7 Septembrie

Este a 250-a zi a anului. 
Au mai rămas 115 zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 06 h 46 m și apune la 19 h 41 m.  

Citatul zilei

„ Cele mai bune cărţi nu sunt tocmai acelea care ne învaţă, ci acelea care ne fac a cugeta peste cele cuprinse în ele.” (Bogdan Petriceicu Hasdeu, enciclopedist, jurist, lingvist, istoric, om politic și scriitor roman, n. 16 februarie 1836 - d. 7 septembrie 1907)

Ziua mondială de conștientizare privind Distrofia Duchene

7 Septembrie este dedicată luptei de a construi un viitor mai bun pentru toți copiii și tinerii care sunt afectaţi de aceasta maladie incurabilă. Nu există încă un tratament, dar, pentru prima oară, în Europa a fost aprobat condiţionat un produs medicamentos adresat bolnavilor DMD. În România, primele demersuri de asistenţă şi cerecetare a bolii au pornit chiar de la Craiova, când, în urmă cu 10 ani, câţiva părinţi şi medici inimoşi au pus bazele unei organizaţii naţionale şi a unei Baze Naţionale de date pentru bolnavii cu distrofii musculare.

La 7 septembrie 2014 s-a sărbătorit pentru prima oara Ziua Mondială de constientizare cu privire la Distrofia Musculara Duchenne. Organizaţii de părinţi de pe cinci continente s-au mobilizat într-un efort unic de a atrage atenţia asupra necesităţii de a creea acces copiilor la ingrijire şi terapie specifică, de a creşte speranţa de viaţă a acestor copii. Este o boală genetică ce afecteaza unul din 3500 de copii, şi provoacă moartea acestuia în timpul adolescentei şi tinereţii.

Prin urmare, o dată dedicată crește gradul de conștientizare a întregii lumi împotriva unei boli despre care încă se ştie foarte puţin. Distrofia musculară Duchenne afectează copiii în vârstă de 2-3 ani, care, într-un timp scurt, încep să-și piardă funcţia musculară, apoi respiratorie şi cardiacă. Băieții afectaţi de această tulburare, în jurul vârstei de 12-13 de ani, încep să se confrunte cu imposibilitatea utilizării membrelor inferioare şi cu dificultăţi în toate activităţile motorii ale membrelor. Situația pentru ei regresează rapid, pentru că disfuncţiile respiratorii şi cardiace să provoace moartea prematură a pacientului.

Potrivit datelor culese de Asociatia Proiectul Parintilor pentru Cercetare si Asistenta in Distrofia Musculara (APP Ro), in Romania sunt peste 500 de copii si tineri afectati de aceasta maladie severa, cu o durata medie de viata la jumatate fata de speranta de viata la nivel european. Situatia exacta nu este cunoscuta, deoarece la nivel national nu exista date centralizate oficial sau programe de cercetare si asistenta in acest domeniu.

Informații suplimentare:

Unul din 3500 băieți nou-născuți în lume este afectat de o boală rară și fatală: Distrofia Musculară Duchenne.

Unul din 3500 ar putea părea o picătură în oceanul rasei umane, dacă ne concentrăm atenția doar asupra statisticilor.

Trecând de la date la valoare, valoarea de viață, putem descoperi că 'picătura' formează o mare 'mare' formată din familii, cercetători, voluntari, medici, activiști. Toți aceștia lucrează zi de zi pentru a garanta accesul la îngrijire, pentru a îmbunătăți cercetarea, pentru a educa pacienții și familiile.

Educația poate transforma o problemă într-o soluție, durerea în putere.

                                Ziua Europeană a Culturii Evreilor

7 Septembrie a fost ziua aleasă de Europeni pentru sărbătorirea culturii Evreilor: un eveniment menit să afirme că dialogul şi cunoaşterea reciprocă reprezintă forme esenţiale ale dinamicii interculturale. Evenimentul reprezintă pentru Evrei o ocazie de regăsire anuală. Între Anul Nou Evreiesc şi postul cel mare, fiecare Evreu trebuie să se ducă la cel căruia i-a greşit sau cu care a avut diferende, pentru că în cultura Evreilor lucrurile bune trebuie să şi le amintească Dumnezeu iar greşelile, fiecare om.

 
Ziua națională  a Braziliei

 Aniversarea proclamării independenței față de Portugalia (1822)

Republica Federativă a Braziliei, cu o suprafață de 8.547.403 km pătrați și o populație de 203,6 milioane de locuitori (2015), sărbătorește,  la 7 septembrie, ziua națională, aniversând proclamarea independenței, în 1822.

Situată în partea de est a Americii de Sud, țara se învecinează cu Venezuela, Guyana, Surinam și Guyana Franceză la nord, Uruguay, la sud, Oceanul Atlantic, la est, Argentina, Paraguay, Bolivia și Peru la vest și Columbia la nord-vest.

Republica Federativă Brazilia este republică prezidenţială. Puterea executivă este exercitată de Preşedintele Republicii, care cumulează funcţia şefului statului cu cea a şefului guvernului. Este ales pentru patru ani şi poate fi consecutiv reales pentru un al doilea mandat.

Parlamentul are 594 de membri, aleşi de către popor la fiecare 4 ani.

Brazilia este singura ţară americană în care limba oficială este portugheza, acesta fiind rezultatul colonizării portugheze. Cu o populaţie de peste 190 de milioane de locuitori, este a 5-a ţară mare pe glob şi după numărul populaţiei, şi ca suprafaţă. Graţie venitului brut naţional, ocupă a 10-a poziţie în topul economiilor pe plan mondial.

