10 Noiembrie

Este a 314-a zi a anului. 
Au mai rămas 51 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 07 h 05 m și apune la 16 h 54 m.

Citatul zilei

„Ziariştii sunt oameni care întreabă fără a primi răspuns. Politicienii sunt oameni care răspund fără a fi întrebaţi!” (Norman Mailer, prozator american, n. 31 ianuarie 1923 – d. 10 noiembrie 2007)

      Ziua Internaţională a Ştiinţei pentru Pace şi Dezvoltare

 
Ziua internațională a științei pentru pace și dezvoltare (World Science Day for Peace and Development) este marcată în fiecare an, la 10 noiembrie, sub egida UNESCO.

Această zi, care a fost sărbătorită pentru prima dată în lumea întreagă la 10 noiembrie 2002, sub auspiciile UNESCO, este menită să sublinieze rolul important al științei în și pentru societate, faptul că știința, pacea și dezvoltarea sunt interconectate, precum și nevoia de a angaja publicul larg în dezbateri pe teme științifice nou-apărute. De asemenea, subliniază importanța și relevanța științei în viața noastră de zi cu zi.

Obiectivele Zilei internaționale a științei pentru pace și dezvoltare sunt: creșterea gradului de conștientizare a opiniei publice cu privire la rolul științei în societățile pașnice și sustenabile; promovarea solidarității naționale și internaționale pentru o știință comună; reînnoirea angajamentului național și internațional pentru utilizarea științei în beneficiul societăților; atragerea atenției asupra provocărilor cu care se confruntă știința și creșterea sprijinului pentru efortul științific.

Știința va fi esențială pentru atingerea a numeroase dintre obiectivele Agendei 2030 pentru dezvoltare durabilă și, astfel, pentru asigurarea unui viitor durabil. Raportul UNESCO privind știința este unul dintre instrumentele pe care țările le pot utiliza pentru a monitoriza progresul pe calea realizării obiectivelor Agendei 2030 pentru dezvoltare durabilă. Agenda 2030, adoptată la 25 septembrie 2015 de către Organizația Națiunilor Unite, stabilește un cadru global pentru eradicarea sărăciei și realizarea dezvoltării durabile până în anul 2030, pe baza Obiectivelor de dezvoltare ale mileniului (ODM), adoptate în 2000. La fiecare cinci ani, Raportul UNESCO privind știința analizează tendințele emergente în domeniul științei, tehnologiei și politicii în materie de inovare și guvernanță.

De la proclamarea sa de către UNESCO, în 2001, Ziua internațională a științei pentru pace și dezvoltare a generat numeroase proiecte concrete, programe și finanțări pentru știință în lumea întreagă. De asemenea, această zi a contribuit la promovarea cooperării între oamenii de știință care trăiesc în zone afectate de conflicte, un exemplu fiind crearea, cu sprijinul UNESCO, a Organizației de Știință Israeliano-Palestiniană (IPSO).

Marcarea acestei zile oferă șansa mobilizării tuturor factorilor interesați — de la oficiali guvernamentali, până la media și la elevi — în jurul temei ''știință pentru pace și dezvoltare''.

UNESCO colaborează cu persoane, agenții guvernamentale și organizații pentru promovarea, în fiecare an, a acestei zile. Festivitățile dedicate acestui eveniment includ: conferințe, reuniuni, vizite la muzee, expoziții, difuzarea de postere, întruniri în instituții de învățământ, campusuri școlare etc.

Ziua Artileriei Române

Artileria română, ca şi celelalte arme, are istoria ei proprie. În cronica acestei istorii se înscriu fiii poporului nostru care au creat şi au dezvoltat necontenit artileria, au pus pasiune în pregătirea ei şi au condus-o cu iscusinţă în luptă.

Termenul de ”artilerie” ce este astăzi folosit în literatura militară de specialitate, derivă din verbul francez ”artiller“, care înseamnă a construi şi mânui diferite maşini de război.

Gheorghe Bibescu, domnul Țării Românești (1842-1848), a legiferat, prin Porunca Domnească nr. 198 din 10 noiembrie 1843, înființarea primei baterii a Țării Românești, act ce simbolizează constituirea Artileriei ca armă de sine stătătoare.

Prin Înaltul Ordin de Zi nr. 254 s-au centralizat atelierele, fabricile de pulbere, capsulăria etc. din diferite părţi ale ţării, sub denumirea de 'Direcţia stabilimentelor de materiale ale artileriei', care la 23 noiembrie 1861 a fost organizată pe trei secţii: Pirotehnie, Arsenalul de construcţii al armatei şi Fabrica de pulbere. În septembrie 1860 în 'Monitorul Oastei' a fost publicat primul regulament de trageri pentru artileria română, întocmit de maiorul George Manu şi intitulat 'Teoria dării'.

Anii 1843-1850 sunt anii organizării primelor baterii de artilerie în Țara Românească și Moldova, a înființării unor turnătorii proprii în Munții Apuseni. Între anii 1853-1854 bateriile de artilerie din Țara Românească și Moldova au luat parte la războiul ruso-turc, distingându-se în luptele de la Brăila, Gura Ialomiței, Vadul Silistrei, Ostrov etc.

Până în anii Unirii a existat o singură baterie de artilerie călăreață. După 1859, s-au constituit încă trei baterii de artilerie: una pedestră, în Moldova, și două în Țara Românească, una călăreață și una pedestră. Cele două baterii din Țara Românească s-au constituit în primul divizion de artilerie al Armatei Române, al cărui comandant a fost colonelul Scarlat Ciocârlan. Conform unui decret dat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, la 21 decembrie 1860, cele patru baterii existente s-au contopit, constituindu-se astfel primul Regiment de artilerie al armatei române moderne (organizat pe două divizioane), al cărui comandant a fost maiorul Tobias Gherghel.

Prin Înaltul Ordin de Zi nr. 254 s-au centralizat atelierele, fabricile de pulbere, capsulăria etc. din diferite părți ale țării, sub denumirea de ‘Direcția stabilimentelor de materiale ale artileriei’, care la 23 noiembrie 1861 a fost organizată pe trei secții: Pirotehnie, Arsenalul de construcții al armatei și Fabrica de pulbere. În septembrie 1860 în ‘Monitorul Oastei’ a fost publicat primul regulament de trageri pentru artileria română, întocmit de maiorul George Manu și intitulat ‘Teoria dării’.

