5 Septembrie

Este a 248-a zi a anului. 
Au mai rămas 117 zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 06 h 43 m și apune la 19 h 45 m.

Citatul zilei

„ Îi trebuie neamului acestuia o generaţie care să se jertfească, o generaţie de viteji şi de patrioţi până la nebunie. În toate timpurile au fost căutaţi oamenii de treabă, dar niciodată n-am avut mai mare nevoie ca acum de luptători hotărâţi, de oameni vrednici şi de caracter pe care să nu-i abată nimic din drumul lor, să nu-i ademenească nici strălucirile deşarte ale puterii, nici pofta de un trai mai îndestulat, nici slava cea ieftină şi trecătoare, pe care o vântura de colo-colo huietul mulţimii.” ( Alexandru Vlahuță)

Ziua internaţională a carităţii

Ziua Internaţională a Carităţii este marcată din 2013 la 5 septembrie. Gestul nobil de a dona lucruri şi bunuri celor nevoiaşi sau de a petrece benevol o parte din timpul nostru pentru a-i ajuta pe alţii fără a cere recompense, se numeşte caritate.

Data de 5 septembrie a fost aleasă pentru a comemora trecerea în neființă a Maicii Tereza, care a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1979 "pentru munca depusă în lupta pentru depășirea sărăciei și a lipsei de securitate, care constituie, de asemenea, o amenințare la adresa păcii". 

Ziua internațională pentru caritate a fost instituită cu scopul de a sensibiliza și a mobiliza oamenii, organizațiile neguvernamentale și părțile interesate din întreaga lume pentru sprijinirea celor care au nevoie de ajutor prin activități filantropice și de voluntariat. 
Această zi reprezintă un moment important în istoria umanităţii, ajutând la conştientizarea cu privire la importanţa de a oferi sau a dona benevol lucruri şi bunuri celor mai puţin norocoşi.

"Caritatea este o formă de satisfacţie personală sau, mai bine spus, binecuvântarea pe care o simţi când îi ajuţi pe cei aflaţi la nevoie. Există percepţia greşită că actele de caritate sunt strâns legate de bani, dar uneori o donaţie poate fi un simplu gest care să schimbe ziua cuiva. Până la urmă este vorba de sentimentul pe care îl ai la sfârşitul zilei ştiind că ai adus zâmbetul pe chipul cuiva care avea nevoie", afirmă Radu Tudor, vicepreşedintele Fundaţiei RoSmile.

Actele de caritate, precum şi voluntariatul, asigură bunul mers al unei societăţi, creionând o societate civilizată şi modernă. Caritatea poate atenua cele mai grave efecte ale crizelor umanitare, completează serviciile publice în sănătate, educaţie şi de protecţie a copilului, asistând la dezvoltarea culturii, ştiinţei, sportului, protejarea patrimoniului cultural şi natural. Acestea sunt printre cele mai relevante argumente aduse în sprijinirea unei zile internaţionale pentru gesturile frumoase pe care oamenii le fac.

La 17 decembrie 2012, la iniţiativa Ungariei, Adunarea Generală a ONU a adoptat o rezoluţie prin consens pentru a desemna 5 septembrie drept Ziua internaţională de caritate. Ziua de 5 septembrie a fost aleasă pentru a comemora trecerea la cele veşnice a Maicii Tereza de Calcutta, care a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1979 "pentru activitatea întreprinsă în lupta de a depăşi starea de sărăcie şi suferinţă, care constituie, de asemenea, o ameninţare la adresa păcii".

La adoptarea rezoluţiei se reafirmă rolul carităţii în promovarea păcii şi în promovarea principiilor universale ale demnităţii umane şi solidarităţii. Rezoluţia a fost co-sponsorizată de către 44 de state membre ale ONU, printre care şi România.

RoSmile este o fundaţie românească înfiinţată în aprilie 1999 şi din noiembrie 2012 şi-a intensificat acţiunile pentru a-i ajuta pe cei defavorizaţi şi pentru a sprijini tinerii şi copiii. Fundaţa RoSmile îşi propune elaborarea, organizarea şi desfăşurarea de programe pentru dezvoltarea comunităţilor locale în toate sectoarele - economic, social, cultural, educativ, sportiv, de tineret si mediu - prin integrarea şi conlucrarea celor trei domenii, respectiv dezvoltarea economică, protecţia socială şi protecţia mediului.
 Data de marcare a acestei zile a fost aleasă pentru a comemora trecerea în nefiinţă a Maicii Tereza, care, potrivit ONU, a primit Premiul Nobel pentru Pace, în 1979, "pentru munca depusă în lupta pentru depăşirea sărăciei şi a nesiguranţei, care constituie ameninţări la adresa păcii".

Organizaţia Naţiunilor Unite invită toate statele membre şi toate organizaţiile internaţionale şi regionale, precum şi societatea civilă, inclusiv organizaţiile şi persoanele non-guvernamentale, pentru a marca Ziua internaţională pentru caritate într-un mod adecvat, prin încurajarea actelor de caritate, inclusiv prin educaţie şi activităţi de sensibilizare a opiniei publice.

Acţiunile de caritate, cum ar fi voluntariatul şi filantropia, contribuie la crearea unei societăţi incluzive şi mai rezistente. Caritatea poate atenua efectele celor mai grave crize umanitare, asigură, de asemenea, suplimentarea serviciilor publice în sănătate, educaţie, locuinţe şi protecţia copilului. Aceasta ajută la progresul culturii, ştiinţei, sportului, precum şi la protecţia patrimoniului cultural şi natural. De asemenea, promovează drepturile celor marginalizaţi şi defavorizaţi şi face cunoscut mesajul omenirii în situaţii de conflict.

* * *

Maica Tereza, călugăriţă şi misionară, laureată a premiului Nobel pentru Pace, pe numele de botez Agnes Gonxha Bojaxhiu, s-a născut la 26 august 1910, la Skopje. Părinţii săi erau de origine albaneză, catolici.

