12 Septembrie

Este a 255-a zi a anului .

Au mai rămas 110 zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 6 h 51 m și apune la 19 h 32 m

Citatul zilei

„Viaţa nu e numai o contemplare înţelegătoare, plină de milă, faţă de tine sau faţă de alţii, ci şi o luptă necurmată împotriva tuturor piedicilor care se opun realizării binelui, frumosului, dreptăţii, fie în viaţa ta, fie în aceea a semenilor tăi.” (Ion Agârbiceanu)

Ziua internațională a Națiunilor Unite pentru cooperarea 

Sud-Sud

Pentru a evidenția importanța cooperării Sud-Sud, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite (ONU) a decis să marcheze Ziua pentru cooperarea Sud-Sud la 12 septembrie, în fiecare an. Data aniversează adoptarea în 1978 a Planului Buenos Aires de acțiune pentru promovarea și implementarea cooperării tehnice între țările în curs de dezvoltare.

Potrivit ONU, Ziua Națiunilor Unite pentru cooperarea Sud-Sud sărbătorește evoluțiile economice, sociale și politice realizate în ultimii ani de către regiuni și țări din sud și accentuează eforturile ONU de a activa în domeniul cooperării tehnice între țările în curs de dezvoltare.

Cooperarea Sud-Sud se realizează printr-un cadru larg de colaborare între țările din sud în domeniile politic, economic, social, cultural, de mediu și tehnic. Implicarea a două sau mai multe țări în curs de dezvoltare poate avea loc pe o bază bilaterală, regională, intraregională sau interregională. Țările în curs de dezvoltare împărtășesc cunoștințe, abilități, expertiză și resurse pentru a putea atinge obiectivele de dezvoltare prin eforturi concertate.

Istoria cooperării Sud-Sud începe în 1949, odată cu instituirea primului program de asistență tehnică al ONU de către Consiliul Economic și Social. De asemenea, în 1969 a fost instituit Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD). În 1978, a fost aprobat de către Adunarea Generală (Rezoluția 33/134) Planul de acțiune de la Buenos Aires (BAPA) pentru promovarea și implementarea cooperării tehnice între țările în curs de dezvoltare, unul dintre pilonii principali ai cooperării Sud-Sud, precizează ONU.

O altă etapă a fost stabilită în cadrul celei de-a treia Conferințe a Organizației Națiunilor Unite privind țările cel mai puțin dezvoltate, desfășurată în 2001 la Bruxelles, care a subliniat importanța cooperării Sud-Sud în consolidarea capacităților și stabilirea celor mai bune practici în special în domeniul sănătății, mediului, științei și tehnologiei.

Conferința internațională privind finanțarea dezvoltării, care a avut loc la Monterrey, Mexic, în martie 2002, a încurajat în special cooperarea Sud-Sud, inclusiv prin cooperare triunghiulară, pentru a facilita schimbul de opinii cu privire la strategiile, practicile, experiența și replicarea proiectelor de succes. În plus, a solicitat consolidarea cooperării Sud-Sud în furnizarea de asistență.

În ultimele două decenii, lumea a suferit o transformare economică și politică majoră. Schimbările, în special în sud, au fost mai rapide decât în oricare altă perioadă din istorie. Relațiile în sud și între sud și nord au căpătat noi dimensiuni. Aspectele cheie actuale, cum ar fi mediul și schimbările climatice, securitatea energetică și alimentară, sărăcia globală, legătura dintre creștere, echitate și migrație sunt astăzi mai globale decât dimensiunea nord-sud, menționează ONU.

Multe țări din sud au construit capacități financiare și tehnice semnificative. Acestea au început să transfere o parte din aceste resurse, în condiții concesionale și non-concesionale, altor țări din sud, în contextul unei abordări incluzive pentru gestionarea problemelor globale, răspândirea pe scară mai largă a beneficiilor globalizării, crearea de noi piețe și crearea unei baze mai ample pentru o creștere economică durabilă. În ultimii ani, pe baza unei lungi istorii de asistență și a altei cooperări între țările în curs de dezvoltare, mai multe țări sudice au devenit parteneri importanți pentru cooperarea pentru dezvoltare.

Toate aceste eforturi au fost reafirmate și extinse odată cu adoptarea Agendei pentru dezvoltare durabilă din 2030 de către Adunarea Generală a ONU.

Ziua Internațională a Croșetatului

Prima data ziua internationala a crosetatului s-a sarbatorit in 12 septembrie 2007.

