcă să-și realizeze idealul în dragoste prin experiențe homo- și heteroerotice, pentru a reveni în cele din urmă la un obișnuit stil de viață. Importantă este prefața acestui roman, în care Gautier dezvoltă teoria "artei pentru artă", conform căreia arta trebuie să fie liberă de orice convențiune morală sau angajament politic, având ca singur scop perfecțiunea estetică.

În domeniul liricii, publică volumul Émaux et camées ("Emailuri și camee", 1852), cu poezii cizelate ca formă până la perfecțiune, care stârnesc entuziasmul unei întregi generații de poeți tineri, ce vor alcătui mai târziu "Școala Parnassiană", care, după romantism, devine cea mai influentă mișcare în literatura franceză. Unul din admiratorii poeziei sale și ai stilului său de viață hedonist este Charles Beaudelaire, care îi dedică primul său volum de poezii, Les fleurs du mal.

Povestirile sale fantastice, ca La morte amoureuse (1835), Une nuit de Cléopatre (1842) și Le roman de la momie (1858), vor exercita o puternică influență asupra romanticilor germani.

În domeniul istoriei și criticii literare, Gautier este autorul volumelor Histoire de l'art dramatique depuis vingt-cinq ans ("Istoria artei dramatice din ultimii douăzecișicinci de ani", în 6 voume, 1858-1859), Raport sur le progrès des lettres ("Expunere asupra progresului în literatură", 1868) și Histoire du romantisme ("Istoria romantismului", 1872).

Este și autorul libretului pentru baletul Gisèle cu muzică de Adolphe Adam (1841).

Théophile Gautier se stinge din viață pe 23 octombrie 1872 la Neuilly-sur-Seine, în apropierea Parisului.

• 1940: A avut loc „Dictatul de la Viena”, prin care partea de nord a Transilvaniei (43.492 km2 şi 2.687.000 de locuitori, majoritate români) a fost smulsă României şi predată Ungariei hortyste.

 De asemenea, i s-a cerut României să cedeze Bulgariei partea de sud a Dobrogei (Cadrilaterul-Durostor şi Caliacra). Astfel România a pierdut 99.738 km2 (33,8% din suprafaţă) şi 6.821.000 de locuitori (33,3% din populaţie).

Germania nazistă a fost principalul beneficiar al „Dictatului de la Viena” prin faptul că a câștigat suportul militar simultan al Ungariei și României. Cele două țări au aderat la „Pactul tripartid” (1940).

„Dictatul de la Viena” nu numai că nu a clarificat situația, ci a dus la o tensionare a relațiilor dintre România și Ungaria. Nu a reușit să rezolve problema naționalităților, separând toți etnicii maghiari de toți etnicii români. Aproximativ 1.200.000 de români, aproximativ 50% din populația teritoriului Transilvaniei de Nord, au rămas în porțiunea primită de Ungaria, iar circa 500,000 maghiari au rămas în Transilvania Sudică.

„Dictatul de la Viena” a produs o gravă criză politică în România. La 4 septembrie 1940, guvernul Gigurtu a fost forțat să demisioneze, între altele sub presiunea legionarilor. Armata ungară a intrat în teritoriul cedat al Transilvaniei la 5 septembrie 1940. Populația maghiară a întâmpinat cu entuziasm trupele și a considerat separarea de România ca o eliberare.

Factorii politici decizionali din România (Consiliul de Coroană, Consiliul de Miniştri), au dezbatut  şi acceptat  propunerea germano-italiană privind reglementarea contenciosului teritorial cu Ungaria.

Hotărârea a fost comunicată la ora 3.50.

Au votat “pentru”: Constantin Argentoianu, Alexandru Vaida Voevod, Gheorghe Mironescu, Nicolae Păiş, I. Moţa, Corneliu Zelea Codreanu, IPS Nicodim Munteanu – Patriarhul României, Victor Gomoiu, Gheorghe Tătărescu, Gheorghe Mihail, Ion Gigurtu.