La vârsta de 12 ani a simţit prima chemare către viaţa religioasă, iar şase ani mai târziu, la 18 ani, în 1928, a părăsit oraşul natal pentru a se alătura călugăriţelor irlandeze de Loreto.

În 1929, a părăsit Irlanda şi s-a oprit în India, la Darjeeling. A fost trimisă apoi la Calcutta, unde a predat la Liceul de Fete Sfânta Maria, condus de călugăriţele de Loreto. În această perioadă, a învăţat bengaleza şi hindi, potrivit site-ului www.biography.com.

În 1948, a cerut şi a primit acceptul oficial de a propovădui iubirea pentru aproapele din afara Ordinului. Din acel moment, Maica Tereza nu a mai purtat hainele de călugăriţă, adoptând îmbrăcămintea săracilor bengalezi: un sari de culoare albă, cu o bordură albastră.

S-a dedicat în întregime semenilor săi, îngrijind copii şi alinând suferinţe, a deschis o şcoală în aer liber şi o casă pentru cei fără adăpost şi a convins autorităţile locale să facă donaţii pentru această cauză. Prin eforturile Maicii Tereza, milioane de bolnavi şi muribunzi au primit adăpost şi au fost trataţi în dispensare mobile sau în clinici specializate şi sute de mii de copii abandonaţi au fost îngrijiţi şi daţi spre adopţie.

În octombrie 1950, a întemeiat, sub numele de Misionarele Carităţii, o nouă congregaţie religioasă în Arhidioceza Calcuttei.

La începutul anilor '60, au fost trimise surori şi în alte părţi din India, iar în 1965, Misionarele Carităţii a devenit o Familie Religioasă Internaţională, printr-un decret al papei Paul al VI-lea.

În anul 1997, surorile Maicii Tereza erau circa 4.000, prezente în 610 case de misiune, răspândite în 123 de ţări ale lumii.

În 1979, a primit Premiul Nobel pentru Pace, pentru întreaga sa operă de caritate.

A murit la 5 septembrie 1997 şi a fost înmormântată în sediul central al congregaţiei Misionarele Carităţii din Calcutta, mormântul său devenind în scurt timp loc de pelerinaj pentru creştinii din lumea întreagă.

La 4 septembrie 2016, Maica Tereza a fost canonizată de Biserica Romano-Catolică, în cadrul unei ceremonii oficiate de către papa Francisc în Piaţa Sfântul Petru din Roma.

Ziua Muncii în Statele Unite

Ziua muncii în SUA. Este o zi liberă, pe care o considerăm acum ca un dat și uităm sau nu cunoaștem cu adevărat semnificația sa. De unde a pornit totul? De când este declarată sărbătoare legală?

În SUA, Ziua Muncii se sărbătorește în prima zi de luni a lui Septembrie. Deci, nu este o dată fixă. La fel se întâmplă și în Canada și Australia. Am zice că este curios, când peste 80 de alte țări se bucură de această zi pe 1 Mai.

Totul a început în SUA

Ideea de cinstire a zilei muncii și implicit a muncitorilor, are la bază protestele muncitorilor din New York, ce lucrau cu preponderență în industria construcțiilor și care cereau cu insistență reducerea zilei de muncă la 8 ore. Protestele s-au extins în multe state de pe teritoriul SUA, cel mai vehement și de o mare amploare având loc la Chicago. Toate acestea se întâmplau pe 1 mai 1886.

În ciuda faptului că revendicările lor au fost în cele din urmă acordate, protestele au fost marcate, la Chicago, și de violențe între participanți și polițiști, care au dus la rănirea a peste 200 de oameni și moartea a peste 10.

Și în anii ce au urmat, 1 mai devenise ziua internațională a muncitorilor, în care muncitorii din întreaga lume dădeau glas nemulțumirii lor prin marșuri și greve.

Pe 28 iunie 1894, Congresul SUA avea să adopte un act care consfințea sărbătorirea Zilei Muncii, declarată zi liberă ce avea să fie stabilită în Septembrie, în prima zi de luni.

Modul în care americanii se bucură de această zi nu este diferit de cel al nostru. Tradiţia discursurilor şi paradelor impresionante de pe străzile marilor oraşe încă se păstrează, iar oamenii care participă încă se bucură împreună. Însă, treptat, modul de sărbătorire al acesteia se schimbă. Ziua Muncii este văzută tot mai mult ca un weekend prelungit care le dă americanilor ocazia să petreacă mai mult timp cu familia sau cu prietenii, așa cum și noi obișnuim să o facem. Totuşi, oraşele mici în care se organizează bâlciuri şi târguri ale fermierilor continuă să păstreze atmosfera de comunitate şi de bucurie comună, împărtăşită de toţi.

Ziua marchează totodată și sfârșitul verii și al vacanței de vreme ce mulți studenți se întorc, în această perioadă, la școală. Este mini-vacanța de sfârșit de vară.

Evenimente de-a lungul timpului...

• 1187: S-a nascut la Paris, regele Frantei Ludovic al VIII–lea, fiu al regelui Filip al II-lea si al Isabellei de Hainaut; ( d.8 noiembrie 1226). A condus Franța intre anii 1223-1226.

Era supranumit Ludovic „Leul”(Le lyon)

În 1215, dupa ce baronii englezi s-au răzvrătit în primul război al baronilor împotriva nepopularului rege Ioan al Angliei (1199-1216),i-au oferit tronul Prinţului Ludovic, care a ajuns fără opoziţie pe insula Thanet din Anglia, în capul armatei sale, la 21 mai 1216.

El a intrat în Londra  unde a fost proclamat rege, la Catedrala St Paul,   si chiar dacă nu a fost încoronat, mulţi nobili, precum şi regele Alexandru al II-lea al Scoţiei (1214-1249), i-au oferit  omagiul.