În decembrie 1860 a fost publicată ‘Legea organizării puterii armate’, potrivit căreia în cadrul Armatei Române s-a constituit Corpul de Artilerie, compus din statul major al armei și unitățile de artilerie. Nucleul statului major al artileriei a luat ființă abia în anul 1862, după unificarea ministerelor de război din ambele Principate, când s-a centralizat evidența personalului și muniției. În octombrie 1862, a fost înființat Inspectoratul Armelor Speciale, care avea ca sarcină conducerea instrucției în unitățile de artilerie și supravegherea activității productive, inspectorat desființat în septembrie 1875, când a luat ființă Inspectoratul Artileriei, la conducerea căruia a fost numit colonelul George Manu.

Considerentele care au determinat modificările structurale din cadrul Armatei Române au stat și la baza organizării și înzestrării unităților de artilerie, divizate în artileria de câmp, artileria de munte, artileria de cetate, pentru lucrări de fortificație (care s-a desființat complet în toamna anului 1915) și artileria antiaeriană, care a luat ființă la 15 august 1916, odată cu constituirea Corpului Apărării Antiaeriene.

Înaintea Primului Război Mondial, armata română dispunea de 294 baterii de artilerie. În anul 1939, România avea capacitatea de a mobiliza 31 de brigăzi și 79 de regimente de artilerie, dintre care 32 aveau în compunere 3 divizioane, 31 aveau în compunere două divizioane, 7 erau regimente de artilerie grea, 9 erau regimente de artilerie călăreață. La 3 septembrie 1939, Marele Stat Major a ordonat sporirea efectivelor până la nivelul celor de război.

După cel de-Al Doilea Război Mondial refacerea armatei s-a realizat prin contopirea marilor unități întoarse de pe front cu marile unități de recruți, cu subunitățile și unitățile de marș, realizându-se mari unități operative cu o încadrare și înzestrare corespunzătoare. Între anii 1948-1960, a sporit continuu ponderea artileriei în cadrul marilor unități de arme întrunite. Astfel, în anul 1965, această pondere era de 1,5 ori mai mare față de perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. Pentru a asigura o conducere competentă a artileriei, la 1 septembrie 1948, a fost înființat Comandamentul Artileriei. Începând cu anul 1949, o bună parte a armamentului de artilerie a fost înlocuit cu guri de foc având caracteristici superioare. În 1961 au luat ființă unitățile de rachete cu diferite destinații. În anii 1956-1965, artileria a fost dotată cu armament nou. Au fost sporite și diversificate mijloacele antitanc în cadrul tuturor eșaloanelor. Au intrat în dotare, alături de autotunurile și tunurile existente, aruncătoarele de grenade antitanc și rachetele antitanc dirijate.

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1444: Armatele otomane îi înving pe unguri în Bătălia de la Varna, consolidându-și în acest fel controlul asupra Constantinopolului și marcând începutul expansiunii otomane în Balcani.

Bătălia de la Varna s-a desfășurat la 10 noiembrie 1444 lângă Varna, în estul Bulgariei. În acestă bătălie Imperiul Otoman condus de Sultanul Murad al II-lea a învins armatele Poloniei și Ungariei, sub conducerea lui Vladislav al III-lea al Poloniei și Ungariei și Iancu Corvin de Hunedoara.

 După eșecul atacului din 1441/1442 împotriva Belgradului, sultanul Murad al II-lea a semnat un armistițiu de zece ani cu Ungaria. După ce a făcut pace cu Emiratul Karaman din Anatolia în August 1444, a cedat tronul fiului său Mehmed al II-lea, care avea doisprezece ani.

În ciuda tratatului de pace, Ungaria a colaborat cu Veneția și Papa Eugen al IV-lea să organizeze o nouă cruciadă împotriva otomanilor. La aflarea acestei vești, Murad a fost chemat să reia tronul de fiul său. Deși Murad inițial a refuzat vehement această ofertă pe motiv că nu mai este el sultanul, a fost convins de fiul său, care la aflarea refuzului i-a scris următoarele: „Dacă tu ești sultanul, trebuie să-ți conduci armatele; dar dacă eu sunt sultanul, îți ordon prin prezenta să vii și să-mi conduci armatele”. Murad nu a avut cum să mai refuze și a revenit la tron.

 O armată creștină amestecată, formată în principal din forțe maghiare și poloneze, dar având și detașamente de cehi, cavaleri papali, bosniaci, croați, sârbi, bulgari, valahi și ruteni, s-a ciocnit cu o armată otomană superioară numeric. Maghiarii erau slab echipați, iar ajutoarele promise din Albania și Constantinopol nu au sosit. Armata maghiară avea un număr mic de infanteriști, între una și trei sute de mercenari cehi înarmați cu muschete. De asemenea erau și circa o sută de care de război cu echipaje. Restul armatei era format din cavalerie grea, majoritatea mercenari regali și străini, cu câteva stindarde episcopale și nobile. Au avut promisiuni de la Veneția că flota acestora nu va permite turcilor să treacă Bosforul. La Bosfor venețienii s-ar fi unit cu flota papală și ar fi navigat pe coastă până la Constantinopol, împingându-i pe otomani afară din Balcani.

 Cei 20,000 (sau 30,000) de cruciați au fost copleșiți de circa 60,000 turci. Mai mult de jumătate de soldații din armata creștină au pierit. Regele Vladislav al III-lea a fost ucis în bătălie (a căzut într-o capcană și a fost decapitat) în timp ce a lansat un atac fără să-l aștepte pe Iancu de Hunedoara și forțele acestuia să-l ajute. Moartea lui Vladislav al III-lea în bătălie a lăsat Ungaria în mâinile regelui Ladislau Postumul al Boemiei și Ungariei, care avea patru ani. Într-o expresie de gratitudine, poporul bulgar l-a poreclit pe Vladislav al III-lea cu afecțiune „Varnenchik” (Warneńczyk în poloneză), după numele orașului Varna, unde a luptat și a murit.

Înfrângerea armatei creștine a pus capăt încercărilor de a opri cucerirea estului Europei de Imperiul Otoman timp de mai multe decenii. De asemenea a pregătit terenul pentru căderea Constantinopolului din 1453.

• 1483: S-a născut Martin Luther, scriitor și reformator religios german (d. 1546)

Scriitorul şi reformatorul  religios german Martin Luther a  fost primul reformator protestant, ideile sale fiind  aplicate în Bisericile evanghelice-luterane.