Totodată, Brazilia este una dintre ţările cu cel mai mare dezechilibru socio-economic de pe planetă: peste 50 de milioane de persoane trăiesc sub limita sărăciei, în vreme ce 20 % dintre locuitori deţin aproape 70 de procente din bogăţia ţării. Lula şi actuala guvernare s-au menţinut la putere cu voturile populaţiei sărace şi manipulabile.

Populaţia Braziliei este alcătuită din mai multe grupuri etnice şi rasiale, 49,9% din populaţie fiind albă, 43,2% mulatră, iar restul neagră, asiatică sau amerindiană. Se vorbesc circa 180 de limbi diferite, cea mai răspândită fiind portugheza.

Fostă colonie portugheză, Brazilia şi-a declarat Independenţa la 7 septembrie 1822 şi a devenit monarhie constituţională. Imperiul Braziliei a existat 67 de ani şi a avut doi împăraţi. În 1889, după o lovitură de stat militară şi sub influenţa mişcării republicane, a fost proclamată republica, iar familia împăratului a fost exilată.

Republica Federativă a Braziliei are un relief cu altitudini moderate, format din trei mari unități: câmpia Amazonului sau Amazonia în vest, Podișul Guyanelor în nord și Podișul Brazilian în sud-est, acoperit de păduri uscate (cerrados) și stepă (caatinga). Acest podiș coboară lin către nord, spre câmpia Amazonului, iar în sud-est atinge cele mai mari înălțimi, culminând cu lanțurile muntoase Serra do Mar, Serra da Mantiqueira, Serra do Caparao, Serra Itatiaia, Serra dos Orgaos. În sud și sud-vest, Podișul Brazilian se prelungește cu Podișul Rio Grande do Sul, iar la vest se mărginește cu podișul Matto Grosso. Rețeaua hidrografică, foarte bogată, este dominată de fluviul Amazon, unul din cele mai mari din lume, atât sub raportul lungimii, cât și ca întindere a bazinului hidrografic și ca debit. Alte fluvii importante de pe teritoriul țării sunt: Sao Francisco și Parana.

Republica Federativă a Braziliei este o țară a contrastelor, bogată în plaje cu nisip alb, insule tropicale, metropole pline de freamăt și orașe coloniale cu un farmec aparte. Reprezentată în egală măsură atât de megalopolisul Rio de Janeiro, cât și de zonele sălbatice ale Amazonului, este unul dintre cei mai mari giganți economici din lume și adorată pentru profesioniștii în fotbal, producția de cafea și muzica specifică — samba și bossa nova. O parte din populație locuiește în zonele de pe coastă, iar viața se desfășoară pe plajă, atât pentru localnici, cât și pentru turiști. 

Capitala Braziliei este orașul Brasilia, cu o populație de 2.207.718 de locuitori — 2015, potrivit worldpopulationreview.com. A fost construit între anii 1956 și 1960, iar lucrările au fost conduse de Lúcio Costa și de Oscar Niemeyer, fiind modelul sistematizării urbane moderne. Orașul văzut din aer are forma unui avion; unele părți ale sale se individualizează în zone funcționale (clădiri de locuit, bănci, hoteluri, ambasade, spitale), clădirile, parcurile, bisericile fiind toate creațiile arhitecturii moderne ale anilor ?60. În Brasilia, se găsește Parlamentul țării, tot aici își au sediul numeroase companii braziliene, orașul fiind un centru comercial important, potrivit tap-portugal.ro.

În afară de capitala Brasilia, principalele orașe sunt: Rio de Janeiro, Sao Paulo, Belo Horizonte, Natal. Între atracțiile țării se numără: celebra statuie Iisus Mântuitorul, aflată în Rio de Janeiro, situată în vârful muntelui Corcovado; Palacio de Alvorada, clădire renumită pentru coloanele albe de marmură și pentru grădinile de dimensiuni impresionante; rețeaua de cascade Iguacu, una din cele mai impresionante minuni ale naturii; fluviul Amazon; 

Carnavalul de la Rio; Pantanal, cel mai întins ținut mlăștinos din lume; arhipelagul Fernando de Noronha; Teatro Amazonas, o clădire aflată în Manaus, în inima pădurii tropicale; orașul Ouro Preto (''aurul negru''); centrul istoric din orașul colonial Olinda; Palatul Itamaraty, cunoscut și ca Palatul Arcurilor, ce adăpostește o colecție impresionantă de opere de artă și antichități; Congresul Național, Palatul Justiției, Palacio do Planalto; Turnul de Televiziune, ce oferă o priveliște superbă asupra orașului.

În ceea ce privește bucătăria braziliană, ea diferă potrivit geografiei și culturii. Deși există câteva feluri originare unice, multe feluri de mâncare au fost aduse de imigranții care le-au adaptat la gusturile locale, de-a lungul generațiilor. 

Felul național brazilian este feijoada, o tocană consistentă făcută din fasole și carne de porc. Se servește cu varză și felii de portocală, potrivit turistik.ro. Alte specialități naționale sunt moqueca (tocană de pește), vatapa (creveți, ulei de pește, lapte din nucă de cocos, pâine și orez), caruru (creveți, ceapă și ardei) și churrasco (bucăți de carne pe grătar, cu făină de manioc). 

Băutura spirtoasă locală se numește cachaca și este făcută din trestie de zahăr. Din cachaca cu gheață și lâmâie se face un cocktail numit caipirinha, care este băutura națională a Braziliei.

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1191: A avut loc A treia cruciadă: Bătălia de la Arsuf, în cadrul căreia Richard I al Angliei l-a învins pe Saladin.