La 14 iunie 1216, Ludovic a capturat orasul Winchester şi curând a controlat mai mult de jumătate din regatul Angliei, insa atunci când se părea că tara era a lui, moartea regelui Ioan în octombrie 1216, a cauzat multe rebeliuni în favoarea fiului de 9 ani al acestuia, Henric al III-lea.

Cu William Marshall, conte de Pembroke în calitate de regent, a facut un apel pentru englezi „pentru a apăra ţara noastră” împotriva francezilor ceea ce a dus la o inversare a succeselor pe câmpul de luptă.

După ce armata franceza  a fost înfrântă în Bătălia de la Lincoln (20 mai 1217) şi forţele navale, conduse de Eustace Călugărul, au fost învinse în Bătălia de la Sandwich (24 august 1217), Ludovic a fost obligat să facă pace cu englezii.

Prevederile principale ale Tratatului de la Lambeth au fost o amnistie pentru rebelii englezi; Ludovic s-a angajat să nu atace din nou Anglia şi 10.000 de mărci urmau să fie acordate lui Ludovic.

In urma tratatului, Ludovic a recunoscut  că nu a fost niciodată regele legitim al Angliei.

La 1 noiembrie 1223, el a emis o ordonanţă care interzicea funcţionarilor săi să înregistreze creanţe datorate evreilor.

Camăta era ilegală pentru creştinii practicanţi si conform legii bisericeşti camăta era văzută ca un viciu şi a fost sancţionată prin excomunicare.

Cu toate acestea, deoarece evreii nu erau creştini, nu au putut fi excomunicaţi. Interdictia data  evreilor de  Ludovic al VIII-lea a fost o încercare de a rezolva această problemă juridică care a fost o sursa constanta de fricţiuni între biserică şi stat.

Curand dupa aceea, regele Ludovic al VIII-lea s-a îmbolnăvit de dizenterie şi a murit la 8 noiembrie 1226, la castelul de la Montpensier, la vârsta de 39 de ani. A fost succedat de fiul său cel mare, Ludovic al IX-lea al Franţei.

• 1568: S-a născut Tommaso Campanella, teolog, filosof, poet italian (d. 1639)

Călugăr dominican format sub influența lui Telesio, lucrările sale "Filosofia democrației prin simțuri", "Cetatea soarelui" (scrisă împreună cu "Poezii Filozofice" în beciurile Inchiziției unde a fost închis în 1599, și torturat timp de 27 de ani, fără să cedeze), constituie o încercare de a organiza rațional societatea preconizînd desființarea proprietății private, fiind astfel, alături de Thomas Morus, unul dintre cei mai importanți precursori ai teoriei comunismului. Referitor la cunoaștere Campanella consideră - în spiritul noii epoci, că baza ei constă în sensibilitate. Cel mai important dintre simțuri ar fi pipăitul și acesta le include pe toate celelalte. Ca atare el îndeamnă la cunoașterea experimentală și la studierea minuțioasă a naturii.

În anul 1516 , Thomas Morus publică o lucrare Utopia ce e bazată pe descrierea unei societăți cu oamenii egali .

• 1638:  S-a născut Ludovic al XIV-lea, rege francez supranumit „Regele Soare”, a condus Franţa timp de 72 de ani (cea mai îndelungată domnie din istoria Europei). 

Absolutismul regal a atins apogeul în timpul domniei lui. În 1643, înainte de a împlini 5 ani, tatăl său moare şi Ludovic i-a urmat pe tron. „Regele Soare” a promovat o politică externă agresivă, sub conducerea sa fiind declanşate mai multe războaie. Atât luptele iniţiate, cât şi luxul de la curtea regală au ajuns să ruineze Franţa. Lui Ludovic al XIV-lea i se atribuie celebra expresie „Statul sunt eu”. În perioada domniei sale, artele, ştiinţa şi literatura au cunoscut o perioadă înfloritoare. Tot în aceşti ani a fost ridicat şi imensul palat de la Versailles.

Ludovic al XIV-lea a cheltuit sume mari de bani sprijinind artiști care lucrau sub ordinele sale, pentru a face Franța tot mai puternică și ca imagine publică. Sfătuit de Colbert, unul din primele proiecte ale lui Ludovic, este restaurarea castelului și grădinilor Tuileries, încredințate lui André Le Nôtre și Louis Le Vau. Interioarele sunt încredințate lui Charles Le Brun și pictorilor Academiei Regale de Pictură și Sculptură. Cardinalul Richelieu, sub Ludovic al XIII-lea a fondat Academia Franceză, iar Ludovic al XIV-lea a luat-o sub patronajul său. A creat alte academii, printre care Academia regală de Arhitectură, Academia regală de Științe. A fost patronul multor artiști ca pictorii Charles Le Brun, Pierre Mignard, Hyacinthe Rigaud; sculptorii Antoine Cosevox, François Girardot; arhitecții Louis Le Vau, Jules Hardouin-Mansard; desenatorul de grădini André Le Nôtre, a căror lucrări vor fi faimoase în toată Europa. Muzicienii Jean Baptiste Lully, Marc-Antoin Charpentier. În acea perioadă înfloresc scriitorii Molière, Jean Racine, Jean de la Fontaine a căror lucrări au mare influență și în zilele noastre. La Paris se construiesc monumente publice simboluri ale monarhiei absolute, Ludovic dorește ca Parisul să devină cel mai magnific oraș al Europei, în competiție cu Roma și Madrid. La Paris face să se construiască două piețe care vor influența urbanismul în toată Europa: place Vendôme și place des Victoire. Mărește Luvrul ca dealtfel și alte rezidențe regale din vecinătatea Parisului: Vincennes, Marly, Meudon. Inițial pentru lucrările la Luvru a fost contactat arhitectul Gian Lorenzo Bernini, dar cum proiectul s-a dovedit prea costisitor(Bernini voia să se demoleze aproape total edificiul), a fost contactat Claude Perrault. Ordonă construirea complexului militar Hôtel des Invalides, casă de odihnă pentru militarii și oficialii care serviseră cu fidelitate în armată sub comanda sa, deveniți infirmi din cauza rănilor de război, sau prea bătrâni. Acesta va fi unul dintre pionierii farmaciei internaționale. Biserica sa, cu marea cupolă aurită, este considerată o capodoperă a clasicismului. La dorința sa se construiește un spital enorm pentru săraci, la Salpêtrière. Se construiește Observatorul din Paris, pentru a susține activitățile științifice. Vechile ziduri medievale ale Parisului sunt dărâmate și se construiesc porți fortificate, cu arcuri de triumf dedicate gloriei sale: Saint Denis și Saint Martin. La Paris i se datorează și Pont Royal, construit cu banii săi și Champs-Élysées.