Martin Luther (n. 10 noiembrie 1483, Eisleben, Saxonia - d. 18 februarie 1546), pastor și doctor în teologie, a fost primul reformator protestant ale cărui reforme au dus la nașterea Bisericii Evanghelice-Luterane. Primele idei ale Reformei protestante au fost enunțate de Martin Luther în 1517, în calitatea sa de preot catolic și profesor de exegeză la Universitatea din Wittenberg. Excomunicarea sa din Biserica Catolică a survenit în anul 1521.

Seriozitatea cu care Luther și-a susținut vocația sa religioasă l-a condus la o criză personală profundă: se întreba cum era posibil să reconcilieze cerințele legii lui Dumnezeu cu incapacitatea omului de a le urma. El a găsit răspunsul în Noul Testament: Dumnezeu, devenind om în Isus Cristos, a împăcat omenirea cu el. Ceea ce era cerut omenirii nu era o respectare strictă a legilor și a obligațiilor religioase, ci un răspuns de credință, răspuns acceptat de Dumnezeu. Această credință trebuia să se bazeze pe dragoste, nu pe frică.

Credința lui Luther l-a făcut să intre în 1517 în conflict cu Biserica Romano-Catolică. Pentru a strânge fonduri în vederea construirii Bazilicii Sf. Petru din Roma, papa Leon al X-lea a vândut credincioșilor indulgențe. Prin vânzarea de indulgențe se oferea, în schimbul unei donații bănești, anularea suferințelor vremelnice datorate păcatului - odată iertat prin pocăință. Luther s-a declarat împotriva acestei practici.

La 31 octombrie 1517 (potrivit teologului și filosofului umanist Philipp Melanchthon), Luther a afișat pe ușa principală a bisericii din Wittenberg cele 95 de teze care invocau interdicția comerțului de indulgențe. Aceste teze au circulat repede prin Germania și au cauzat o mare controversă. Papa a ordonat ca Luther să apară la Augsburg, în fața cardinalului Thomas Cajetan. Cardinalul i-a cerut să-și retracteze cele 95 de teze. Luther a replicat că și le va retrage doar dacă i se va dovedi pe baza Bibliei că el este cel care greșește.

În 1521, prin bula de excomunicare emisă împotriva lui Luther, papa a cerut împăratului Carol al V-lea să dispună executarea lui Luther. Împăratul, în loc să dea curs cererii papei, a convocat o adunare pentru cercetarea lui Luther. Oficialitățile din dietă i-au cerut să-și retragă declarațiile. Luther a refuzat, iar membrii dietei l-au declarat indezirabil.

Luther a reușit să scape de pedeapsă cu ajutorul prietenului său, Frederic al III-lea, principele elector al Saxoniei, care l-a ascuns în castelul „Wartburg”, aproape de orașul Eisenach. Luther a primit pseudonimul „cavalerul George”. În timpul șederii în Wartburg, Luther a început să traducă Noul Testament în limba germană.

Preocuparea principală a împăratului Carol era războiul cu Franța, astfel încât în cele din urmă Luther a putut reveni la catedra din Wittenberg. Încercările de reformare a bisericii locale nu au avut succes în Europa centrală în timpul vieții sale, dar au fost continuate de discipolii săi. În 1524 o parte din țărănimea din sudul Germaniei, Austria și Elveția s-a folosit de teoria lui Luther ca pretext pentru declanșarea Războiului Țărănesc (Deutscher Bauernkrieg).

În 1525 Martin Luther s-a însurat cu fosta călugăriță Katharina von Bora, arătându-se astfel adversar al celibatului impus de catolicism preoțimii. Restul vieții și l-a petrecut scriind, ținând predici și organizând reforma bisericii în Saxonia. Luther a murit la 18 februarie 1546 în orașul său natal Eisleben.

Luther este cunoscut ca „părintele Reformei”. Intenția lui însă nu a fost crearea unei biserici noi, alternative, ci înnoirea Bisericii Universale.

 

• 1508:  A apărut, din inițiativa lui Radu cel Mare (1495-1508), Liturghierul slavon, tipărit de călugărul Macarie, prima carte tipărită în Țara Românească.

Liturghierul lui Macarie (1508), (“Rînduiala dumnezeieştii slujbe şi în ea a diaconilor”), în limba slavonă.
La 10 noiembrie 1508 a apărut prima carte tipărită în principatele româneşti, “Liturghierul” (“Rînduiala dumnezeieştii slujbe şi în ea a diaconilor”), în limba slavonă.
Aceasta a fost tiparită la Mănăstirea Dealu, Muntenia, de catre ieromonahul Macarie la cererea domnitorului Radu cel Mare. Macarie a mai tipărit apoi încă două cărţi bisericeşti, însă “Liturghierul” este cea mai reuşită pentru că are aspectul cel mai elegant şi ornamentele cele mai frumoase.
Volumul este o traducere din limba greacă, fiind considerată o formă rară între liturghierele slavone. După cîte se pare, nu s-au păstrat decît cinci exemplare din această carte. Macarie a mai tipărit în 1510 “Octoihul”, tot în slavonă, iar apoi “Evanghelierul” (1512).

• 1688: S-a terminat tipărirea Bibliei în limba română. 

Textul a fost definitivat din inițiativa lui Șerban Cantacuzino, domnul Munteniei.

La 10/20 noiembrie 1688 se termină tipărirea “Bibliei” în limba română. Textul cărţii a fost definitivat din iniţiativa lui Şerban Cantacuzino,  de un grup de învăţaţi, între care fraţii Şerban şi Radu Greceanu.

Biblia de la București (cunoscută și sub denumirea de Biblia Cantacuzino) a fost prima traducere completă a Bibliei în limba română, fiind publicată la București în 1688.

Volumul este o traducere din limba greaca, fiind considerata o forma rara intre liturghierele slavone. Dupa cate se pare, nu s-au pastrat decat cinci exemplare din aceasta carte. Macarie a mai tiparit in 1510 “Octoihul”, tot in slavona, iar apoi “Evanghelierul” (1512).