Papa Clement al III-lea a a lansat un nou apel de cruciadă, la care au răspuns regii Angliei, Franţei (Filip al II-lea) şi Germaniei (Frederic I Barbarossa). În vara anului 1190, o armată uriașă, bine echipată, era gata de război. Filip al II-lea s-a îmbarcat cu oastea sa la Genova, iar Richard I, la Marsillia, şi au debarcat în Sicilia, unde au făcut un popas lung, de un an, fapt ce i-a permis împăratului german să ajungă primul în Asia Mică, unde a reușit să-l învingă pe sultanul de Iconium. Victoria nu a putut fi fructificată deoarece Barbarossa a murit înecat pe când încerca să traverseze, călare, râul Cydnus. Rămași fără conducător, cea mai mare parte din cruciați s-au împrăștiat, numai un număr mic, sub comanda ducelui Austriei, Leopold al V-lea, continuându-şi iar în anul 1191 cele trei armate se întâlneau în preajma Ierusalimului, după ce în drumul său Richard cucerise insula Cipru și o cedase lui Guy de Lusignan. Singura acțiune comună a armatelor cruciade a fost participarea la asediul Acrei, început în anul 1189, intervenția lor determinând capitularea orașului. După acest succes au început neînțelegerile din tabăra cruciaților, ele obligând pe cei trei conducători să abandoneze expediția. Richard a executat 3000 musulmani, majoritatea femei, bătrâni, copii, o adevarată încercare de epurare etnică. Pe drumul de întoarcere, Richard a fost prizonierul lui Leopold, fiind eliberat numai după plata unei răscumpărări însemnate.

• 1533: S-a născut Elisabeta I (supranumită „The Virgin Queen”), regină a Angliei şi a Irlandei (1558-1603), ultimul suveran din dinastia Tudor.

Deoarece nu s-a căsătorit niciodată, în ciuda numeroaselor oferte, casa Tudor s-a stins la moartea ei. A fost cunoscută și ca Regina Fecioară.

Domnia reginei Elisabeta a fost marcată de sporirea puterii Angliei pe plan mondial și o perioadă de extraordinară înflorire artistică și culturală.

 A sprijinit artele şi literatura, cel mai de seamă reprezentant al culturii din acea epocă fiind William Shakespeare.

Elisabeta I a fost prima femeie care a ocupat cu succes tronul Angliei, popularitatea sa fiind enormă în rândul supuşilor. A fost reprezentantă a absolutismului. A încercat să evite convocarea Parlamentului, care avea tot mai multă forţă. Totodată, anglicanismul, oprimat în vremea Mariei Stuart, a fost repus în drepturile sale ca religie de stat. A încurajat dezvoltarea comerţului şi a sprijinit expansiunea colonială a Angliei, precum şi lupta împotriva Spaniei.

• 1677: S-a născut Stephan Hales, botanist britanic, inventator al metodei de măsurare a presiunii sângelui (1728).

Clericul englez Stephen Hales a efectuat prima măsurare în public a tensiunii arteriale în 1733.

Cea mai veche a fost introdusă de Sterphen Hales (1733) care a determinat presiunea arterială la cal măsurând înălţimea până la care urcă sângele într-un tub vertical inserat într-o arteră. Presiunea este prin definiţie forţa pe unitatea de suprafaţă, greutatea este reprezentată de forţa gravitaţională care acţionează asupra unei mase, iar forţa exercitată de presiunea intravasculară este în consecinţă egală cu greutatea coloanei de sânge. 

Tot el, în 1753, a proiectat o instalaţie de ventilaţie, acţionată de vânt,cu ajutorul căreia se putea introduce aer proaspăt în interiorul navelor şi, astfel, se putea preveni putrezirea fundului navei din cauza apei din santină.

In secolul al XVIII-lea, englezul Stephen Hales, absolvent de studii teologice, s-a dovedit a fi mai interesat de stiinte (chimie, botanica, anatomie) si de inventica (desi va deveni si doctor in teologie, la Universitatea din Oxford). In 1717, a fost ales membru al “Royal Society” (Societatea pentru stiintele naturale), din Londra, iar in 1739, primeste, din partea acesteia, Medalia Copley (cel mai vechi si prestigios premiu acordat de Royal Society), pentru cercetarile sale referitoare la vezica urinara. Studiind rolul aerului si al apei in viata plantelor si a animalelor, Hales a observat pericolul (inclusiv pentru oameni) de a inhala aerul poluat sau care nu circula. Pornind de la ideea lui Partels, Stephen Hales şi Martin Friewald au utilizat începând din 1741 ventilatoare pentru alimentarea cu aer proaspăt a saloanelor de spital şi a vapoarelor. La vremea respectivă aerul închis şi aerul viciat erau considerate a fi cauzele ce aveau ca efect numeroase afecţiuni.Ca urmare a cercetarilor pe care le-a efectuat, in 1741, face publica inventia sa – un ventilator destinat sa improspateze atmosfera in exploatarile miniere, in spitale, in inchisori, in calele si cabinele vapoarelor. In 1747, un astfel de ventilator a fost instalat in inchisoarea The Savoy, din Londra. Pentru ca efectele asupra sanatatii detinutilor a fost benefic, utilizarea ventilatoarelor s-a generalizat in penitenciare, dar si in ospicii, silozuri etc.

• 1869:  Regele Carol a inaugurat primul tren care avea să circule în România, pe distanţa Bucureşti (Filaret) – Giurgiu, înaintea deschiderii oficiale a traficului, la data de 19 octombrie 1869.