Scurt istoric al croşetatului

Croşetarea este un meşteşug vechi tradiţional. Împletitul cu cârligul (croşeta) era cunoscut înca din vechime. Cele mai vechi pânze realizate cu acest procedeu au fost probabil plasele de prins peşte. Cârligul era la început din os, în timp apărând si carligul de fier, ajungând apoi la forma de croşetă pe care o cunoaştem acum. Croşetatul a înfrumuseţat articolele ţesute încă din cele mai vechi timpuri. În epoca medievală, croşetarea devenise o îndeletnicire în atelierele mănăstireşti. În arta populară împletitură fină cu găurele lucrată cu croşeta de mâna meşterilor este folosită pentru împodobirea pieselor de port popular şi a ţesăturilor de interior. Astfel, împletitura numită „dantelă” o găsim la marginea basmalelor, a cămăşilor femeieşti şi bărbăteşti. Termenul de a croşeta, aşa cum se pronunţă acum, vine din franceză, însă a fost preluat în multe limbi fără a se schimba prea mult.

O istorie scrisă a croşetatului nu există la această dată, cel puţin în România, şi nici nu se poate preciza cu exactitate când acest meşteşug a pătruns în Transilvania, însă izvoare nescrise spun că arta lucrului cu cârlig ar fi fost adusă de saşi şi maghiari în această parte de ţară. Primele tipare scrise au apărut în Franţa pe la 1800. Prin tipar înţelegem transcrierea pe hârtie a tuturor paşilor necesari realizării unui model.

Evenimente de-a lungul timpului...

• 490 i. Hr.: Are loc Batalia de la Marathon. Atenienii si plateenii, condusi de Miltiade, au obtinut o stralucita victorie asupra armatei persane.

Legenda spune că Phidippides, un soldat  atenian, a alergat distanța de 42 de kilometri de la câmpul de luptă de la Marathon până la Atena, pentru a anunța victoria asupra perșilor.

În momentul în care a ajuns, a strigat: Nenikikamen (Am învins !), după care a murit pe loc, rapus de oboseala.

De la Maraton isi are originea numele probei de atletism, care consta in  alergarea pe o distanta de 42,195 km.

• 1492: S-a născut Lorenzo al II-lea de Medici; (d.1519) 

A condus Florența din 1513 până la 4 mai 1519,  cand a murit de sifilis.

S-a căsătorit  pe data de 13 iunie 1518 cu Madeleine de la Tour, și au avut o fată, Caterina, care s-a născut la 21 de zile după moartea tatălui ei.

Ea avea sa devina Caterina de Medici, celebra regină a lui Henry II al Franței, într-un mariaj aranjat de vărul ei îndepărtat, Papa Clement VII de Medici.

Cavoul lui Lorenzo di Piero de’ Medici din capela Medici a bisericii San Lorenzo, este ornamentat cu lucrările lui Michelangelo “Amurgul si Aurora” si “Gânditorul”.

Din cauza numelui identic cu cel al bunicului său (ambii numindu-se Lorenzo di Piero de Medici), al cărui cavou este de asemenea în capela Medici, mormantul său este adesea confundat cu cel al bunicului sau.

• 1609: Exploratorul englez Henry Hudson a inceput sa exploreze râul Hudson, punând bazele colonizării olandeze a regiunii actualului stat New York.

Henry Hudson (c. 1560 – iunie 1611) a fost un celebru navigator și explorator arctic englez.

În 1609, în serviciul "Companiei Olandeze a Indiilor de Est", urmează, cu vasul "Halve Maen", mai întâi ruta călătoriei anterioare, dar, pentru a preîntâmpina nemulțumirea echipajului, odată ajuns în Marea Barents schimbă direcția, traversează Oceanul Atlantic, atinge coasta nord-americană, descoperă golfurile Chesapeake și Delaware și gurile unui curs de apă pe care înaintează mai bine de 200 km (până la actualul oraș Albany) și îl numește "Marele Râu din Nord" (astăzi îi poartă numele).

În secolul al XVII-lea, New York-ul, simbolul Statelor Unite ale Americii, era o aşezare olandeză, capitala coloniei Nieuw-Nederland (n.r. Noile Ţări de Jos, Noua Olanda, în neerlandeză). Căpitanul Henry Hudson a ajuns pentru prima oară în zonă, în 1609, la bordul navei Halve Maen (n.r. Semiluna, în neerlandeză) care aparţinea Companiei Olandeze a Indiilor de Vest. El şi-a anunţat superiorii că locul este potrivit pentru comerţul cu blănuri de castor, aşa că, în 1614, a luat naştere noua colonie. Nieuw Amsterdam, Noul Amsterdam, a rezistat până în 1664, când a fost cucerit de englezi şi redenumit, în onoarea Ducelui de York, viitorul rege al Angliei. 

