Translate

Se afișează postările cu eticheta Roald Amundsen. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Roald Amundsen. Afișați toate postările

vineri, 14 decembrie 2018

14 Decembrie




Este cea de-a 348-a zi a anului. 
Au mai rămas 17 zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 7 h 44 m și apune la 16 h 37 m.


Citatul zilei

„Caracterul nu e un dar, ci o sumă de deprinderi tari, dobândite din muncă.” (Simion Mehedinţi, academician, geograf și geopolitician roman, n. 19 octombrie 1868 - d. 14 decembrie 1962)


Ziua Internationala de Protest Impotriva
 Reactoarelor Nucleare

Toate reactoarele nucleare comerciale sunt bazate pe fisiune (divizare) nucleara, ceea ce inseamna ca acestea sunt considerate nocive atat pentru mediu cat si pentru viata oamenilor.
Poluarea radioactiva este eliminata de la suprafata solului in zeci de ani. Nici dupa o perioada atat de indelungata aceasta nu dispare complet ci coboara in subsol si are acelasi efect nociv asupra vietii.



Evenimente de-a lungul timpului…

  • 1280: Prima atestare documentară a orașului Sighișoara.

Cronicarul sighișorean Georg Kraus (1607-1679) menționează că în anul 1191 locul unde acum se află Sighișoara era locuit, dar prima atestare documentară a așezării este din anul 1280 sub numele de Castrum Sex.
În anul 1298 este menționată denumirea germană Schespurch (mai târziu “Schäßburg”).
Localitatea este menționată în anul 1367 ca „civitas” (oraș). Numele românesc al orașului este atestat în scris din anul 1435.
Forma „Sighișoara” a pătruns în română pe filieră maghiară, fiind o adaptare a numelui „Segesvár”.

Sighișoara (în dialectul săsesc Schäsbrich, Šesburχ, în germană Schäßburg, în maghiară Segesvár, în latină Saxoburgum / Castrum Sex) este un oraș situat în județul Mureș, Transilvania, România.



  • 1458: Atestarea documentară a municipiului Onești, printr-un act de danie emis de cancelaria lui Ștefan cel Mare.

Satul Onești a fost fondat pe 14 decembrie 1458. Numele său se trage de la „Seliștea lui Oană la Trotuș”.

Asezarea de pe Trotus apare, asadar, consemnata intr-un act de danie emis la 14 decembrie 1458 de cancelaria voievodului Stefan cel Mare si Sfant din Suceava. Documentul se afla expus la Muzeul de Istorie al mun. Onesti alaturi de obiecte si arme datand din acea vreme, descoperite de arheologi pe aceste meleaguri.
In dulcele grai moldovenesc, Stefan cel Mare si Sfant poroncea cancelarului sa scrie urmatoarele randuri:
“Malurile, tinutu Bacau , Cu mila lui dumnezeu, noi Stefan Voievod, domn tarei Moldaviei. Facem instiintare cu aceasta carte domniei mele, tuturor cine o va vide, sau cetindu-se o va auzi, ca viind inainte noastra si inainte boerilor nostri, mari si mici, Marusca, fata lui Andries Slujascul, giupaneasa lui Negrila, de a sa buna voie si’au dat satele si moara, parte a ei, ci si’au impartit, inainte noastra si inainte boierilor nostri, cu fratii sei si cu surorile sale si au dat manastirei Bistritii, unde este hramul Adormirea preasfintei nascatoarii de dumnezeu; numele satelor: giumatate de Slujesti, unde au fost curtea tatalui ei, si giumatate de moara si din tot venitul, giumatate, si la Maluri amandoua coturi Onestii si Labasestii, si fantana Horgai, unde au fost manastirea tatanesau ca sa fie sfintei manastiri Bistritii cu tot venitul
Iar hotarul numitelor sate sa le fie pe unde din vechi s’au stapanit.
Pre care este credinta a domniei mele, noi Stefan Voievod si credinta mitropolitului nostru Teoctist, si credinta tuturor boerilor nostri, mari si mici”.


  • 1704: S-a înfiinţat spitalul Coltea, primul spital din Bucureşti, construit la 14 decembrie 1704, din iniţiativa spătarului Mihai Cantucuzino, pentru a fi un spital pentru săraci.