În ziua de 7 septembrie 1869, din Gara Filaret a plecat primul tren, ce l-a avut ca pasager pe însuşi Principele Carol, care şi-a putut îndeplini astfel cuvântul dat: acela de a nu-şi părăsi ţara până când nu va putea utiliza „întâiul drum de fier românesc“.

Prima gară a Capitalei a fost deschisă oficial, în cadrul unei grandioase ceremonii, în ziua de 19 octombrie/31 octombrie 1869. În acea dimineaţă solemnă de toamnă, după slujba oficiată de Mitropolitul Primat Nifon, în sunete de corn (vechiul semnal de plecare a trenurilor) şi în uralele entuziaste ale privitorilor ce împânziseră peronul Gării Filaret, „Trenul de Onore Michaiu Bravul“, remorcat de locomotiva cu acelaşi nume, ce era condusă de însuşi concesionarul liniei, a plecat spre Giurgiu, la orele 10.45.

Pe teritoriul ţării noastre prima cale ferată pe care trenurile de pasageri au circulat, a fost construită de austrieci în Banat (1847-1854), iniţial fiind folosită pentru transportul cărbunilor.

În contextul în care în prima jumătate a secolului al XIX-lea drumurile se făceau cu caleaşca sau cu căruţa, iar o distanţa de circa 100 de km se parcurgea în cel puţin două zile şi jumătate cu acest mijloc de transport, apariţia primelor locomotive a stârnit panică printre români. Mulţi credeau că vacile nu vor mai da lapte şi că uriaşele locomotive cu aburi vor exploda.

Viteza medie sau "iuţeala", cum i se spunea în secolul XIX, a fost de sub  18 km/h pe primele căi ferate. În anul 1875, majoritatea trenurilor circulau deja cu o viteză de 30 km/h pe majoritatea la 1875, iar la 1890 s-a ajuns la o "iuţeală" medie de 50-60 km/h pe distanţe mari. De asemenea, primul accelerat care a circulat între Bucureşti şi Viena făcea în 1879 o zi şi şase ore, iar 5 km erau parcurşi cu trăsurile fiindcă nu era gata linia de la graniţa romano-austriacă.

Primele vagoane care au circulat în România erau foarte mici, unele aveau doar 12 locuri cu numai trei compartimente. Altele aveau o sobă în mijloc, pentru încălzire, iar lămpile emanau un miros insuportabil.

• 1906:  Municipalitatea oraşului Roma, reprezentată de contele di San Martino, a dăruit Bucureştiului monumentul „Lupoaica”, reprezentând lupoaica legendară ce i-ar fi alăptat pe întemeietorii Romei, Romulus şi Remus, pe când erau copii.

Pentru a omagia originea latină a poporului român, între anii 1906 și 1926 statul italian a facut cadou României următoarele copii ale statuii Lupa capitolina din Roma.

În anul 1906, cu ocazia celebrării a 40 de ani de la încoronarea Regelui Carol I ca domnitor al României și 1800 de ani de la cucerirea romană a Daciei, municipalitatea Romei a dăruit bucureștenilor o copie a celebrului monument roman „Lupa Capitolina”, care o reprezenta pe legendara lupoaică care i-ar fi alăptat pe Romulus și Remus, întemeietorii Romei. Copia din bronz a fost realizată de un sculptor grec anonim.

Inițial, statuia a fost așezată pe un piedestal din piatră, ce purta acronimul SPQR (Senatus Populus Que Romanus, Senatul și Poporul Roman), ea fiind amplasată mai întâi în incinta „Arenelor Romane” din „Parcul Carol I” (la 7 septembrie 1906), apoi (în 1908) în Piața Sfântul Gheorghe (care atunci se numea Piața Romei). 

În anul 1931 a fost mutată pe Dealul Mitropoliei, în anul 1965 în mijlocul părculețului din Piața Dorobanți, iar în anul 1997 în Piața Romană, unde se găsea până în 2009. Între timp, a fost de mai multe ori furată (parțial: Romulus sau Remus, sau în totalitate) și regăsită. Dispărea periodic și "pentru întreținere".

În 2010, a fost mutată din nou, în urma unei discuții între primarul general al Capitalei, Sorin Oprescu și ambasadorul Italiei, care au luat hotărârea să amplaseze statuia pe Bd. I.C. Brătianu, în fața magazinului București.

• 1931: Realegerea lui Nicolae Titulescu ca președinte al Societății Națiunilor.

La data de 7 septembrie 1931, marele diplomat roman Nicolae Titulescu a fost reales în funcția de președinte al celei de-a XII-a Sesiuni a Adunării Societății Națiunilor de la Geneva. Născut în 1882, la Craiova, ca fiu al unui avocat, Titulescu și-a petrecut copilăria la moșia tatălui său în Titulești județul Olt, iar după terminarea Liceului „Carol I” din Craiova, va studia dreptul la Paris, perioadă în care va fi inițiat în francmasonerie într-o lojă masonică din capitala Franței. S-a întors în România în 1907 ca profesor de drept la Universitatea din Iași, iar apoi la cea din București, iar în urma alegerilor din 1912, devine deputat pe listele Partidului Conservator condus de Take Ionescu. În anul 1917 devine membru al guvernului lui Ion I. C. Brătianu ca ministru de finanțe, urmând ca până în 1936, Nicolae Titulescu să fie de mai multe ori ministru de externe al României. Începând din anul 1921, a funcționat ca delegat permanent al României la Liga Națiunilor de la Geneva, fiind ales de două ori în 1930 și 1931 președinte al acestei organizații internaționale militând contra revizionismului din Europa și pentru respectarea suveranității și egalității statelor în relațiile internaționale. După instaurarea nazismului în Germania, dându-și seama de pericolul pe care-l reprezenta acesta pentru statele europene, Titulescu a depus o vie activitate în direcția colaborării internaționale în interesul păcii. În anul 1936, regele Carol al II-lea, cedând presiunilor cercurilor legionare, îl îndepărtează din toate funcțiile oficiale și îl obligă să plece în exil. Stabilit la început în Elveția, apoi în Franța, Nicolae Titulescu a propagat chiar și în exil, ideea prezervării păcii, anticipând pericolul unui nou război mondial. Nicolae Titulescu a murit la Cannes, la data de 17 martie 1941, iar din anul 1992, rămășițele sale au fost aduse în țară și înhumate în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului.