Deşi arhitectura olandeză originală s-a pierdut ca urmare a incendiilor care au încercat aşezarea, moştenirea Amsterdamului se observă şi în prezent, atât în multe dintre numele proprii, cât şi în steagul oraşului, un tricolor albastru-alb-portocaliu.

• 1878: La Londra, pe malul Tamisei, s-a ridicat obeliscul egiptean numit "Acul Cleopatrei". 

Obeliscul a fost facut cadou Angliei in 1819 de Mohamed Ali, viceregele Egiptului, cu conditia ca englezii sa se ocupe de transportul lui.

De-abia în 1875 s-au găsit mijloacele necesare. “Cel care s-a ocupat de această operaţie a fost un mason, generalul Sir James Alexander, ajutat de banii altui mason, Dr Erasmus Wilson care a donat banii necesari pentru transportul cu vaporul şi ridicarea lui. Cei doi ingineri care au planificat transportul Dixon şi Stephenson erau tot masoni. Pentru cheltuielile făcute Erasmus Wilson a primit titlul de Sir. (numele său ca şi numele celorlalţi francmasoni care au contribuit la mutarea obeliscului se află înscrise pe cele 4 plăci comemorative de la baza obeliscului, cf. foto) 

În 1877 obeliscul a ajuns după multe peripeţii la Londra. Nava Cleopatra care îl aducea (după numele căruia a şi fost botezat Acul Cleopatrei) a trebuit să înfrunte o teribilă furtună în Golful Biscaia. Şase marinari s-au înnecat şi obeliscul a fost salvat în ultima clipă pentru a nu ajunge pe fundul apei. A fost ridicat pe 13 septembrie 1878 pe debarcaderul Victoria de pe malul Tamisei”(1). În momentul ridicării lui, au fost îngropate în piedestal mai multe obiecte: “o cutie cu ace de păr, un portret ale reginei Victoria şi versetul 16, capitolul 3 din Evanghelia după Ioan tradus în 215 limbi: “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică”.  Puţini sunt cei care ştiu de aceste obiecte, ele aflându-se acum îngropate în piedestal, însă toţi pot citi inscripţiile de pe obelisc care vorbesc despre Osiris, adică despre un alt fiu (al lui Ra) care a fost înviat” 

• 1882: S-a născut Ion Agârbiceanu, preot și scriitor român, membru al Academiei Române; (d. 1963).

Scriitorul Ion Agârbiceanu a fost preot greco-catolic, la început într-un sat din Munţii Apuseni, Bucium-Saşa, apoi paroh al Clujului şi Canonic al Diecezei de Cluj-Gherla.

S-a format în ,,citadela culturii”din Transilvania, la şcolile Blajului, unde a avut profesori-apostoli, spirite luminate, creatori de cultură, erudiţi, modeşti şi de înaltă ţinută morală, intransigenţi până la jertfa vieţii pentru apărarea credinţei şi a adevărului. Blajul i-a cunoscut primele scrieri şi tot Blajul i-a conturat personalitatea şi opera. S-a format în spiritul Scolii Ardelene, s-a identificat cu înaintaşii, îşi simţea inima lui lângă inima lor,,de care, spunea, mă leagă porunca tuturor strămoşilor, simt puternica lor bătaie vie ş-ascult şoapta caldă ce porneşte din adâncul sufletului... Imi descopăr capul şi ascult ca în biserică”(,, Ceasuri de seară cu Ion Agârbiceanu”—Mărturii—Comentarii—Arhivă, O carte gândită şi alcătuită de Mircea Zaciu, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, p.366). Facultatea de Teologie a urmat-o la Universitatea Regală din Budapesta. Au fost anii în care şi-a desăvârşit cultura, dar şi anii în care a continuat să scrie.

Părintele Agârbiceanu a preluat crezul Scolii Ardelene şi i-a dat viaţă, fapt ce se regăseşte în omul, preotul şi scriitorul care a fost.