Palatul Versailles

La Versailles a angajat cei mai mari artiști francezi ai timpului, în principal Le Vau,(arhitectura), Le Brun(mobilier și picturi), Le Nôtre(grădini), pentru a crea cel mai prestigios palat regal din Europa; Versailles va deveni modelul în absolut al reședinței regale pe tot continentul, în timpul secolului al XVII-lea. A amplificat în mod considerabil colecția regală de opere artistice, în special picturi, prin cumpărarea colecției comerciantului Everhard Jabach, ce cuprindea opere importante, ce astăzi constituie inima muzeului Luvru și a altor mari muzee pe teritoriul Franței. Antichitățile, desenele marilor artiști, bronzurile, medaliile, au fost colecționate cu aviditate. În afară de aceasta, a încurajat dezvoltarea industriei franceze susținând manufacturile, printre care manufactura regală Gobelins, de stat, producătoare de țesături fine cunoscută în toată Europa; manufactura Saint-Gobain, privată, specializată în fabricarea sticlei, care a produs faimoasele oglinzi din Galeria Oglinzilor de la Versailles, reușind să producă oglinzi de dimensiuni mult mai mari decât cele ce se produceau în acea vreme, inventând o nouă metodă. A schimbat structura unor orașe: Lille, Besançon, Belfort, Briançon.

    * În 1680 creează Comédie-Française.

   * În 1681 se deschide Canal du Midi, care leagă Atlanticul cu Marea Mediterană.

    * În noiembrie 1682 regele ia sub patronajul său Colegiul regal Louis le Grand, din Paris.

    * În 1702 Parisul este împărțit în douăzeci de districte, se creează iluminatul public și poliția stradală.

• 1666: Se termină Marele incendiu din Londra: 10.000 clădiri inclusiv Catedrala Saint Paul din Londra sunt distruse, însă numai 6 oameni au murit.

Marele Incendiu din Londra a distrus părțile centrale ale Londrei începând cu ziua de duminică, 2 și până în ziua de miercuri, 5 septembrie 1666. Focul a pustiit centrul medieval al Londrei, aflat în interiorul vechiului zid roman al orașului. A amenințat, dar nu a ajuns la districtul aristocratic Westminster, Palatul Whitehall al lui Carol al II-lea, și mare parte din mahalalele din suburbii. A distrus 13.200 de case, 87 de biserici de mir, Catedrala Sf. Pavel, și mare parte din clădirile autorităților orășenești. S-a estimat că a distrus casele a 70.000 din cei 80.000 de locuitori.

Numărul morților în urma incendiului nu este cunoscut și, prin tradiție, este considerat a fi foarte mic, întrucât s-a înregistrat moartea a doar șase persoane. Recent, au apărut contestări ale acestei idei, pe temeiul că decesul celor săraci și a oamenilor din clasa de mijloc nu s-au înregistrat nicăieri, și pe acela că focul ar fi carbonizat total rămășițele multor victime, fără ca ele să poată fi identificate.

Incendiul a izbucnit la brutăria lui Thomas Farriner (sau Farynor) de pe Pudding Lane, la scurt timp după miezul nopții în dimineața de duminică, 2 septembrie, și s-a răspândit cu repeziciune spre vest prin tot centrul vechi al Londrei. Utilizarea principalei tehnici de stingere a incendiului de la acea vreme, și anume crearea de blocaje în calea focului prin demolări, a întârziat din cauza nehotărârii lordului primar al orașului, Sir Thomas Bloodworth. Când s-au ordonat demolări e scară largă în noapte de duminică spre luni, vântul deja împrăștiase focul și măsurile au fost ineficiente. Incendiul s-a deplasat spre nord în ziua de luni, spre centrul orașului. Pe străzi s-a declanșat dezordinea, întrucât s-au răspândit zvonuri că străini suspecți aprind focuri. Temerile celor rămași fără adăpost s-au concentrat pe francezi și pe olandezi, inamicii Angliei în al Doilea Război Anglo-Olandez; aceste grupuri substanțiale de imigranți au devenit victimele linșajelor și ale violențelor de stradă. Marți, incendiul s-a împrăștiat prin mare parte din oraș, distrugând catedrala Sf. Pavel și trecând peste râul Fleet pentru a amenința curtea lui Carol al II-lea de la Whitehall, în timp ce eforturile de stingere a focului începuseră să se mobilizeze. Lupta de stingere a incendiului a fost câștigată în principal datorită a doi factori: încetarea vântului puternic dinspre est și utilizarea de praf de pușcă de către garnizoana din Turnul Londrei pentru a crea stăvilare eficiente, care a oprit înaintarea incendiului spre est.

Catedrala Saint Paul din Londra a fost distusă din temelii în incendiul din anul 1666.