Comunicatul Casei Regale evidenţia: “Conferinţa de la Viena determinată de iniţiativa Germaniei şi Italiei…s-a desfăşurat în condiţiile în care România trebuie să aleagă între salvarea fiinţei politice a statului nostru şi posibilitatea dispariţiei lui”.

 În cursul zilei de 30 august 1940, cei doi miniştri de Externe ai Axei, Joachim von Ribbentrop şi Galeazzo Ciano, în prezenţa delegaţiei României, compusă din Mihail Manoilescu, V. Pop, cât şi a Ungariei, formată din Csaky Istvan şi Teleky Pall, comunică hotărârea lor,   prin care România este obligată să cedeze Ungariei un teritoriu în suprafaţă de 43.492 kmp, cu o populaţie de 2.267.000 locuitori, din care peste 1.300.000 de români.

 Textul arbitrajului de la Viena, (30 august 1940)

    Traseul definitiv al liniei de frontieră, care desparte România de Ungaria, va corespunde aceluia marcat pe harta geografică aici anexată. O comisie româno-ungară va determina detaliile traseului la fața locului.

    Teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele românești într-un termen de 15 zile și remis în bună ordine acesteia. Diferitele faze ale evacuării și ale ocupării, precum și modalitățile lor vor fi fixate în termen de o comisie româno-ungară. Guvernele ungar și român vor veghea ca evacuarea și ocuparea să se desfășoare în ordine completă.

    Toți supușii români, stabiliți în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România, dobândesc fără alte formalități naționalitatea ungară. Ei vor fi autorizați să opteze în favoarea naționalității române într’un termen de șase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept vor părăsi teritoriul ungar într’un termen adițional de un an și vor fi primiți de România. Ei vor putea să ia, fără nicio împiedicare, bunurile lor mobile, să lichideze proprietatea lor imobilă, până în momentul plecării lor, să ia cu ei produsul rezultat. Dacă lichidarea nu reușește, aceste persoane vor fi despăgubite de Ungaria. Ungaria va rezolva într’un mod larg și acomodant toate chestiunile relative la transplantarea optanților.

    Supușii români de rasă ungară, stabiliți în teritoriul cedat în 1919 de către Ungaria României și care rămâne sub suveranitatea acesteia, primesc dreptul de a opta pentru naționalitatea ungară, într’un termen de șase luni. Principiile enunțate în paragraful trei vor fi valabile pentru persoanele care vor face uz de acest drept.

    Guvernul ungar se angajează solemn să asimileze în totul cu ceilalți supuși unguri pe persoanele de rasă română, care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobândi naționalitatea ungară. Pe de altă parte, guvernul român ia același angajament solemn în ceea ce privește pe supușii de rasă ungară, care vor rămâne pe teritoriul român.

    Detaliile rezultând din transferul de suveranitate vor fi reglementate prin convenție directă între guvernele român și ungar.

    În cazul în care dificultăți sau îndoieli s’ar ivi în cursul aplicării acestui arbitraj, guvernele român și ungar se vor înțelege pe cale directă. Dacă într’o chestiune sau alta înțelegerea nu se realizează, litigiul va fi supus guvernelor Reich-ului și Italiei, care vor adopta o soluție definitivă.

Noua linie de demarcaţie dintre cele două ţări trebuia fixată pe teren de către o comisie româno-ungară. Linia de demarcaţie între cele două state includea pentru Ungaria următoarele localităţi: Salonta, Oradea, Huedin, Feleacu, Târgu Mureş, Odorhei, Sfântu Gheorghe, urmând direcţia nord-vest, pe crestele Carpaţilor Orientali, până la 4,9 km sud de Izvoarele Mureşului.

Trupele române trebuiau să părăsească teritoriul cedat, pe etape, în decurs de 15 zile. Prin acest DIKTAT impus ţării noastre, românii care urmau să rămână în teritoriul dobândit de Ungaria, căpătau cetăţenia noului stat.

Într-un interval de 6 luni puteau să opteze pentru păstrarea cetăţeniei române dar în interval de 1 an erau obligaţi să treacă în România.

• 1948: A fost creată "Direcția Generală a Securității Poporului" (Securitatea).