A fost primul spital din București, construit la 14 decembrie 1704, din inițiativa spătarului Mihai Cantacuzino, pentru a fi un spital pentru săraci. Organizarea și funcționarea spitalului s-a făcut după modelul spitalului Ospedale di S. Lazzaro e Mendicanti din Veneția.
În anul 1716 este menționat ca farmacist la Spitalul Colțea Johann Stanislaus Gratovsky.
Primele spitale nu reprezintă spitalele de astăzi ci sunt instituții specializate în problemele oamneilor săraci bolnavi sau infirmi. Primul astfel de loc din Țările Române extracarpatice ia naștere în prima jumătate a secolului al XVII-lea în Suceava dar poate cele mai interesante și importante sunt Colțea, Pantelimonul și spitalul Sf. Spiridon din Iași. Cele trei așezăminte sunt mari complexuri monastice unde săracul își păstrează valoarea spirituală iar copiii săraci beneficiau de mici, dădeau de pomană oamenilor ce nu se puteau întreține, ajutau în fiecare an fete sărace să se mărite, contribuiau la răscumpărarea prizonierilor și plăteau taxele de hirotonisire preoților săraci. Mănăstirea Colțea a fost construită la sfârșitul secolului al XVII-lea sau la începutul secolului al XVIII-lea de către familia Cantacuzino prin spătarul Mihai Cantacuzino. Ca majoritatea spitalurilor ridicate pentru săraci în această perioadă rolul pe care îl are acest așezamânt este acela de a-i ajuta pe cei bogați să își răscumpere greșelile ajutându-i pe săraci. Și în Țările Române săracii nu au alt rol decât de a-i ajuta pe cei bogați să-și găsească iertarea păcatelor. Spitalul era gestionat de opt epitropi, patru primari și patru secundari, care erau supravegheați de marele vornic și marele logofăt, aceștia supravegheau, dar nu puteau să intervină, sarcina lor era de a media relația dintre epitropi și domnie. Cei patru epitropi primari țineau evidențele contabile și răspundeau în fața celor secundari o dată pe an, aceștia erau iertați de dările către vistieria regală.
În incinta mănăstirii, ridicată în perioada 1695-1697, începând cu acest ultim an, spătarul a ridicat un spital cu 24 de paturi după modelul vechiului spital venețian „Santo Lazzaro e Medicanti“, spițerie „cu felurite leacuri și felurite buruieni tămăduitoare“, casă pentru chirurg, școală, odăi pentru dascăli și alte acareturi toate acestea fiind gata pe la 1714-1715 când nepotul său Ștefan le-a împrejmuit pe toate cu un zid. Pe la 1746 cei opt epitropi ai mănăstirii Colțea au considerat că este necesar să crescă veniturile veniturile așezămintelor ridicând un han care se afla, după cum indică planul maiorului Borroczyn întocmit între 1847-1852, aproximativ pe actuala stradă a Doamnei, pe partea stângă cum privim din bulevard, înglobând în curtea sa și biserica Sf. Prooroc Ilie (azi Biserica Bulgară). Perioada de glorie a hanului n-a durat prea mult. După 1785, dată până la care se numărase printre hanurile de frunte ale Bucureștilor, datorită deselor ocupații străine, cutremurelor și incendiilor, dar și nepăsării unor epitropi mai puțin gospodari Hanul Colței începe, încet-încet a se ruina, până când, la exact 100 de ani de la construirea sa este demolat. Biserica și spitalul au fost afectate de un incendiu în 1739 dar au fost refăcute.
 Cutremurul din 1802, dar și nepăsarea unor epitropi mai puțin gospodari au dus la ruinarea fostului spital, care avea să fie reconstruit în anul 1836 după planurile arhitecților Conrad Schwink și Faiser, construcția fiind isprăvită la 1842.
Nici această clădire nu a rezistat mult fiind la rândul său demolată și înlocuită, la 1887, cu cea pe care o vedem și astăzi. Spitalul se află astăzi în plin proces de renovare. Nicolae Iorga și Nicolae Vatamanu văd în complexul Colțea o copie a spitalelor venețiene S.S. Pietro e Paolo și Ospedale di S. Lazzaro, spitale venețiene care aveau unicul rol de a închide săracii și cerșetorii pentru a nu împânzii locurile publice, acesta semânau mai mult cu niște penitenciare decât cu spitale care ajutau oamenii bolnavi. Complexul nu este mare, iar numărul redus de paturi pentru bolnavi arată că este mai degrabă în faza incipientă de experiment și nu un spital, cu rolul de a elimina cerșetorii de pe străzi de mărimea spitalelor venețiene amintite mai sus. Trebuie să menționăm că spitalul pentru săraci nu avea un buget propriu ci prinea un procent care varia între 17% și 34% din bugetul întregii mănăstiri Colțea și se descurca cu ajutorul donațiilor făcute de clasele superioare. Practic erau două spitale unul pentru 12 barbați săraci și străini bolnavi și unul pentru 12 femei sărace și bolnave, pentru cei din clasa mijlocie care nu își puteau însă permite îngrijiri în altă parte exista o chilie potrivită pentru ei și nu erau obligați să stea în spital. Este greu să încadrăm spitalul într-o categorie specifică în mare parte pentru că nu existe documente care să ateste ce se dorea exact de la acest spital, singurul lucru pe care îl putem face este să tragem concluzii din datele oferite. Spitalul este construit în mare parte în jurul ideii de ajutorare reciprocră și a spiritului creștin, religios. Dar cu toate astea este extrem de greu să nu observăm că un taler pe zi pentru necesarele a 24 de bolnavi nu este o sumă care să asigure și hrana și îngrijirea medicală a acestora. 