Construcția actualei catedrale a început în anul 1675. Proiectul construirii unei noi catedrale i-a fost înmânat lui Sir Cristopher Wren încă din anul 1669. Wren a fost un mare arhitect al Angliei, mai mult de 50 de biserici din Londra fiindu-i atribuite. Designul ales de el și aprobat de rege a fost cel al unei biserici ce combina stilul baroc cu cel clasicist, având o cupolă și două turnuri.

Pe data de 2 decembrie 1697 a avut loc ceremonia de sfințire a catedralei, aceasta fiind finalizată totuși în anul 1710. Cu toate acestea statuile de pe fațadă au fost instalate abia în 1720.

Problemele sociale și economice produse de acest dezastru au fost copleșitoare. Evacuarea din Londra și strămutarea în alte zone au fost ferm încurajate de regele Carol al II-lea, care se temea de o răscoală a refugiaților rămași fără case din Londra. În pofida numeroaselor propuneri radicale, Londra a fost reconstruită pe același plan al străzilor ca și înainte de incendiu.

• 1698: Ţarul Petru cel Mare al Rusiei a introdus un impozit pe bărbi, pentru a-şi determina poporul să renunţe la obiceiurile orientale.

Petru I  a condus Rusia din 7 mai (27 aprilie) 1682 până la moartea sa.

Întors acasă dintr-o lungă călătorie, Petru cel Mare,  omoară streliții, taie bărbile boierilor săi, își trimite soția să se retragă într-o mânăstire, dă un ucaz prin care interzice tuturor bărbațiilor să-și lase barbă în afară de slujitorii Bisericii. Cei care vor dori să-și păstreze barba vor fi nevoiți să plătească un bir. După ce s-a războit cu bărbile, Petru începe bătălia cu veșmintele. Dacă Rusia vrea să meargă repede înainte, nu trebuie să rămână îmbrăcată în vechiturile de pe vrema lui Boris Godunov. Un ucaz dat la 4 ianuarie 1700 hotărăște ca "boierii, oamenii de la curte, funcționarii vor purta îmbrăcăminte ungurească, cu caftanul de deasupra până sub genunchi, iar cel de dedesupt mai scurt". Cei care nu se supun ucazului plătesc amendă. Unii mormăie că veșmintele astea nu sunt bune pentru clima aspră a Rusiei.

• 1858: S-a nascut Alexandru Vlahuță la Pleșești, azi Alexandru Vlahuță (d. 19 noiembrie 1919, București) scriitor român, adesea caracterizat ca fiind un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară”.

Una dintre cele mai cunoscute cărți ale sale este România Pitorească, despre care Dumitru Micu spune că este un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară”.

A urmat școala primară și liceul la Bîrlad, între 1867 și 1878, susținînd examenul de bacalaureat la București, în 1879.

Părinţii scriitorului erau ţărani care, cu multă greutate, îşi puteau întreţine cei opt copii.

După terminarea liceului, din cauza sărăciei, nu poate să-şi continue studiile. A urmat timp de un an cursurile Facultății de Drept din București, dar le-a părăsit din cauza situației materiale șubrede şi intră în învăţămînt.

Din 1884 pînă în 1893 a funcționat ca profesor la diverse instituții de învățămînt bucureștene (Școala Normală a Societății pentru Învățătura Poporului Român, Azilul „Elena Doamna”, Liceul „Sfîntul Gheorghe”).

În 1888 a fost revizor școlar pentru județele Prahova și Buzău. Editează revista Vieața (1893–1896), apoi Sămănătorul (1901), împreună cu George Coșbuc.

Din 1901 a funcționat ca referendar la Casa Școalelor.

Curînd, este destituit fără nici o anchetă, pentru motivul că în articolele sale critcase societatea. După scurt timp pleacă la Galaţi, unde se stabileşte ca avocat.

Pledînd în procesele unor deţinuţi, victime ale nedreptăţii sociale, are prilejul să cunoască viaţa mizerabilă a ocnaşilor pe care o va descrie în două nuvele.

Neîmpăcandu-se cu viaţa de avocat, părăseşte Galaţiul şi vine la Bucureşti.

În primele sale poezii se resimte influenţa lui Eminescu, pe care-l cunoscuse la Bucureşti şi cu care se împrietenise.

Patriotismul scriitorului şe maifestă şi prin dragostea pentru frumuseţile şi bogăţiile patriei, descrise în volumul “România pitorească”, rezultat al unei îndelungate călătorii prin ţară, despre care Dumitru Micu spune că este un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară”. Frumuseţea locurilor este comunicată cititorului cu o caldă însufleţire.

 În timpul Primului Război Mondial a locuit la Iași, apoi la Bîrlad, unde era vizitat de tineri scriitori pe care îi îndruma cu solicitudine; unul dintre aceștia a fost V. Voiculescu.

Vlahuță a murit la Bucuresti la 19 noiembrie 1919.  Casa în care a locuit este astăzi Muzeul Memorial „Alexandru Vlahuță”.

Citate

* Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei.

* Raza de soare care te încălzeşte pe tine nu-ţi este împuţinată dacă se mai încălzeşte la ea şi vecinul tău.

* Cei răi pot avea noroc. Numai cei buni pot fi fericiţi. Norocul? De când alergi după el, ţi-l făceai singur.

* Ia seama, tu care te crezi acum puternic pentru că ştii să te ascunzi! Are să fie o vreme când ai să te cauţi şi n-ai să te mai găseşti

* Adevărul aşteaptă. Numai minciuna e grăbită.

* Tot ce creează tace. Natura-şi deschide florile ei în cea mai adâncă tăcere. Numai distrugerea vrea gălăgie. Nu e războiul cel mai mare zgomot pe care-l face omul pe pământ?

* Bătrâneţea începe de când începi să te temi de ea.

* Vorbind, gândeşte-te puţin şi la cel care te ascultă. În umbra tăcerii lui, sunt doi ochi mari, care te privesc...