Departamentul Securității Statului (denumire uzuală: Securitatea) a fost serviciului de informații din România în perioada comunistă. S-a aflat în cea mai mare parte a existenței sale în subordinea administrativă a Ministerului Afacerilor Interne. În calitate de instrument al Partidului Comunist Român, ale cărui directive le ducea la împlinire, Securitatea a jucat un rol principal în menținerea unui climat al terorii, făcându-se vinovată de nenumărate crime și încălcări ale drepturilor omului.

Până la mijlocul anilor 1960, Securitatea a contribuit la sovietizarea României, iar apoi la menținerea regimului comunist la putere. În aceste scopuri a fost dezvoltat un sistem formidabil de supraveghere și represiune. Din instrumentariul Securității au făcut parte, în special în perioada stalinistă, arestările în miezul nopții, bătaia, tortura și violul fetelor și femeilor deținute.

După 1989, soarta arhivelor Securității a stârnit puternice controverse, în prezent cea mai mare parte a dosarelor și documentelor putând fi consultate și studiate în cadrul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității.

Securitatea a fost, oficial, înființată prin decretul nr. 221 din 30 august 1948 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a RPR. Inițial a purtat numele de Direcția Generală a Securității Poporului (DGSP). Securitatea a început să acționeze după lovitura de stat din 23 august 1944, când Ministerul Afacerilor Interne a fost infiltrat masiv de comuniști. Securitatea a fost creată de SMERȘ, o divizie a NKVD, având ca misiune înlocuirea serviciilor secrete din țările ocupate de URSS cu structuri de tip sovietic. Unitatea SMERȘ din România, numită Brigada Mobilă, a fost condusă, până în 1948, de colonelul NKVD Boris Grünberg, care folosea, în România, numele Alexandru Nicolski.

Primul director al Securității a fost gen-lt. Gheorghe Pintilie, poreclit Pantiușa (nume real: Panteleimon Bodnarenko). Șeful Securității avea rang de ministru în cadrul Consiliului de Miniștri, fiind secondat de 2 directori adjuncți cu rangul de secretari de stat, gen-mr. Alexandru Nicolski și gen-mr. Vladimir Mazuru (nume real: Wladimir Mazurow). Toți cei 3 erau ofițeri sovietici ai MGB, succesoarea NKVD.

Rețeaua de centre penintențiare, « coloană vertebrală a terorii » în perioada comunistă.

DGSP a înlocuit Direcția Generală a Poliției de Siguranță. Conform Decretului 221, Securitatea avea rolul de "a apăra cuceririle democratice și de a asigura securitatea Republicii Populare Române împotriva uneltirilor dușmanilor interni și externi". De asemenea, organele de securitate erau "singurele abilitate a instrumenta infracțiunile ce primejduiesc regimul democratic și securitatea poporului". Prin Decretul nr. 50 din 30 martie 1951, DGSP și-a schimbat numele în Direcția Generală a Securității Statului, iar prin Decretul 264 din aprilie 1951, SSI (Serviciul Special de Informații) a intrat în compunerea DGSS.

Potrivit Decretului nr. 324 din 20 septembrie 1951, DGSS s-a separat de Ministerul de Interne și a fost încorporat în Ministerul Securității Statului (MSS). Această reorganizare a fost de scurtă durată. MSS a reintrat sub comanda MAI, la 7 septembrie 1955. Câteva luni mai târziu, la 11 iunie 1956, prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1361, Ministerul de Interne a fost reorganizat și împărțit în două departamente: Departamentul Securității și Departamentul Internelor. Cel din urmă răspundea de Miliție și închisori, în timp ce primul a moștenit structura DGSS.

Securitatea nu a avut, până în 1956, atribuții în ceea ce privește deținuții politici din închisori și lagăre de muncă, cu excepția supravegherii contrainformative a ofițerilor, subofițerilor și trupelor, care îndeplineau serviciul acolo. Asta nu însemna că Securitatea nu e vinovată de crimele regimului comunist. Ofițerii de securitate nu au intervenit pentru a opri abuzurile. În cele câteva cazuri când au sesizat asemenea fapte, fie nu s-a luat nici o măsură, fie au fost concediați. În multe alte cazuri securiștii s-au implicat în crime și torturi. Securitatea a fost principala sursa de informații care au dus la închiderea "dușmanilor poporului" în pușcării și lagăre.