• 1940: În Bătălia Angliei avioanele germane încep atacurile de noapte asupra Londrei și a altor orașe britanice.

Bătălia Angliei (10 iulie – 31 octombrie 1940) este numele dat eforturilor Luftwaffe depuse pentru câștigarea superiorității aeriene asupra Royal Air Force (RAF), înaintea unei invazii terestre și aeriene asupra Marii Britanii (Operațiunea Leul de Mare), în timpul celui de-al Doilea Război Mondial –

Bătălia Angliei (10 iulie – 31 octombrie 1940) este numele dat eforturilor Luftwaffe depuse pentru câștigarea superiorității aeriene asupra Royal Air Force (RAF), înaintea unei invazii terestre și aeriene asupra Marii Britanii (Operațiunea Leul de Mare), în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Bătălia Angliei a fost prima luptă purtată integral doar de forțele aeriene.

A fost de asemenea cea mai mare și susținută campanie de bombardamente desfășurată până la acea dată și primul test adevărat al teoriilor bombardamentelor strategice dezvoltate după Primul Război Mondial. Eșecul Germaniei Naziste de a distruge forța aeriană a Angliei sau de înfrângere a stării de spirit a guvernului sau poporului britanic este considerată prima înfrângere majoră a celui de-al Treilea Reich.

• 1940: După o domnie de zece ani, Regele Carol al II-lea părăsea Tronul şi Ţara. 

Carol a pornit spre graniţa de vest, iar drumul a fost cu peripeţii: în gara de la Timişoara, legionarii au atacat trenul în care se aflau fostul rege şi iubita lui, Elena Wolf-Lupescu. În Arhiva de Istorie Orală a Societăţii Române de Radiodifuziune se află o mărturie deosebită, aceea a generalului Gheorghe Teodorescu, comandantul gărzii care apăra trenul fostului rege al României.

Soarta lui Carol era acum pecetluită. Cu plânsete isterice, a hotărât să se recunoască înfrânt, dar nu definitiv. În actul de abdicare nu figurează cuvântul „abdic” pentru ca, atunci când împrejurările îi vor fi devenit favorabile, să se poată întoarce, aşa cum făcuse în 1930 (învăţase acum lecţia şi, în loc de „abdic”, formula: „trecând astăzi fiului meu […] grelele sarcini ale domniei”). (Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român)

Carol al II-lea (1893 – 1953) este cel mai controversat rege al României. După o tinereţe aventuroasă, în 1925 s-a despărţit de soţia sa Elena, a renunţat la drepturile de moştenitor al coroanei României şi s-a stabit la Paris, împreună cu Elena Wolf-Lupescu. „Eroticul ăsta e o primejdie şi pentru ţară şi pentru noi; să mulţumim Providenţei că putem scăpa de el”, i-a spus Ion I.C. Brătianu lui Gh. Tătărescu, puţin înainte de reuniunea de Consiliu de Coroană care lua act de renunţarea lui Carol.

După moartea regelui Ferdinand, după negocieri cu Iuliu Maniu, Carol s-a întors în ţară pe 6 iunie 1930 şi a fost proclamat rege după două zile. Deşi promisese că renunţă la relaţia cu Elena Wolf, a exilat-o pe regina-mamă Elena şi şi-a adus iubita la Bucureşti.

Anii săi de domnie 1930 – 1940 au fost marcaţi pe de-o parte de o creştere economică şi de o dezvoltare culturală, dar pe de altă parte de o destrămare a democraţiei. A influenţat cursul vieţii politice prin manipularea partidelor politice şi, în final, prin suprimarea lor. „… voi fi liber să pot lua alte măsuri mai forte, măsuri care să descătuşească atât Ţara cât şi pe mine de tirania, adesea atât de nepatriotică, a meschinelor interese de partid”, scria Carol în însemnările sale din 31 decembrie 1937. Două luni mai târziu devenea, din monarh constituţional, rege dictator.

Una dintre forţele ostile lui Carol a fost Mişcarea legionară condusă de Corneliu Codreanu, mişcare ce înregistra tot mai multă popularitate, graţie formelor sale neobişnuite de manifestare: sprijin dat ţărănimii în gospodărie, tabere de muncă în construcţii. Dar actele de violenţă, atacurile antisemite şi criticile acerbe aduse partidelor, au determinat luarea de măsuri împotriva legionarilor. Războiul faţiş dintre rege şi harismaticul Codreanu s-a accentuat odată cu succesul electoral din 1937 al legionarilor care ajunseseră a treia forţă în ţară. O forţă pe care Carol avea să o decapiteze în noaptea de 29/30 noiembrie 1938 când a ordonat execuţia lui Codreanu, aflat deja sub arest la închisoarea Jilava. Motivul este poate cel invocat de Armand Călinescu în însemnările sale: regele dorea să rămână singurul interlocutor posibil al lui Hitler, în eventualitatea orientării politicii româneşti spre Germania.