Scrisă cu caractere chirilice, titlul ei complet era Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului și Noului Testament. Traducerea s-a bazat pe versiunea lui Nicolae Milescu a Septuaginta, revăzută de „oamenii locului”, cu aportul fraților Greceanu (Radu și Șerban), fiind tipărită în Țara Românească cu ajutorul principelui Șerban Cantacuzino (1678-1688). Această Biblie a pus o piatră de temelie la dezvoltarea limbii române scrise, pentru mult timp ea fiind Biblia standard folosită de către Biserica Ortodoxă Română.

• 1759: S-a născut Friedrich von Schiller, poet, dramaturg, estetician și istoric german (d. 1805)

Johann Christoph Friedrich von Schiller (n.10 noiembrie 1759, Marbach am Neckar, Baden-Württemberg - d. 9 mai 1805, Weimar), înnobilat în anul 1802, a fost un poet și dramaturg german, considerat unul din „prinții poeziei germane”.

Schiller s-a născut în familia unui felcer din Marbach am Neckar în ducatul Württemberg din sudul Germaniei, care devine mai târziu administrator al grădinilor curții ducale. În 1773, la vârsta de 14 ani, tânărul Schiller este înrolat la ordinul ducelui Karl Eugen în Academia Militară, instituție cu cel mai desăvârșit spirit cazon, unde se va forma spiritul rebel al viitorului poet. După opt ani începe studiul medicinei, devenind în 1780 medic militar al unui regiment din Württemberg, după ce susținuse o dizertație cu titlul Über den Zusammenhang der tierischen Natur des Menschen mit seiner geistigen („Despre relația dintre natura animală și cea spirituală a omului”).

Încă din adolescență se simțea atras de literatură, în special de genul dramatic. Lecturile preferate vor fi Shakespeare, J.-J. Rousseau și poeții germani aparținând mișcării Sturm und Drang („Furtună și Avânt”). Curentul romantic german cu acest nume, după titlul unei drame de Klinger, a influențat începuturile literare ale lui Schiller, al cărui spirit nonconformist găsește ecou în frământările sociale ale timpului.

În 1781 publică drama Die Räuber („Hoții”), jucată cu succes un an mai târziu la teatrul din Mannheim, deschizându-i drumul spre celebritate.

Profund romantică, povestea celor doi frați cu caractere diferite excelează prin ilustrarea unor pasiuni puternice pe fundalul luptei dintre două morale și două ideologii. Spiritul revoltat al poetului are de înfruntat inițial reticențele autorităților, prin caracterului subversiv al dramei, dar succesul la public va înfrânge orice opreliști. Datorită ideilor revoluționare din piesa Hoții, Schiller va fi numit în 1792 cetățean de onoare al Republicii Franceze. Schiller publică între timp și alte lucrări cu carater radical și este silit să emigreze în afara ducatului, fiind găzduit de un prieten din Thüringen. În anii 1783-1784 este numit poet al teatrului din Mannheim, unde înscenează piesele sale Conjuratia lui Fiesco, și Kabale und Liebe („Intrigă și iubire”), ultima reprezentată cu succes răsunător. În 1785 editează revista Rheinische Thalia și, sub impulsul unui elan plin de optimism, scrie poezia Zur Freude („Către bucurie”), care va fi transpusă muzical de Beethoven în finalul Simfoniei a IX-a, devenită imn al Uniunei Europene.

În 1787 se stabilește la Weimar, primind funcția de consilier la curtea ducelui Karl August. Această ultimă perioadă a vieții sale este marcată de strânsa prietenie cu Goethe, o perioadă clasicistă. Caracteristică acesteia, drama Don Carlos etalează un limbaj mai stăpânit, ferit de exploziile verbale. Dați libertate gândirii, replica marchizului de Posa, sintetizează noul principiu călăuzitor al năvalnicului poet de odinioară.

Teoretician al idealismului în estetică, Schiller atribuia artei, literaturii și teatrului un rol fundamental în emanciparea omului, vorbind despre „cel de al treilea imperiu vesel al jocului și aparențelor”. Această concepție este teoretizată în lucrarea Briefe über die ästhetische Erziehung des Menschen („Scrisori despre educația estetică a omului”, 1795). Este numit profesor la Universitatea din Jena (1789).

În 1790 se căsătorește cu Charlotte von Lengefeld, muncește mult și se îmbolnăvește, devenind incapabil să-și desăvârșească proiectele literare. Ducele de Weimar îl salvează, asigurându-i o pensie.

În 1794 editează publicația Die Horen, unde va colabora și Goethe. Prietenia celor doi va rămâne unică în istoria literaturii. Individualitățile lor puternice se completau reciproc, spiritul speculativ, care pornea de la ideea de unitate, al lui Goethe și cel intuitiv, pornind de la varietate, al lui Schiller se întâlneau la jumătatea drumului, cum avea să scrie Schiller în studiul Über die naive und sentimentalische Dichtung („Despre poezia naivă și cea sentimentală”, 1796). La îndemnul lui Goethe, Schiller se întoarce - după zece ani de studii și publicistică - la poezie și dramă.

După 1799 apar dramele Wallenstein, Maria Stuart, Die Jungfrau von Orléans („Fecioara din Orléans”), Die Braut von Messina („Mireasa din Messina”), Wilhelm Tell.

În vara anului 1804, Schiller se îmbolnăvește din nou și moare la Weimar, la 9 mai 1805.

• 1871: Pe malul de răsărit al lacului Tanganyika, ziaristul Henry Stanley, plecat din Zanzibar în căutarea exploratorului David Livingstone, despre care nu se știa nimic de mai bine de trei ani de zile, fiind considerat pierdut în teritoriile centrale ale Africii, găsește un călător istovit și fără provizii.

Stanley rostește întrebarea devenită vorbă istorică: "Doctor Livingstone, I presume?". Ulterior cei doi vor explora împreună nordul Lacului Tanganyika, apoi ziaristul se va întoarce în Anglia, Livingstone îndreptându-se spre Zambia.

• 1887: S-a născut scriitorul german Arnold Zweig; (m. 26 noiembrie 1968).

A fost un scriitor și militant pacifist german de origine evreiască,   puternic influențat la început, de opera filosofului Friedrich Nietzsche, al carei  ecou se resimte în primele sale lucrări de succes Claudia („Novellen um Claudia” 1913) și tragedia Omor ritual în Ungaria („Ritualmord in Ungarn”, 1914). După începerea primului război mondial s-a înrolat voluntar în armata germană.