* Cărţile: glasuri eterne în spaţiu.

* Nu există oameni mari şi oameni mici, ci numai oameni care se străduiesc să-şi facă datoria.

* Norocul e o întâmplare, fericirea e o vocaţie.

* Invidioşii suferă de succesul altora ca de-o umilinţă, ca de-o ofensă neiertată adusă slăbiciunii lor.

1907

Alexandru Vlahuță

Minciuna stă cu regele la masă...

Doar asta-i cam de multişor poveste:

De când sunt regi, de când minciună este,

Duc laolaltă cea mai bună casă.

O, sunt atâtea de făcut, vezi bine,

De-atâtea griji e-mpresurat un rege!

Atâtea-s de aflat! Şi, se-nţelege,

Scutarul lui nu poate fi oricine.

Ce ţară fericită, maiestate!...

Se lăfăieşte gureşa Minciună.

Că numai Dumnezeu te-a pus cunună

De-nţelepciune şi de bunătate

Păstor acestui neam ce sta să piară,

Ce nici nu s-ar mai şti c-a fost, sărmanul,

De nu-şi afla sub schiptrul tău limanul,

De nu-ţi sta-n mână bulgăre de ceară.

Că tu sălbatici ai găsit aice,

Sălbatici, şi mişei, şi proşti de-a rândul,

Ş-o sărăcie cum nu-ţi dai cu gândul...

Dar faci un semn, şi-ncep să se ridice

Oştiri, cetăţi, palate lume nouă,

Izvoarele vieţii se desfundă;

De pretutindeni bogăţii inundă;

Şi tu le-mparţi cu mâinile-amândouă.

Azi la cuprinsul tău râvneşte-o lume.

E-o veselie ş-un belşug în ţară,

Că vin şi guri flămânde de pe-afară.

Tot crugul sună de slăvitu-ţi nume.

Ia uită-te, pământul ce-mbrăcat e...

Cresc flori pe unde calci, şi râde firea.

Tu-mparţi norocul numai cu privirea.

Încai ţăranii zburdă pe la sate!...

Şi-i place regelui. E lucru mare

Cum farmecă pe regi Minciuna. Drept e

Că ea, de mult, pe-a tronurilor trepte

A fost cea mai aleasă desfătare.

...............

Măria-ta, e un străin afară,

Cam trenţăros, dar pare-un om de seamă,

Şi... Adevărul parc-a zis că-l cheamă...

De unde-o fi... că nu-i de-aici din ţară.

Minciuna palidă-şi topeşte glasul:

O, nu-l primiţi! Îl ştiu, e vestitorul

De rău, ce face pe-atotştiutorul

Şi vede prăbuşirea la tot pasul.

E cel ce împotriva ta conspiră.

Invidia în inima lui geme

Şi gura lui e plină de blesteme.

Tu nu poţi auzi ce vorbe-nşiră...

Şi totuşi, zice regele, să vie!

Dovadă că chiar la palat Minciuna

Nu e biruitoare-ntotdeauna.

Fac şi monarhii câte-o nebunie...

Privind în ochii regelui, străinul,

Cu braţele pe piept încrucişate,

Răspică vorba: Ţara, maiestate,

E-n durăt greu. Tu nu-i auzi suspinul,

Căci muzici cântă-n juru-ţi. Şi slugarnici

Adormitori, ca-n zid, te-mpresurară,

De nu mai poţi vedea pe cei de-afară,

Pe bunii tăi supuşi cei mulţi şi harnici.

Că n-ai cercat spre ei să-ţi spinteci cale

Să ştii şi-n ţara ta ce suflet bate,

N-ai vrut decât spinări încovoiate

Şi guri deschise laudelor tale.

Că de-a fost om să-ţi steie drept în faţă,

Ca pe-un vrăjmaş, l-ai depărtat de tine.

Bătrânii pier. Dar oaste nouă vine,

Şi dureroase lucruri mai învaţă!

Părăzi, decor de teatru, luminaţii,

Tot ce pe vulg şi pe copii înşală,

Aceasta-i toată slava ta regală.

Pe tristul gol din juru-ţi decoraţii!

Tu-n ţara asta nu vezi decât raiul

Ce-ai tăi ţi-l ticluiesc într-o clipită:

Ruină-i sub hârtia poleită,

Sub crăngi de brad trosneşte putregaiul,

Dar tu eşti fericit. Linguşitorii

Înalţă imnuri proslăvirii tale

Şi fac să n-auzi cântecul de jale

Cu care-şi adorm foamea prăşitorii.

...............

Nu ţi-ai iubit poporul, maiestate!

Sau nu l-ai înţeles, şi e totuna.

De sus şi până jos s-a-ntins Minciuna

Ea leagă şi dezleagă-n ţară toate.

Iar ca să-ţi dea o spumă de mărire,

Ca pe-un copil te poartă şi-ţi arată

Sclipiri şi flori... Afla-vei tu vrodată

Cumplita vremilor destăinuire?...

Şi ce speranţe se puneau în tine,

Ce vesel ţi-a ieşit poporu-n cale,

Cu pâine şi cu sare!... Osanale!

Mântuitorul lui credea că-i vine.

Ce vesel ţi-a ieşit poporu-n cale!

...............

Şi ce credinţă trist-o să-i rămână;

Că n-ai putut spre el întinde-o mână,

Din greaua platoş-a trufiei tale!

...............

C-acestea nu l-au deşteptat pe rege,

Că Adevărul a fost dat afară

Şi slugile l-au îmbrâncit pe scară,

Fireşte, de la sine se-nţelege.

*

Trec anii. Şi ce dulce-i amăgirea!

Tu zeu eşti printre regi! Mărire ţie!...

În jâlţu-i moale, tolănită, scrie

Cu pana ei de aur Linguşirea.