În cei doi ani ai dictaturii sale şi mai ales în ultimul, 1940, anul celor mai mari pierderi teritoriale româneşti, popularitatea lui Carol s-a năruit cu totul. La 4 septembrie, sub presiunea opiniei publice, regele l-a chemat în fruntea guvernului pe generalul Ion Antonescu, iar în zilele imediat următoare a fost silit să abdice, cerându-i-se să părăsească imediat ţara. Generalul Antonescu i-a promis în schimb protecţie împotriva legionarilor despre care toată lumea ştia că juraseră răzbunarea lui Codreanu.

În după amiaza zilei de 7 septembrie 1940 Carol a pornit spre graniţa de vest a ţării. Drumul a fost cu peripeţii: în gara de la Timişoara, legionarii au atacat trenul în care se aflau fostul rege şi iubita lui, Elena Wolf-Lupescu.

În Arhiva de Istorie Orală a Societăţii Române de Radiodifuziune se află o înregistrare transcrisă de Agenţia de Presă RADOR, de o deosebită valoare documentară: aceea a generalului Gheorghe Teodorescu, comandantul gărzii care apăra trenul fostului rege al României.

Gheorghe Teodorescu: În noaptea de 5/6 septembrie 1940, când în Palatul Regal se petreceau evenimente foarte importante, noi, ofiţerii mai mici în grad, ştiam că s-au întâmplat lucruri deosebite.

Dimineaţa, după ce a fost semnat actul de abdicare a lui Carol II, am aflat şi noi că regele a abdicat şi că generalul Antonescu a fost investit cu puteri de Conducător al statului, iar Mihai a devenit rege al României. În jurul prânzului, când mă îndreptam către sufrageria unde luam masa, obosit după o noapte atât de grea, am fost chemat printr-un curier la comandantul gărzii, maiorul Ilie Radu. M-am prezentat. Acesta – şi el marcat de noaptea trecută – mi se adresează cu următoarele cuvinte: „ Teodorescule! Ştii că Majestatea Sa a abdicat…” „Da.” „El va părăsi în timpul nopţii capitala şi apoi ţara. În ziarele de mâine dimineaţă va apare o informare că el a părăsit România cu avionul, el însă va pleca cu trenul. Va pleca pe itinerariul Bucureşti – Craiova – Timişoara – Jimbolia. Te-am ales pe dumneata să-l însoţeşti, să-i asiguri plecarea din ţară în condiţiuni normale. Ia-ţi câţi oameni crezi de cuviinţă, ia-ţi ce armament crezi că-i necesar, ia-ţi câtă muniţie crezi că-i necesară. La ora 16.00 te deplasezi la Griviţa şi iei în primire trenul cu care Majestatea Sa va pleca!” Vă daţi seama ce am simţit atunci. Atunci, când legionarii erau în plin delir pe străzile Bucureştiului, manifestau în Piaţa Palatului, strigau: „Moarte regelui Carol!”

M-am dus la plutonul meu, mi-am ales 14 militari, doi sergenţi – băieţi foarte buni şi foarte bine instruiţi – şi încă 12 soldaţi. Le-am ordonat ce armament să ia, ce muniţie să ia şi la ora 16.00 să fie pregătiţi cu autobuzul, să plecăm la gara Griviţa, să luăm în primire trenul regal.

Am luat trenul în primire. S-au scris fel de fel de lucruri despre acest tren…. că avea nu ştiu câte zeci de vagoane cu averea lui Carol, că erau vagoane albe… fel de fel de lucruri neadevărate. Trenul a avut şapte vagoane: un vagon cu maşini, cu două maşini ale fostului rege, un vagon cu bagaje, şi apoi vagoane clasă, cu totul şapte vagoane. Ultimul vagon din garnitură era vagonul gărzii, care era chiar lângă vagonul regelui.

Am luat trenul în primire şi ne-am deplasat, la lăsarea serii, în gara Băneasa care, pe vremea aceea, era Gara Regală. Plecarea nu a avut loc în cursul nopţii, ci în dimineaţa zilei de 7 septembrie. Pe la ora 3 dimineaţa a venit şi Elena Lupescu. Ea nu apărea niciodată oficial la Palat. Şi acum a venit prin spate, a urcat prin spate, în mod foarte discret. Şi am constatat că ea, care era o femeie cu un păr roşcat, [acum] îşi vopsise părul şi era brunetă, probabil ca să fie mai greu recunoscută. Regele Carol II a venit însoţit de Mihai şi de comandantul gărzii, maiorul Ilie Radu, atât. Au venit la ora 4.30, când se făcea ziuă. Din partea conducătorului statului, erau numiţi să însoţească pe rege pe teritoriul ţării, până la Jimbolia, generalul David Popescu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne şi un colonel de la Cabinetul generalului [Antonescu].