Experiența războiului îi schimbă radical convingerile și punctul de vedere asupra vieții, transformîndu-l dintr-un aprig naționalist german într-un adept fervent al pacifismului. Noile sale convingeri sunt oglindite în romanul Cazul sergentului Grișa (1927,  care-i aduce faimă internațională.

După venirea naziștilor la putere, emigrează în Cehoslovacia, iar mai apoi în Elveția. Lucrările sale au fost incluse de naziști în Lista cărților arse în 1933.

În 1948 revine în Germania, stabilindu-se în zona sovietică de ocupație. Între 1950 și 1953 a fost președinte al Academiei de Arte din RDG.

• 1887: S-a nascut Elisa Leonida Zamfirescu, prima femeie inginer din lume; (d.25.11.1973).

Fiica intelectualilor Anastase Leonida şi a Matildei Gill, a făcut şcoala primară la Galaţi şi liceul la Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti, obţinând şi un bacalaureat la secţia reală de la Liceul „Mihai Viteazul”.

Respinsă, din cauza prejudecăţilor timpului, de conducerea Şcolii de Poduri şi Şosele din Bucureşti, s-a înscris, în 1909 , la Academia Regală Tehnică din Berlin, Charlottemburg, pe care a absolvit-o în 1912,cu calificativul “bine”, spre admirația decanului, și a devenit oficial prima femeie inginer din lume, cu specializarea chimie.

A fost casatorita cu fratele scriitorului Duiliu Zamfirescu, inginerul Constantin Zamfirescu, cu care s-a căsătorit, pe front, la Ghidigeni, în 1918. La nunta sa a participat și Regina Maria.A fost șefă a laboratoarelor Institutului Geologic al României, membră a Asociației Generale a Inginerilor din România și membră a Asociației Internaționale a Femeilor Universitare.

La inițiativa Confederației Naționale a Femeilor din România, în 1997, a fost instituit „Premiul Elisa Leonida-Zamfirescu“ care se acordă pentru merite în domeniul științei și tehnicii unor personalități feminine.

La Muzeul Tehnic din București și la Muzeul Național Geologic, sunt panouri din care vizitatorii pot afla biografia și realizările primei femei inginer.

Din 1993, strada din București pe care a locuit îi poartă numele. O stradă cu numele Elisei Leonida Zamfirescu există și la Galați.

• 1898: Biblioteca Academiei Române a devenit bibliotecă publică pentru cercetători.

Academia Română este cel mai înalt for de știință și de cultură din România. A fost fondată la 1 aprilie 1866, sub denumirea de Societatea Literară Română, devenită la 1 august 1867 Societatea Academică Română, iar în 1879 Academia Română. Conform statutului, rolul principal al Academiei constă în cultivarea limbii și literaturii române, stabilirea normelor de ortografie obligatorii ale limbii române, studierea istoriei naționale române și cercetarea în cele mai importante domenii științifice. Cele mai reprezentative lucrări academice sunt Dicționarul limbii române, Dicționarul explicativ al limbii române, Dicționarul general al literaturii române, Micul dicționar academic și Tratatul de istoria românilor. Academia Română are 181 de membri activi aleși pe viață.

 La mijlocul secolului al XIX-lea, în plin proces de formare a noului stat național român, societatea și lumea culturală românească aveau nevoie de o modernizare majoră și de reforme care să accelereze progresul cultural și științific al spațiului românesc. Academii, în sensul vechi al cuvântului, fuseseră înființate încă din secolul al XVI-lea, atât în Țara Românească (la București, circa 1689) cât și în Moldova (Iași, 1707), care mai târziu s-au transformat în primele universități românești. Premergător apariției Academiei Române, s-au înființat mai multe societăți culturale, precum cele de la Brașov (1821), București (1844), Cernăuți (1862). Succesorii lor au încurajat ideea înființării unui institut central care să reunească cele mai importante personalități culturale ale României, după modelul academiilor occidentale.

Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859 și programul amplu de reforme care i-a urmat au creat condițiile necesare pentru punerea în practică a ideii înființării. Intelectualii români își dădeau seama că unitatea politică nu era posibilă fără o unitate culturală. Ioan Maiorescu propunea, la 1860, „o societate academică care să concentreze activitatea erudiților români… pentru cultura limbii, pentru scrisul istoriei naționale”. Proiectul său nu s-a materializat, însă fiul său, Titu Maiorescu, avea să ia parte la înființarea noii academii.

Proiectul de statut a fost elaborat la 1860, după care a urmat o perioadă de pregătire și s-au făcut primele donații. La propunerea lui C.A. Rosetti, locotenența domnească a aprobat la 1 aprilie 1866 regulamentul pentru formarea Societății Literare Române. Scopul ei principal era stabilirea ortografiei limbii române, redactarea unei gramatici și a unui dicționar-tezaur. Regulamentul prevedea formarea societății la București și numirea membrilor de către Ministerul Instrucțiunii și Cultelor. Membrii urmau să reprezinte toate regiunile, plus aromânii, astfel:

    7 membri din vechiul regat: Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Vasile Urechea-Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu, August Treboniu Laurian, C.A. Rosetti și Ion C. Massimu, la care s-au adăugat în 1867 Titu Maiorescu și Nicolae Ionescu;

    3 din Transilvania: Timotei Cipariu, Gavriil Munteanu și George Barițiu;

    3 din Basarabia: Alexandru Hașdeu, Constantin Stamati și Ioan Străjescu;

    2 din Bucovina: Alexandru Hurmuzaki și Ambrosiu Dimitrovici, (înlocuit apoi de Ioan Sbiera);

    2 din Banat: Alexandru Mocioni și Vincențiu Babeș;

    2 din Macedonia: Ioan D. Caragiani și Dimitrie Cozacovici.

Prima ședință s-a ținut, un an mai târziu, la 1/13 august 1867. Sosirea la București a celor mai importante personalități, venite din toate regiunile cu ocazia deschiderii lucrărilor primei ședințe, a fost un adevărat eveniment. În prima ședință a fost decisă adoptarea numelui de Societatea Academică Română. Membrilor fondatori inițiali li s-au mai adăugat Iosif Hodoșiu, (reprezentând Maramureșul), Ștefan Gonata, Alexandru Roman. În total, numărul membrilor fondatori a ajuns la 25. Primul președinte al Societății Academice Române a fost Ion Heliade Rădulescu (până la 1 august 1870). Instituția nou fondată a fost pentru început o societate națională enciclopedică. Ea a devenit reprezentativă pentru spiritualitatea română, reunind oameni de cultură din țară și apoi din întreaga lume.