De-abia se isprăveşte-o sărbătoare,

Şi-ncepe alta. Muzicile cântă...

Îmbracă-te-n podoabe, ţară sfântă,

Să nu mai ştie nimeni ce te doare!

................

Dar ce e, Doamne, vuietul acesta?

Ce-i hreamătul acesta care creşte?

Se zguduie pământul şi mugeşte,

Ca marea, când o biciuie tempesta.

Se-nalţă flăcări, braţe desperate,

Spre ceru-ntunecat, pustiu şi rece.

Năprasnic vântul nebuniei trece

Şi spulberă noianul de păcate.

În vaiete se prăbuşeşte-o lume

Clădită pe minciuni. Dar ce mânie!

Cum şuieră cumplita vijelie!

Sar fraţii între ei să se zugrume.

Uscata brazdă cere iarăşi sânge.

Femei cu părul despletit, nebune,

Şi-asmut copiii la omor. Genune,

Puhoi de ură ce zăgazu-şi frânge!

Deschide ochii mari bătrânul rege

Şi, tremurând, din jilţu-i se ridică.

Au cine liniştea lui scumpă-i strică?

Ş-al vremii rost el tot nu-l înţelege.

• 1944, Belgia, Olanda si Luxemburg constituie Benelux.

Benelux este o uniune economică în Europa de Vest, compusă din trei monarhii vecine: Belgia, Olanda (Țările de Jos) și Luxemburg. Numele este format din începutul numelui fiecărei țări componente și a fost creat inițial pentru Uniunea Vămilor Benelux, însă este folosit în prezent într-un mod ceva mai generic.

Tratatul consemnând Uniunea Vamală a Beneluxului a fost semnat la Londra, în 1944, de guvernele celor trei țări, aflate atunci în exil în Marea Britanie. A intrat în funcțiune în 1947 și și-a încetat existența în 1960, când a fost înlocuit de entitatea denumită Uniunea Economică a Beneluxului. A fost precedat de, încă existenta, Uniune Economică Belgia-Luxemburg, fondată în 1925.

Fondarea Beneluxului a contribuit la fondarea Uniunii Europene, prin crearea inițială a unor organizații premergătoare acesteia, CECO în 1951 și CE în 1957. Toate cele trei țări Benelux au fost membre fondatoare a acestor organizații, împreună cu Germania, Franța și Italia. Articolul 306 al Tratatului CE stipulează: „Conținutul acestui Tratat nu va interfera - în nici un fel – cu existența or constituirea de organizații regionale între Belgia și Luxemburg (pe de o parte) sau între Belgia și Luxemburg respectiv Olanda (pe de altă parte), până la punctul împiedicării realizării obiectivelor acestor organizații regionale din cauza aplicării acestui Tratat.” Acest articol a rămas neschimbat sub numele de articolul IV-441 al Constituției europene.

• 1946: S-a născut Freddie Mercury, solistul trupei Queen (d. 1991)

Freddie Mercury a fost un muzician, compozitor și textier britanic, cunoscut ca lider al formației britanice de muzică rock Queen. Mercury a fost recunoscut pentru calitățile vocale remarcabile de tenor și pentru prestațiile live. În calitate de compozitor, a compus multe hituri internaționale, printre care Killer Queen, Bohemian Rhapsody, Somebody to Love, We Are the Champions și Little Thing Called Love. Mercury a murit în urma unor complicații ale sistemului imunitar cauzate de infectarea cu virusul care cauzează Sindromul Imunodeficienței Dobândite.

Considerat ca fiind unul din cei mai buni căntăreți din toate timpurile, Freddie Mercury avea o voce deosebită și distinctivă, incluzând un ambitus de 4 octave. Deși vorbea pe tonalități de bariton, el cânta majoritatea melodiilor ca tenor. Soprana spaniolă Montserrat Caballé, cu care Mercury a înregistrat un album, a spus că „diferența dintre Freddie și toți ceilalți căntăreți rock este vocea”.

Mercury a compus zece melodii din cele șaptesprezece de pe albumul „Greatest Hits” al formației Queen: „Seven Seas of Rhye”, „Killer Queen”, „Bohemian Rhapsody”, „Somebody to Love”, „Good Old-Fashioned Lover Boy”, „We Are the Champions”, "Bicycle Race”, „Don't Stop Me Now”, „Crazy Little Thing Called Love”, și „Play the Game”. Oricum, prin anii optzeci, toți cei patru membri ai formației compuneau hituri. Cel mai notabil aspect a melodiilor sale este faptul că acesta introducea în melodii diverse stiluri de muzică, printre care se numărau rock, heavy metal, pop, dar și disco. În comparație cu mulți compozitori de muzică rock, Mercury tindea să compună melodii complexe. De exemplu, „Bohemian Rhapsody” este compusă din foarte multe note. Pe de altă parte, „Crazy Little Thing Called Love” este alcătuită din foarte puține note. Deși Mercury compunea deseori armonii complicate, acesta a declarat că nu știa să citească partituri muzicale. El a compus majoritatea melodiilor la pian, alegând deseori note greu de realizat de colegul de trupă, chitaristul Brian May.

Cântărețul Axl Rose vorbea astfel despre talentul de compozitor al lui Mercury: „Dacă nu aveam melodiile lui Freddie Mercury când eram copil, nu știu unde aș fi acum. M-a învățat multe lucruri despre muzică. Mi-a deschis mintea. Nu am avut un profesor mai bun în viață decât el.”

Mercury este recunoscut pentru prestațiile live, care erau de obicei pe stadioane mari. El a arătat un stil teatral care deseori invoca o mare participare a publicului. Una din cele mai notabile performanțe al lui Mercury cu Queen a avut loc la Live Aid în 1985, când un stadion întreg de 72,000 de oamenii au bătut din palme, au cântat. Performanța celor de la Queen la acest eveniment a fost declarată de mulți specialiști drept cel mai bun concert din toate timpurile. Într-o relatare a evenimentelor de la Live Aid în 2005, un critic a scris, „Cei care compun liste cu cei mai buni cântăreți și îi plasează pe Mick Jagger, Robert Plant pe primele locuri fac o mare greșeală. Freddie, evidențiat de prestația de la Live Aid, este de departe cel mai «zeu» dintre toți.”