I-am aşteptat pe peron. Carol s-a îmbrăţişat cu fiu-său, cu Mihai, şi apoi s-au urcat în tren, iar trenul a plecat. Nimeni pe peron, decât comandantul gărzii, maiorul Ilie Radu. Trenul a urmat itinerariul cunoscut: Craiova, Turnu Severin spre Timişoara. La Lugoj trenul a oprit mai mult şi în timp ce trenul staţiona în gara Lugoj, am fost chemat de Ernest Urdăreanu, care a plecat cu regele, şi care fusese ministrul Palatului până atunci. Acesta, Urdăreanu, foarte surescitat, îmi spune: „Dragă Teodorescu – că mă cunoştea – suntem informaţi că legionarii vor să atace trenul la Timişoara. Dumneata ce soldaţi ai? Ce arme ai?” I-am explicat ce soldaţi am. „Iei toate măsurile, ca în caz de vor îndrăzni să atace trenul, să putem să facem faţă oricărei eventualităţi.” Eu personal nu credeam că legioanarii îşi vor permite acest lucru, dar totuşi, pentru orice eventualitate, am pus pe una dintre locomotive – trenul avea două locomotive – pe plutonierul care mă însoţea, era încheietorul de pluton al meu, cu doi militari, cu o puşcă mitralieră şi cu muniţie, cu ordinul ca în caz că legionarii vor încerca să atace trenul, că vor încerca să intre în tren, să deschidă focul de pe locomotivă. Cu menţiunea că nici într-un caz să nu tragă în plin, să evite victimele omeneşti. Eu, cu cei doi sergenţi, flancând vagonul regelui, cu aceleaşi dispoziţiuni pe stânga şi pe dreapta, să deschidă focul numai în ipoteza că trenul va fi atacat.

După-amiaza zilei de 7 septembrie 1940 era o după-amiază foarte frumoasă şi liniştită de toamnă, cald, senin, un soare frumos. După ce am plecat din Lugoj, eu rămânând în cealaltă parte a trenului, am fost obligat să trec chiar prin vagonul lui Carol – vagonul gărzii era după vagonul regelui. Am trecut prin vagonul regelui. În salonul vagonului, Carol cu doamna Lupescu beau cafea şi fumau. Carol mi-a zâmbit, mi-a dat mâna. Nu mi-a spus nimic. Am trecut mai departe şi am intrat în vagonul gărzii. Trenul alerga dinspre Lugoj spre Timişoara. Eu, pentru orice eventualitate, la fereastră, cu capul descoperit, cu pistolul îm mână. Soldaţii din vagonul gărzii, cu perdelele trase şi cu geamurile lăsate jos, aveau ordin ca în caz că vom fi atacaţi, să riposteze…

Trenul se apropia de Timişoara. Eu, la fereastră, priveam, aşteptând să vedem ce se va întâmpla. Când am început să intrăm în gara Timişoara, pe marginea căii ferate, pe o parte şi pe alta soldaţi, din 50 în 50 de metri, jandarmi probabil, cu arma în prezentare, probabil că ştiau că trece trenul regal. Ei, când am văzut şi soldaţii ăştia ai armatei cu arma în prezentare, mi-am zis că nu se va întâmpla nimic. Trenul a început să micşoreze viteza. Ne apropiam de peronul gării. Eu, foarte atent să văd ce se întâmplă pe peron. Peronul pustiu. Nimeni! Îmi zic: “Ei, s-au speriat.”

Trenul şi-a micşorat viteza, din ce în ce, din ce în ce… aşa cum face trenul când opreşte în staţie. În momentul când locomotivele au ajuns în dreptul peronului, noi eram al şaptelea vagon, uşile gării s-au dat în lături, şi pe peron au năvălit – poate că aprecierea mea să nu fie adevărată! – circa 300 de legionari în cămăşi verzi. În momentul acela, trenul mergea cu 5-6 km / oră. Când urma oprirea trenului, în momentul acela am simţit că mecanicii au dat din nou viteză trenului şi trenul a început să-şi mărească viteza. În momentul acela am auzit strigând pe cineva de pe peron: “Legionari, foc!” Câţiva au încercat să se agaţe de locomotivă. De pe locomotivă am auzit primele rafale de puşcă mitralieră, iar pe zidul gării Timişoara, am văzut snopurile [de gloanţe ale] puştii mitralieră de pe locomotivă, pe deasupra legionarilor. În momentul acela a început o răpăială de foc asupra trenului. M-am lăsat şi eu jos de la geam, pentru că nu ţineam de loc să mor fără motiv. La picioarele mele, când m-am uitat, cine era culcat, cu freza sa impecabilă, cu părul lui lins?! Urdăreanu! Şi striga de jos: „Trage, Teodorescule! Trage!”

A durat secunde trecerea trenului prin gară. Legionarii au rămas în urmă. Trenul şi-a mărit viteza. La trecerea prin Jimbolia n-am mai oprit. Am văzut oamenii din gară uitându-se la tren. N-am oprit nici la graniţă. Am oprit numai în staţia Velika Kikinda, prima gară din Iugoslavia. Aici m-am dat jos, m-am uitat: trenul era jalnic! Eu vă pot spune că numai în unul din geamurile vagonului regal am numărat 18 găuri de pistol. 18 găuri într-un singur geam! Vă daţi seama câte focuri s-au tras asupra trenului! Însă legionarii nu aveau decât pistoale, şi pistolul nu are o putere de pătundere prea mare. Nici unul nu pătrunsese prin tăbliile de metal ale vagonului, ci geamurile de sticlă erau ciuruite. 18 lovituri într-un singur geam!…

Am stat la Velika Kikinda vreo două ore. În timpul ăsta a venit Urdăreanu la mine să-mi spună că Majestatea Sa este foarte impresionată, că având în vedere cele întâmplate (…) Majestatea Sa vrea să vină să mulţumească soldaţilor. Le-am spus imediat soldaţilor să încheie hainele, erau transpiraţi…. şi ne-am trezit cu Carol în vagonul gărzii, la intrarea în vagon. Soldaţii pe culoar. Şi eu… Şi Carol a vorbit cam aşa: „Dragii mei ostaşi, în aceste momente atât de tragice din viaţa mea, acum când părăsesc pentru totdeauna pământul ţării mele, o singură satisfacţie am: faptul că garda mea nu m-a dezis, garda mea nu m-a trădat! Aţi fost alături de mine în aceste momente grele. Eu vă mulţumesc! Vă mulţumesc tuturor!..” A dat mâna cu fiecare soldat, şi vă rog să credeţi că nu exagerez cu nimic, îi curgeau lacrimi pe ambii obraji…

Ne-am despărţit. Vagonul nostru a rămas în Velika Kikinda, iar trenul lui, aşa ciuruit de gloanţe, a plecat spre Elveţia.