La 30 martie 1879, printr-o lege specială, Societatea Academică Română a fost decretată instituție națională cu numele de Academia Română, funcționând ca for al moralității și independenței științifice. Preocupările sale s-au extins în domeniul artelor, literelor și științei. De atunci, Academia Română funcționează ca forum național recunoscut al cercetării științifice, literare și de creație artistică.

Din 9 iunie 1948, prin Decretul nr.76, Academia Română s-a transformat în Academia Republicii Populare Române. Concomitent, au fost îndepărtați peste 100 de membri. Ulterior, instituția s-a transformat în Academia Republicii Socialiste România. În perioada 1948-1989, în timpul dictaturii comuniste, decernarea titlului de membru al Academiei a fost instrumentalizată politic, iar criteriul erudiției științifice a fost completat și nu rareori înlocuit cu cel al „originii sănătoase” sau al „meritelor de partid”.

După 1990, când în România s-a reinstaurat democrația, Academia și-a recăpătat numele de Academia Română și a redevenit o instituție care activează pe baze democratice.

 Curiozități:

*Scriitorul Andrei Vizanti, ales ca membru corespondent în 1882, a fost îndepărtat în 1903, după ce a părăsit țara pentru a scăpa de o pedeapsă pentru delapidare de bani publici.

*Unul dintre membrii controversați a fost filologul Alexe Procopovici, despre care Eugen Lovinescu spunea că este „omul care nu a scris nimic”.

* Eugen Lovinescu a fost respins în mod „scandalos” din cauza opoziției lui Nicolae Iorga și Ovid Densusianu. El a fost ales membru post-mortem în 1991.

* Elena Ceaușescu a fost aleasă ca membru titular în 1974, iar Nicolae Ceaușescu membru titular și președinte de onoare în 1985. Cei doi au fost excluși post-mortem la ședința din 26 decembrie 1989.

* Manea Mănescu a fost ales membru titular în 1974 și exclus la 2 februarie 1990. Același lucru s-a întâmplat și cu Suzana Gâdea. Ambii au avut la activ condamnări penale.

• 1905: S-a născut Louis Harold Gray, fizician și radiolog britanic, fondatorul radiobiologiei (d. 1965)

Louis Harold Gray a manifestat interes încă din tinerețe pentru experimentele în domeniul științelor naturii. A studiat la Trinity College, Cambridge, unde s-a făcut remarcat prin rezultatele deosebite la învățătură. La vârsta de 20 ani a fost primit la Laboratorul Cavendish, condus de vestitul savant Ernst Rutherford. Era perioada când se făceau descoperiri epocale în fizică, iar laboratorul Cavendish a avut o contribuție însemnată în acest sens. Tânărul Gray avea posibilitatea să lucreze cu mulți savanți vestiți, unii dintre ei laureați ai Premiului Nobel. Aici s-a format definitiv personalitatea sa și în anii următori s-a străduit să introducă atmosfera "Cavendish" în laboratoarele și lucrările sale.

În anii aceștia, Gray s-a ocupat foarte mult de studierea interacțiunii dintre radiație și masă. Într-una din primele sale lucrări, în 1929, a enunțat principiul camerei concave, independent de lucrările mai vechi ale lui W. H. Bragg, din același domeniu. Această teorie, care stă la baza dizometriei ionizante, se numește astăzi principiul Bragg-Gray. Alte lucrări ale lui Gray se referă la absorbția cuantelor gama dure și au pus bazele cunoștințelor despre perechile: electron-pozitron.

În ciuda succeselor din domeniul fizicii "pure", Gray se simțea tot mai mult atras de radiobiologie. La mijlocul deceniului al IV-lea, acest domeniu al științei se afla abia la începuturile dezvoltării sale și Gray a înțeles că aici este nevoie de multă muncă de pionierat. A rămas apoi credincios radiobiologiei până la sfârșitul vieții sale terestre. Printre primele sale teme de cercetare a fost găsirea unei metode de măsurare a radiației ionizante în cadrul proceselor biologice. De aceea, trebuia să acorde din ce în ce mai multa atenție problemelor de biologie și să-și însușească cunoștințe de chimie, biologie și medicină, care îi erau indispensabile pentru înțelegerea proceselor radiobiologice. La sfârșitul anilor '30, împreună cu colaboratorii săi, a construit un generator de neutroni, în vederea cercetării acțiunii radiației ionizante asupra corpurilor vii. Aceste cercetări de biologie erau legate de lucrări fundamentale de dozimetrie neuronică, în care a folosit experiența acumulată în cadrul laboratorului Cavendish. După terminarea celui de-al doilea război mondial, Gray a activat în posturi de conducere din clinici mari, de exemplu la Hammersmith Hospital, iar din anul 1953, până la sfârșitul vieții sale fizice, la Mount Vernon Hospital. A depus eforturi considerabile pentru găsirea unei utilizări a izotopilor radioactivi artificiali în radiobiologie și în studierea tumorilor maligne. Voia să găsească căile și mijloacele de a mări eficiența radiației ionizante asupra celulelor tumorii fără a dăuna țesutului sănătos. Foarte cunoscute au devenit lucrările lui referitoare la "efectul oxigenului, el fiind primul care a apreciat cantitativ influența oxigenului asupra rezistenței celulelor la radiație. La fel de importantă este și activitatea desfășurată de Gray în cadrul numeroaselor societăți și comitete științifice din țară și străinătate. Este suficient să amintim, astfel, activitatea lui în cadrul Comisiei Internaționale pentru unități de măsură radiobiologice, al cărei vicepreședinte a fost timp de mai mulți ani. În această calitate a contribuit, în special la elucidarea definițiilor și la definirea noțiunilor referitoare la măsurarea radiației ionizante.

Louis Harold Gray a decedat la 9 iulie 1965, la Northwood. Comisia internațională pentru măsurători și unități de măsură radiobiologice a instituit în anul 1967 o medalie în cinstea lui, medalie care se acordă, din patru în patru ani, pentru rezultate excepționale în acest domeniu.

• 1919: S-a născut Mihail Kalashnikov, inventator rus, considerat creator al celebrului pistol mitraliera AK-47; (d. 23 decembrie 2013).