Toţi marii oameni ai culturii noastre, care l-au cunoscut, au rămas tulburaţi de prezenţa Părintelui Ion Agârbiceanu, nu aceasta era imaginea preotului cu care erau obişnuiţi. Eugen Lovinescu îşi aminteşte:,,Zărisem deodată pe Calea Victoriei, în mijlocul lumei cunoscute, un om de aiurea, străin în port şi în chip. Un bărbat bine închegat, cu trăsături totuşi delicate, ca şi cum n-ar fi fost bătute de soarele şi vântul Abruzilor, blond şi, de sub bolta frunţei căruia străluceau doi ochi unde puteai ceti deodată întreg sufletul,--un suflet nu aprig, nu aprins, ci blând, visător, idealist, un suflet mai mult de poet, care la cea dintâi atingere cu asprimile vieţii loveşte din aripi pentru a se ridica la înălţimile albastre. Era Părintele Ion Agârbiceanu, descălicat din munţii lui în cetatea grijelor , trufiilor şi năzuinţelor noastre. Il vedeai stângaci în vorbă necunoscând oamenii ce-l înconjurau , dar mergând cu fruntea sus, odihnindu-şi seninii lui ochi peste măririle noastre, ce nu-i speriau sfiiciunea pe care i-o puteai ceti totuşi în suflet. Si l-am primit ca pe un sol venit dintr-o lume dragă, atât de aproape de sufletul nostru...”(Op. cit. p. 111).

Cuprinsă în întregul ei, opera Părintelui Agârbiceanu este,, o cronică transilvană şi ea a rămas până acum şi singura în literatura noastră”, susţine, întemeiat, D.Vatmaniuc.

Cititorul de azi are în faţă opera unui preot care cunoaşte satul transilvănean, oamenii şi suferinţele lor, cunoaşte sufletul omului, întunericul şi lumina în toată profunzimea lor, durerea şi zbuciumul, conştiinţa greşelii şi a păcatului, zguduitoarea părere de rău. Ion Agârbiceanu este singurul scriitor din literatura noastră care le aduce, din viziunea celui ce slujeşte la altar, în pagina scrisă, în artă. In atenţia prozatorului este morala creştină spre care, cu deosebit tact, îndreaptă sufletul omului, ca să fie salvat, pentru că ,,în creştinism esenţialul nu e de câte ori cazi înfrânt în drumul idealului, ci de câte ori te ridici, nici dacă ai ajuns la piscul suprem, ci dacă ai voit să ajungi şi ai asudat sudori de sânge să ajungi’’.

Nu putem enumera toate titlurile prozei lui Agârbiceanu, articole, schiţe, povestiri, nuvele şi romane, scrise timp de 60 de ani, amintim doar câteva: ,,Două iubiri”, ,,In întuneric”, ,,Vâlva băilor”, ,, Fefeleaga”, ,,Luminiţa”, ,,Vârvoara”, ,,Ceasul rău”, ,,Iarnă grea”, ,, Baba Ilina se găteşte de drum”, ,, Moartea clopotarului”, proze care cuprind intensa suferinţă omenească cunoscută ca preot în Munţii Apuseni ; volumele de nuvele ,, Popa Man”, ,,Chipuri de ceară”, ,,Spaima”, ,, Prăpastia”, ,, Singurătate”,, Primăvara”, ,, volumul de proze scurte cu observaţii asupra corespondenţei om-natură, ,,File din cartea naturii” şi romanele ,, Arhanghelii”, ,,Licean...odinioară”, ,, Domnişoara Ana’’, ,, Legea trupului”, ,, Legea minţii” etc.

Azi şi oricând, opera Părintelui Agârbiceanu trebuie citită şi recitită, căci legile moralei creştine pe care le susţine sunt valori eterne, nu sunt legate de un anumit timp.Părintele Ion Agârbiceanu are un loc distinct în literatura română, este unul dintre cei mai mari prozatori. Ion Breazu susţine că ,,Opera lui Ion Agârbiceanu rămâne printre cele mai bogate şi mai autentice...” din literatura noastră, iar Emil Gârleanu afirmă că vorbind despre Părintele Agârbiceanu, vorbim despre ,,un mare şi adânc scriitor, poate despre cel mai adânc scriitor de astăzi al nostru”.

Ion Agarbiceanu – un geniu nuvelistic

• 1919: Decret-lege privind infiintarea Universitatii Regele Ferdinand din Cluj.

Primul rector a fost Sextil Puscariu. Universitatea maghiara din Cluj s-a refugiat la Szeged.