După moartea lui Stalin, în martie 1953, a urmat o perioadă de relativă liberalizare în interiorul lagărului comunist. Totuși Gheorghe Gheorghiu-Dej, un stalinist convins, a inițiat o campanie de epurări după model stalinist, în urma căreia și-a eliminat potențialii dușmani din interiorul partidului. Securitatea, sub comanda lui Alexandru Drăghici, a avut un rol important de jucat în această campanie.

În anul 1958, personalul Trupelor de Securitate era stabilit la 5.633 ofițeri, 4.108 sergenți reangajați, 1.416 angajați civil și 46.028 militari în termen, adică 57.185 persoane.

Nici Securitatea nu a scăpat de epurări, în perioada 1960-1965, fiind înlăturați mulți ofițeri impuși de la Moscova, care ar fi putut să amenințe autoritatea lui Dej. Securitatea a făcut parte din Garda președintelui Ceaușescu până în 1989 când acesta a fost împușcat. Departamentul Securității Statului a fost desființat oficial în 30 decembrie 1989. Personalul a fost redistribuit în șase agenții de informații și/sau contrainformații. Personalul cu trecut comunist a fost redus considerabil, cei care nu s-au conformat principiilor democratice fiind concediați sau ieșind la pensie anticipat. Aceste concedieri au produs mai multe necazuri decât au rezolvat, cei concediați ajungând să lucreze în mediul privat, scăpând astfel de sub controlul democratic al activităților de informații.

După moartea lui Dej, venirea lui Nicolae Ceaușescu în fruntea PCR a marcat o nouă reorganizare a Securității. Astfel, din 22 iulie 1967, în urma Decretului nr. 710, a fost înființat Departamentul Securității Statului (DSS), condus de Consiliul Securității Statului (CSS), având în frunte un președinte cu rang de ministru. La 4 aprilie 1968, Consiliul Securității Statului devine organ independent de Ministerul de Interne, pentru ca, la 9 aprilie 1972, să reintre în cadrul Ministerului de Interne. Departamentul Securității Statului a fost reorganizat având șase direcții principale (informații interne, contrainformații economice, contraspionaj, contrainformații militare, securitate și gardă și cercetări penale). Aceasta a fost forma sub care a funcționat Securitatea până la căderea regimului comunist, în decembrie 1989. Ultimul șef al Securității a fost Iulian Vlad. În 30 decembrie 1989, Consiliul Frontului Salvării Naționale a hotărât desființarea Departamentului Securității Statului.

Metode de anchetă

Expresie a politicii de teroare exercitată de statul comunist și mai ales a dorinței de anihilare a opoziției, Securitatea s-a caracterizat prin brutalitatea metodelor de anchetă. Un rol important l-a jucat tortura, atât ca instrument de dominație, cât și pentru atingerea unor scopuri imediate, prin obținerea de informații considerate utile de către anchetatori.

Analiștii fenomenului totalitar disting două categorii de tortură:

-          tortura fizică consta în diverse tipuri de agresiuni fizice asupra celui anchetat, la care imaginația torționarilor nu avea limite

-         tortura psihică

-         "ancheta în tură": cel arestat era bombardat cu întrebări un lung interval de timp, chiar și câteva zile, fiind privat de hrană sau somn

-         intimidarea anchetatului: amenințarea cu represalii asupra membrilor familiei sau simularea execuției.

Închisorile politice

Una din metodele de represiune ale sistemului totalitar comunist o constituia pedeapsa cu închisoarea. Cea mai mare parte a persoanelor au fost arestate în perioada 1949 - 1964, după unii autori fiind de peste jumătate de milion, cifră la care trebuie adăugată cea a așa-zișilor chiaburi arestați, șvabii deportați în Bărăgan și existența detașamentelor militarizate prin care erau trimiși la muncă forțată tinerii cu origine nesănătoasă.

Să aveți o zi frumoasă!