In 1938 a fost inrolat in Armata, in aceasta perioada urmand cursurile unei scoli tehnice, iar in 1941 a fost ranit grav in timpul luptelor purtate pe frontul celui de-al Doilea Razboi Mondial.

Legenda spine ca,aflat pe patul spitalului, a inceput sa lucreze la proiectul unui mecanism care sa numere focurile de arma trase dintr-o arma si ca dupa sase ani de munca, Kalashnikov a creat AK-47 (Automatic Kalashnikov model 1947), arma care a intrat in dotarea Armatei Rosii doi ani mai tarziu.

Autoritatile sovietice i-au acordat numeroase onoruri si distinctii, Kalashnikov primind inclusiv titlul de doctor in Stiinte Tehnice.

Realitatea este că înca din  anul 1943, inginerul german Hugo Schmeisser îi propunea lui Hitler o armă revoluţionară MP-43 (redenumită ulterior Stg-44) care este aproape identică cu AK-47 ,aparut ulterior.

Ce se trece sub tăcere este faptul că Hugo Schmeisser a fost capturat în anul 1945 de Armata Roşie şi transportat la Ijevsk – acolo unde, coincidenţă! lucra şi Mihail Kalaşnikov la proiectarea unei noi arme. Hugo Schmeisser avea să stea în Uniunea Sovietică până în 1952 şi a murit în 1953, la scurtă vreme după întoarcerea sa în Germania, fără să lase vreo mărturie cu privire la ce a făcut în perioada captivităţii. Mihail Kalaşnikov a recunoscut abia în 2009 că Hugo Schmeisser „a contribuit” la proiectarea AK-47.

• 1938: Scriitoarea americana  Pearl Buck primeşte premiul Nobel pentru Literatură.

S-a născut la Hillsboro, în Virginia de Vest, într-o familie de misionari ai austerei biserici prezbiteriene, dar a crescut și s-a maturizat în China, unde a petrecut mai bine de patruzeci de ani.

Motivatia juriului Premiului Nobel :

“pentru descrierile și dense și autentic epice ale vieții tărănimii chineze, precum și pentru capodoperele ei în domeniul biografiei”.

• 1940: Un cutremur de 7,4 grade zguduia România

 ''Toate ceasurile s-au oprit. Au căzut turnuri de la sfintele biserici, iar din subsol iese fum".

Pe 10 noiembrie 1940, a avut loc primul cutremur major din istoria contemporană a României. 1000 de morţi şi peste 4000 de răniţi..

Ora 03.39, 7,4 grade pe scara Richter, 45 de secunde. Epicentrul seismului a fost localizat în zona Vrancea, la o adâncime de 133 km, iar urmările cele mai grave s-au semnalat în sudul Moldovei și în nord-estul Munteniei. Focșani, Galați, Mărășești, Tecuci și Iași au suferit distrugeri mari, dar cel mai afectat a fost oraşul Panciu.

Seismul a avut mai multe replici, încă din primele momente, dintre care șase au atins magnitudinea de peste 5 grade. Cea mai puternică replică s-a înregistrat în dimineața zilei de 11 noiembrie 1940, la ora 8.34, având 5,5 grade.

Seria de replici a continuat până la începutul lunii decembrie 1940, după care s-a stins treptat.

''La mai bine de 30 de ore de la cutremur, numărul victimelor și al daunelor este încă imposibil de evaluat. Comunicațiile au fost temporar întrerupte și informațiile din întreaga țară sunt încă incomplete. La București, lucrul continuă la locul principal al dezastrului, care îl constituie blocul Carlton, unde, din subsol iese în continuare fum. Numeroase străzi din Capitală sunt blocate din cauza pericolului de prăbușire. Informațiile provenind din țară arată că seismul s-a simțit peste tot și a avut centrul pe linia dintre Moldova și Valahia. Regiunea petroliferă Ploiești-Câmpina a fost profunda afectată. (...)'' (Agenția RADOR/AGERPRES, 11 noiembrie 1940, ora 18,15).

8,2 grade. Cel mai mare cutremur din istoria României. ”S-au desfăcut pământul, eșind nisip și apă!”

Informațiile referitoare la cutremurul din 1940 au fost în mare parte cenzurate din cauza faptului că se declanșase cel de-Al Doilea Război Mondial. Numărul victimelor a fost estimat la 1.000 de morţi şi 4.000 de răniţi, majoritatea în Moldova.

Cutremurul din 1940 a fost resimțit puternic și în București, unde a produs pagube importante și între 300 și 500 de morți. Tot atunci, a avut loc prăbușirea blocului Carlton, simbol al Bucureștiului interbelic și una dintre cele mai moderne clădiri ale vremii, construită din beton armat, cu 12 etaje. Blocul se afla la intersecția străzii Regale cu bulevardul Nicolae Bălcescu, denumit pe atunci Brătianu. Cele mai multe persoane decedate în București, în timpul seismului, se aflau în această clădire. Din cei aproape 300 de locatari din Blocul Carlton, doar patru au fost salvaţi.

Blocul Carlton, înainte de cutremur - Sursa foto: muzeuldefotografie.ro

Operaţiuni de salvare a victimelor din Blocul Carlton

S-au înregistrat pagube mari la zeci de clădiri: la Ateneul Român, Teatrul Național, Opera, pe Calea Victoriei, la Casa de Depuneri, Palatul Poștei, Palatul Justiției, pe str. Lipscani, la Marele Stat Major (str. Știrbei Vodă). Toate ceasurile publice s-au oprit!

Însemnările vremii consemnau că ''au căzut turnuri de la sfintele biserici, iar alte biserici au căzut de tot'', ''s-a rupt turnul cel înalt, Colțea, iar din casele boierești și din cele de obște puține au scăpat zdravene.''

Cutremurul s-a resimţit pe mai mult de 2 milioane de kilometri pătraţi. Astfel, seismul s-a simţit la Odessa, Cracovia, Poltava, Kiev, Moscova, unde a provocat distrugeri, Leningrad, în Iugoslavia, în toată Bulgaria şi chiar la Istanbul.

• 1970: Marele Zid Chinezesc a devenit obiectiv turistic.

Marele Zid Chinezesc este o construcție strategică de mii de kilometri lungime, cu rol de apărare. Zidul a fost construit cu scopul de apărare a graniței imperiului chinez contra atacurilor popoarelor nomade din nordul Chinei. Este o construcție gigantică considerată după volum ca cea mai mare de pe glob, cu o lungime de 21.196,18 km.