Universitatea Regele Ferdinand I din Cluj a fost o universitate de stat și a funcționat în perioada 1919–1948. Din 1948 a funcționat sub numele de Universitatea Victor Babeș până la unificarea cu Universitatea Bolyai din Cluj în 1959, care a condus la formarea Universității Babeș-Bolyai din Cluj.

Prin decretul regal nr. 4090 din 12 septembrie 1919 „Universitatea maghiară din Cluj se transformă pe ziua de 1 octombrie 1919 în Universitate românească” cu patru facultăți: Drept, Medicină, Litere și Filozofie, Științe. După moartea regelui Ferdinand, în 1927 Universitatea din Cluj adoptă oficial numele regelui, și devine Universitatea Regele Ferdinand I din Cluj.

În toamna anului 1940 se refugiază la Sibiu și Timișoara și funcționează acolo fără întrerupere până în anul 1945. După revenire la Cluj funcționează pânâ în anul 1948, când devine Universitatea Victor Babeș.

• 1921: S-a născut în orașul  Lvov, pe atunci în Polonia, azi în Ucraina, scriitorul polonez Stanislaw Lem (d. 27 martie 2006, Cracovia).

A fost a fost un cunoscut scriitor de science fiction, dar și filozof și autor de texte satirice.

A fost multa vreme cel mai citit scriitor de science fiction care nu scria în limba engleză.

In cartile sale Stanislav Lem a  abordat  teme filozofice, precum si reflectii legate de impactul  tehnologiei asupra oamenilor, natura inteligenței, imposibilitatea comunicării și înțelegerii reciproce, disperarea în fața limitelor omenești, sau locul omenirii în Univers.

• 1940: Patru tineri francezi, Marcel Ravidat, Jacques Marsal, Georges Agnel și Simon Coencas,  care cautau cainele lui Marcel, Robot,  care se ratacise, au facut o descoperire senzationala in pestera Lascaux, in care se afla picturi rupestre datand din paleoliticul superior.

Peștera din Lascaux este un complex de galerii subterane aflate în departamentul Dordogne, regiunea Aquitania, Franța si  face parte in prezent din patrimoniul mondial al umanității fiind protejata de UNESCO datorită importantelor mostre de artă rupestră din paleolitic.

După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, peștera s-a deschis publicului vizitator.

Din cauza dioxidului de carbon  emanat de cei 1200 de vizitatori pe care îi primea peștera zilnic, picturile au avut de suferit și de aceea  peștera a fost închisă publicului în 1963.

După închiderea peșterii pentru vizitatori, picturile au fost restaurate.

• 1944: Armistițiul din 12 septembrie

la 12 septembrie 1944 a fost semnată Convenția de Armistițiu cu Națiunile Unite. Prin acest document se constata că ”România a încetat” operațiunile militare împotriva U.R.S.S., ”a ieșit” din războiul cu Națiunile Unite și se angajase (începând cu 24 august ora 4 a.m.) în lupta contra Germaniei și Ungariei. Despăgubirile de război erau stabilite la 300 milioane dolari SUA, plătibili în timp de şase ani în mărfuri (produse petrolifere, cereale, materiale lemnoase, vase maritime şi fluviale, diverse maşini etc.).

Graniţa de stat între România şi Uniunea Sovietică era cea „stabilită prin acordul sovieto-român din 28 iunie 1940”, deşi în acea zi nu s-a încheiat niciun acord, ci a fost transmisă cea de-a doua notă ultimativă prin care România a trebuit să cedeze Uniunii Sovietice Basarabia şi Nordul Bucovinei. Pe un acord trebuie să fie semnăturile părților, în cazul nostru cea românească și cea sovietică. Ultimatumul sovietic avea o singură semnătură, cea mosvocită, iar acceptarea doar pe cea a părții române, deci nu a existat vreun ”acord”.

Soldati ruși tranzitând teritoriul românesc

Guvernul de la București se obliga să predea toţi prizonierii sovietici şi aliaţi, „precum şi pe toţi cetăţenii aduşi cu sila în România”, referirea vizându-i pe locuitorii din Basarabia şi nordul Bucovinei, care s-au retras în România. Sovieticii aplicau principiul ”Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau”. Se constituia o Înaltă Comisie Aliată de Control(de fapt sovietică), cu sediul în București care urma să direcționeze și supravegheze total activitatea României și a guvernului său. De asemena, „Guvernele Aliate socotesc hotărârea arbitrajului de la Viena, cu privire la Transilvania, ca nulă şi neavenită şi sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie restituită României, sub condiţia confirmării prin Tratatul de Pace”. Era o formulare echivocă, deoarece în acel moment cea mai mare parte a Transilvaniei făcea parte din România; în fapt, Aliaţii urmăreau să lase deschisă calea unei negocieri cu Ungaria în vederea ieşirii acesteia din război, prezentându-i situaţia Transilvaniei ca nefiind rezolvată deplin.