Mercury cânta la pian în multe melodii cunoscute a trupei Queen. El folosea piane în concerte, iar în studio, diverse alte instrumente asemănătoare pianului. Începând cu anul 1979 a început să folosească sintetizoare în studio. Deși nu era un pianist strălucit, contribuțiile sale erau de obicei foarte originale, el bătând de multe ori doar ritmul. Printre exemplele notabile pot fi enumerate „Killer Queen”, „Bohemian Rhapsody”, „Good Old Fashion Lover Boy”, „We Are the Champions”, „My Melancholy Blues” și „Don't Stop Me Now”. „Don't Stop Me Now” pare a fi melodia care îi arată cel mai mult talentul de pianist. Oricum, după spusele colegului de trupă Brian May, Mercury nu era mulțumit de abilitățile sale la pian și a început să nu mai folosească instrumente. Una din ultimele contribuții la pian ale lui Mercury a fost melodia „It's a Hard Life” de pe albumul The Works.

În plus față de producțiile sub marca Queen, Mercury a lansat două albume solo, Mr. Bad Guy și Barcelona, lansate în 1985, respectiv 1988. Mr. Bad Guy a fost un album orientat mai mult spre pop care includea muzică disco și dance. Albumul Barcelona a fost realizat de Freddie în colaborare cu cântăreața de operă Montserrat Caballé, pe care Mercury o admira demult.

Barcelona, înregistrat cu soprana spaniolă Montserrat Caballé, combină elemente de muzică modernă și muzică de operă. Mulți critici au fost nesiguri ce să comenteze despre album, iar un critic a numit albumul ca fiind „cel mai bizar album al anului”. Caballé, pe de altă parte, consideră albumul ca fiind unul din cele mai mari succese ale carierei sale. Melodia „Barcelona” a debutat pe locul 8 în UK charts și a fost un mare hit în Spania.

Mercury a murit pe data de 24 noiembrie 1991 la vârsta de 45 de ani. Cauza decesului a fost bronhopneumonie cauzată de SIDA. Deși el nu participase de ani de zile la slujbe religioase, înmormântarea lui Freddie a fost făcută de un preot zoroastrian. Cântărețul Elton John și membrii rămași din formația Queen au luat parte la înmormântare. El a fost incinerat la cimitirul Kensal Green, iar cenușa sa a fost împrăștiată pe malurile lacului Geneva, lângă Montreux, Elveția, locul unde Freddie și-a petrecut ultimii ani din viață. Prin testament, Mercury i-a lăsat lui Austin jumătate din avere, iar cealaltă jumătate părinților și surorii lui. El i-a mai lăsat bucătarului său 500.000 de lire, 500.000 de lire asistentului, 100.000 de lire șoferului și 500.000 de lire partenerului său Jim Hutton. Mary Austin a moștenit casa acestuia, unde locuiește acum împreună cu familia sa.

În Montreux, Elveția, a fost dezvelită o statuie a lui Freddie Mercury realizată de Irena Sedlecka, ca omagiu adus artistului. Începând cu anul 2003, fani din întreaga lume se adună anual că să aducă un omagiu cântărețului în zilele de 1 și 2 septembrie. Un timbru regal a fost tipărit în onoarea lui Freddie, timbrul făcând parte din seria Millennium Stamp.

The show must go on ( A capella version ,only vocal) 

• 1980: S-a inaugurat tunelul St. Gotthard din Elveţia, cel mai lung tunel de autostradă din lume (16,22 km), ce se întinde de la Goschenen la Airolo.

Cel mai lung și mai adânc tunel de cale ferată din lume a fost inaugurat în Elveția. Tunelul care străpunge masivul Gotthard are 57 km, iar lucrările au durat 17 ani. Investiția totală se ridică la 12,2 miliarde de franci elvețieni (12 miliarde de dolari). 

Tunelul va reduce timpul de călătorie, va atenua traficul pe autostrăzi și poluarea. Zilnic vor trece prin tunel 260 de trenuri de marfă și 65 de trenuri de pasageri.

Peste 2.600 de muncitori au construit tunelul la care lucrarile nu s-au oprit timp de 17 ani, fiind vorba de unul dintre cele mai mari proiecte de constructie din istoria Europei. Autoritatile elvetiene spera ca o buna parte din traficul de marfa de pe sosele va fi transferat pe calea ferata.

Constructia a fost finantata in proportie de 65% de o taxa impusa pe vehiculele grele care au traversat vechiul tunel (in medie 3.600/zi).

Tunelul este cu 3 km mai lung decat Seikan din Japonia si cu 7 km mai lung decat tunelul de sub Canalul Manecii. Trenurile de pasageri pot rula cu maxim 250 km/h prin tunel, iar cele de marfa, cu cel mult 160 km/h. Tunelul va putea fi traversat in 20 de minute si timpii de calatorie intre Zurich si Lugano vor scadea cu 45 minute, iar intre Berlin si Milano, cu aproape doua ore. Tunelul va deveni parte esentiala a coridorului feroviar de transport ce leaga porturile Genova si Rotterdam.

Pe sub pasul Gotthard exista un tunel de 15 km construit intre 1872 si 1882 cu pretul a 177 de vieti.

Prin noul tunel ar trebui sa treaca zilnic 325 de trenuri, dintre care 260 de marfa. Trenurile de pasageri vor circula incepand cu luna decembrie.

The Gotthard Base Tunnel in Switzerland

Să aveți o zi frumoasă!