 Prima porțiune a zidului a fost construită probabil în a doua jumătate a secolului V î.Hr, în timpul dezbinării Imperiului chinez (475 – 221 î.Hr.) cu scop de apărare împotriva nomazilor din nord.

În anul 214 î.Hr., împăratul Qin Shi Huangdi permite să se construiască prima parte a zidului de la fluviul Galben ca apărare față de poporul nomad Xiongnu (numiți în Europa huni). Spre deosebire de zidul construit mai devreme care se întinde și în văi, zidul acesta era construit numai pe crestele munților. Din lipsă de argilă s-a folosit la construcția zidului numai piatră așezată pe straturi. Din acele timpuri zidul a fost mereu reclădit, atingând în timpul dinastiei Ming lungimea maximă. În anul 1493 a început împăratul Hongzhi construcția zidului dinastiei Ming care servea ca apărare contra mongolilor și pentru o supraveghere mai bună a drumurilor comerciale, ca porțiunea centrală a drumului mătăsii, pe crestele munților începându-se o construcție deosebit de costisitoare.

Mortarul folosit era produs din piatră de calcar arsă amestecat cu amidonul din orez. La construcția interioară a zidului se folosea un amestec de argilă nisip și piatră cioplită. Grosimea zidului este foarte diferită, astfel de exemplu în regiunea Peking, zidul are o grosime între 4 și 8 m, la coama zidului 8, iar la bază 10 m grosime. La intervale de câteva sute de metri s-au construit turnuri de 12 m înălțime cu rolul de observare, transmitere de semnale și depozit de arme. Se apreciază ca ar fi existat cca. 25.000 de asemenea turnuri integrate în zid și 15.000 de turnuri pentru semnalizare care făceau legătura cu capitala situată lângă Kashgar. Codul de semnale era simplu, dacă se observa agresorul se făcea foc în turn.

Construcție gigantică a lumii antice, Marele Zid Chinezesc măsoară 21.196,18 de kilometri lungime, fiind și astăzi “cel mai lung zid de pe Terra”. Nu se știe cu exactitate care din formațiunile statale chineze a hotărât înconjurarea teritoriului său cu valuri de pământ și piatră. Pentru a-și proteja statul pe care îl unificase, primul împărat al Chinei, Qin (221-210 î.Hr.) poruncește să fie legate între ele fortificații clădite de predecesorii săi. Astfel va înainta atât spre est cât și spre vest, pe o lungime totală de circa 5.000 kilometri, realizând cel mai lung zid ce va deveni, ulterior, celebru. În timpul următoarei dinastii, Han (206-220 î.Hr.), zidul a fost din nou prelungit spre est și spre vest până la o lungime de 21.196,18 kilometri lungime. Suferind stricăciuni mari de-a lungul unui mileniu, Marele Zid Chinezesc a fost refăcut pe circa 6.400 kilometri în timpul dinastiei Ming (1368-1644), dinastie ce a fixat și capitala statului la Beijing (forma în care s-a păstrat până astăzi).

Șerpuind pe crestele munților și ale dealurilor, dar și prin văile adânci, zidul, prevăzut din loc în loc cu forturi cu aspect paralelipipedic și turnuri înalte de apărare, are o înălțime de 12 metri și o lățime de 6,5 metri. Pavat cu piatră, era folosit ca șosea strategică dar și ca drum comercial.

Lăsat în paragină începând cu secolul al XIX-lea, Marele Zid Chinezesc a fost luat sub protecție guvernamentală din 1952, fiind declarat monument istoric al Chinei. Cu toate astea, numai o mică porțiune din zid a fost reabilitată și accesibilă turiștilor.

• 1989: Populația începe demolarea Zidului Berlinului.

Crearea Zidului Berlinului a fost un dezastru propagandistic pentru Germania Răsăriteană și pentru  sistemul comunist in general.

Zidul a reprezentat un simbol al tiraniei comuniste.  În momentul când a fost dat publicității, la 9 noiembrie  1989,  un decret al oficialităților est-germane care permitea trecerea liberă a frontierei, mase uriașe de est-berlinezi, au traversat prin toate punctele de trecere, unindu-se, într-o atmosferă sărbătorească, cu mulțimea din Berlinul Occidental.

După câteva săptămâni, Zidul a fost, în cele din urmă, distrus în totalitate, căderea acestei bariere fiind primul pas către reunificarea Germaniei, care a fost încheiată, în mod oficial, pe 3 octombrie 1990.

• 2008: La peste cinci luni după aterizarea pe Marte, NASA declară misiunea Phoenix încheiată, după ce comunicarea cu modulul s-a pierdut.

Phoenix Mars Lander, pe scurt Phoenix, este o navă robot dedicată continuării misiunii explorării spațiului, având ca țintă specifică amartizarea lină și, respectiv, continuarea explorării planetei Marte a sistemului nostru solar.

Oamenii de știință care controlează misiunea spațială au utilizat instrumentele de la bordul modulului spațial Phoenix pentru depistarea mediilor unde viața microbiană de pe Marte ar putea fi posibilă și cercetarea istoriei apei de pe această planetă. Stația cosmică Phoenix a coborât lin pe solul marțian într-una din regiunile nordice ale planetei, care este bogată în apă. Complexul științific și-a utilizat braţul său robotic pentru a extrage eșantioane din solul arctic al planetei Marte.

Misiunea Phoenix a fost lansată cu succes pe 4 august 2007, și a amartizat în ziua de 25 mai 2008. Programul ar fi trebuit să dureze 90 de zile marțiene (aproximativ 92 de zile pământene), dar robotul a depășit așteptările funcționând timp de cinci luni și reușind să transmită date până în ziua de 2 noiembrie 2008. Proiectul a fost declarat oficial încheiat pe 10 noiembrie 2008, întrucât scăderea duratei de expunere la soare și creșterea frecvenței furtunilor de praf în locul în care se află sonda nu-i mai permit acesteia să-și încarce bateriile solare.

 Să aveți o zi frumoasă!

„Dacă cineva nu este destul de talentat ca să devină scriitor, nu e destul de deştept ca să devină avocat, iar mâinile sale tremură prea tare pentru a fi chirurg, atunci respectivul se face jurnalist.” (Norman Mailer, prozator American, n. 31 ianuarie 1923 – d. 10 noiembrie 2007)