Conventia de armistitiu 1944

În ședința Consiliului de Miniștri din 15 septembrie 1944 s-a discutat textul Convenției semnate la Moscova. Iuliu Maniu a apreciat că Antonescu obținuse de la sovietici condiții mai bune decât guvernul instaurat la 23 august. Pe 12 aprilie 1944, la Stockholm, Alexandra Kollontai, ambasadoarea sovietică, prezenta condițiile unui armistițiu. Cele mai impotante puncte prevedeau: ruptura de germani și lupta împotriva acestora, revenirea la frontirea din iunie 1940, reparații de război, înapoierea prozonierilor, libertate de mișcare pentru Armata Roșie. Se considera ”hotărârea arbitrajului de la Viena ca injustă” și se promitea o ”acțiune comună cu România pentru a restitui României toată Transilvania sau cea mai mare parte a acesteia”. De la București sosesc niște amendamente. Partea sovietică este parțial de acord cu ele. De ce? Ne spune Alexandra Kollontai: ”Stalin, își dă seama că trebuie să se înțeleagă cu popoarele vecine făcându-le prietene, deci și pe România, dorind să o trateze cât mai blând și să o câștige, ajutând-o chiar”. Blândețea se va vedea în curând.

Grigore Niculescu-Buzeşti

Pe baza tratativelor din aprilie, Grigore Niculescu-Buzeşti, noul ministru de externe, transmite în dimineaţa zilei de 24 august o telegramă către emisarii români de la Cairo: „Guvernul Majestăţii Sale dă d-lor Ştirbey şi Vişoianu depline puteri spre a semna imediat armistiţiul cu Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii, în condiţiunile ce ne-au fost comunicate la Cairo. Menţionez că d-na Kollontai a comunicat acum câtva timp oficial, în numele guvernului sovietic, ministrului nostru de la Stockholm că Uniunea Sovietică consimte în condiţiunile iniţiale de armistiţiu să fie introduse următoarele completări:

Alexandra Kollontai- prima femeie ambasador din lume

1) Guvernul român va acorda armatei germane un termen de 15 zile pentru a părăsi ţara. Numai în caz de refuz, armata română ar urma să lupte alături de armata sovietică şi de celelalte armate Aliate pentru expulzarea germanilor din România.

2) În stabilirea reparaţiilor se va ţine seama de situaţiunea economică grea a României.

3) Se va lăsa guvernului român o regiune liberă prin care nu, repet, nu vor trece trupe sovietice în ipoteza în care operaţiuni militare ar fi necesare pentru expulzarea germanilor din România.

Emisarii sunt rugaţi a depune toate eforturile spre a obţine inserarea acestor dispoziţiuni în textul Convenţiei de Armistiţiu”.

Anunț de repatriere pentru basarabenii aflați sub jugul sovietic

Guvernul sovietic făcuse aceste concesii în condițiile în care România se afla în război ca stat inamic, care-i putea provoca încă pierderi grele. După reușita loviturii de stat din 23 august, Kremlinul nu mai luat în seamă ofertele făcute lui Antonescu și s-a comportat ca față de un stat ce capitulase necondiționat. Prin conținutul și modul de aplicare, Conveția de armistițiu din 12 septembrie 1944 a avut importante consecințe asupra României pentru următorii 45 de ani.

Convenția de Armistițiu din 12 septembrie 1944

•  1963 S-a inaugurat cel mai lung traseu de teleferic fără transbordare, cu o lungime de 4.050 m şi se află în California, S.U.A. 

El porneşte din localitatea Coachelia Valley şi ajunge pe muntele San Jacinto, la altitudinea de 3.246 m.

Să aveți o zi frumoasă! 

„Să-ţi placă lucrul pe care îl faci. Să-ţi iubeşti meseria. Să pui o parte din sufletul tău în muncă. Să nu faci nimic din datorie, numai că trebuie să faci. Numai atunci munca te uzează şi te schimbă în maşină de muncit. Dacă pui suflet, e altceva.” 

(Ion Agârbiceanu)