[R152 /Arhiva de Istorie Orală – Radio România; înregistrare realizată de prof. Eleonora Cofas, Muzeul de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti, 26.01.1983]

sursa: RADOR

• 1940: Începe seria masacrelor hortyste din Transilvania, în judeșul Bihor

După semnarea Diktatului de la Viena din 30 august 1940, act impus României de către Germania şi Italia în favoarea Ungariei, armata maghiară condusă de către Miklos Horty a început ocuparea Ardealului de Nord, pe măsură ce armata română împreună cu instituţiile româneşti se retrăgeau din teritoriul cedat.

O dată cu intrarea armatei maghiare în teritoriul cedat, elementele revizionişte şi şovine ale comunităţii maghiare din Transilvania au pus la cale, susţinute logistic de către militarii lui Mikos Horthy, masacrarea populaţiei româneşti. Primul asemenea masacru are loc în comuna Mihai Bravu din judeţul Bihor unde 22 de ţărani români, printre care şi doi copii, nominalizaţi de către vecinii lor maghiari ca fiind un pericol pentru ocupaţia horthystă, sunt adunaţi pe un câmp şi executaţi de către militarii maghiari.

Masacre au avut loc şi în alte localităţi ca: Nuşfalău, Cerişa, Marca, Breţcu, Mureşenii de Câmpie, Mihai Bravu, Ciumărna, Zalău, Huedin, Belin, Zăbala, Halmăşd, Sântion, Cosniciu de Sus, Camăr, Aghireş, Sucutard, Ditrău, Suciu de Sus, Tărian, Prundu Bârgăului, Cătina, Răchitiş, Şincai, Turda, Ozd, Gădălin.

Ocupaţia maghiară a durat din anul 1940 până în 1944, perioadă în care populaţia românească a fost supusă la deportări, bătăi, schingiuri şi execuţii. Bilanţul oficial, în cifre, al ocupaţiei este: 919 omoruri, 1126 schingiuri, 4126 bătăi, 15.893 arestări, 124 profanări, 78 respectiv 447 devastări colective şi individuale. Teritoriul cedat Ungariei avea suprafaţa de 43.492 km pătraţi, reprezentând jumătate din teritoriul Transilvaniei cu o populaţie de 2.667.000 locuitori dintre care 50.2% români, 37.1% maghiari şi secui, 12.7% germani, evrei şi alte naţionalităţi. Multe comune din judeţele Bihor, Sălaş, Mureş, Harhita şi Covasna, cu populaţie majoritară română, au devenit cu populaţie preponderent maghiară după ocupaţia horthystă.

• 1940: Tratatul de la Craiova

Tratatul de frontieră dintre România și Bulgaria, prin care partea de sud a Dobrogei („Cadrilaterul”, adică județele Durostor și Caliacra) intră în componența Bulgariei.

Tratatul de la Craiova a fost semnat la 7 septembrie 1940 între România și Bulgaria. Conform prevederilor acestuia, România a cedat partea sudică a Dobrogei (Cadrilaterul în română), și și-a dat acordul în realizarea unor schimburi de populație. Acest teritoriu a fost cedat de către Bulgaria României, în urma Păcii de la București din anul 1913.

80.000 de români (mocani mărgineni, aromâni și meglenoromâni), majoritatea așezați de la sfârșitul celui de-al doilea război balcanic din 1913, în urma căruia teritoriul a fost anexat de România, au fost obligați să își abandoneze locuințele din sudul Dobrogei și să se așeze în nord, în timp ce 65.000 de bulgari din nordul regiunii au fost obligați să așeze în Cadrilater. În final, din întreaga Bulgarie s-au stabilit atunci în România circa 110.000 români, iar din România au plecat 77.000 bulgari

• 1998: A fost fondată Google Inc..

Google Inc. este o corporație americană multinațională care administrează motorul de căutare pe Internet cu același nume. A fost fondată în 1998 de către doi doctoranzi de la Universitatea Stanford, Larry Page și Sergey Brin. Google oferă o metodă simplă și rapidă de găsire a informațiilor pe web, având o bază de date despre peste 8 miliarde de situri web. La începutul anului 2004 Google răspundea zilnic la mai mult de 200 milioane de consultări.

Numele „Google” este un joc de cuvinte de la googol, neologism englez pus în circulație de către americanul Milton Sirotta în anul 1938, prin care acesta desemna numărul uriaș format dintr-un 1 urmat de 100 de zerouri (10100).

Google dispune și de motoare de căutare pentru imagini, cărți, bloguri, grupuri de știri și directoare web.

Google a creat servicii și instrumente atât pentru publicul larg, cât și pentru mediul de afaceri, inclusiv aplicații web, servicii de publicitate și soluții pentru agenți economici.

La sfârșitul anului 2007 a fost cotat drept cea mai puternică marcă globală, după criteriul valorii în milioane de dolari (86.057 milioane dolari SUA), dar și după modul de percepție de către utilizatori, următoarele locuri fiind ocupate de companiile General Electric, Microsoft, Coca-Cola, China Mobile, IBM, Apple, McDonald's, Nokia și Marlboro.

Să aveți o zi frumoasă!