Spitalul Colțea era format din așezămintele în care erau tratați săracii și o școală, iar cu toate că erau tratați și oameni care nu făceau parte din clasa de jos, nu stăteau în același loc cu ceilalți bolnavi, pentru săraci complexul semăna mai mult cu un azil decât cu un spital. Cu toate asemănările dintre spitalul Colțea și spitalele venețiene este greu să îl încadram exact într-o categorie clară în mare parte din lipsa datelor, nu se cunoaște nivelul pauperismului din acea perioadă iar în aceste condiții nu putem să știm dacă rolul spitalului, privind capacitatea lui redusă nu este mai degrabă decât un test pentru a putea cât de bine ar funcționa sau dacă este chiar o încercare de ajutorare a persoanelor nevoiașe.
Organizarea şi funcţionarea spitalului s-a făcut după modelul spitalului Ospedale di S. Lazzaro e Medicanti din Veneţia.


  • 1864: Este inaugurată Școala de Belle–Arte din București, înființată prin decretul domnesc.

Universitatea Nationala de Arte Bucuresti a fost infiintata in anul 1864 de catre domnitorul Alexandru Ioan Cuza si pictorii Theodor Aman, respectiv Gheorghe Tattarescu, sub numele de Scoala Nationala de Arte Frumoase. Durata acesteia in acea perioada era de 5 ani si se studia pictura, arhitectura, estetica, sculptura, gravura, desen linear, istorie si perspectiva.
Înfiinţată în 1864, prin eforturilor pictorilor Theodor Aman şi Gheorghe Tattarescu, “Şcoala Naţională de Arte Frumoase”, devenită Academie în 1931, a avut parte de profesori dedicaţi şi a “produs” pictori de primă mărime pe care orice iubitor de artă îi cunoaşte, de la George Demetrescu Mirea, Camil Ressu, Eustaţiu Stoenescu, Jean Al. Steriadi, Alexandru Ciucurencu, la Ştefan Constantinescu, Rudolf Schweitzer-Cumpăna, Corneliu Medrea, Ion Lucian Murnu, doctorul Gheorghe Ghiţescu, arhitectul Horia Teodoru sau, în perioada comunistă, Zoe Băicoianu, Ion Bitzan, Alexandru Brătăşanu, Mac Constantinescu…


  • 1869: Inaugurarea oficiala a clădirii Universității din București, construită între 1857-1869 după planurile arhitectului Alexandru Orăscu.

Palatul Universității este o construcție aflată în Piața Universității din București, în perimetrul descris de străzile Regina Elisabeta, Academiei, Edgar Quinet, Nicolae Bălcescu, înaltă de 6 etaje, construită în stil neoclasic pe fostul amplasament al Mănăstirii Sfântul Sava. Construirea viitorului sediu al celei mai mari universități din România, Universitatea București, a început în data de 10 octombrie 1857, după planurile arhitectului Alexandru Orăscu, pe locul fostului colegiu Sfântu Sava, și a fost finalizată la 14 decembrie 1869. Corpurile laterale ale palatului au fost ridicate mai târziu, între anii 1912-1926, după planurile arhitectului Nicolae Ghica-Budești.
Palatul Universităţii a devenit post 1989 o scenă a manifestaţiilor de protest
Împodobirea exterioară a palatului a fost realizată de către Karl Storck împreună cu asistentul său, Waibel, și un elev de-al său, Paul Focșeneanu. Acesta a întocmit în stil clasic relieful de pe frontonul central al palatului, din piatră de Rusciuc. Relieful, distrus la numai 80 de ani de la construcția sa, în timpul bombordamentelor aeriene americane din 4 aprilie 1944, o prezenta pe Minerva încununând artele și științele. În scena centrală, Minerva întindea o cunună de lauri unei figuri alegorice cu o liră în mână, alegoria poeziei. La dreapta și la stânga zeiței apăreau științele și artele, drapate sau nude. Frontonul nu a mai fost refăcut, fragmente recuperate dintre ruine se păstrează la Muzeul de Artă Frederic Storck și Cecilia Cuțescu-Storck din București, str. Vasile Alecsandri nr.16.
Cele patru muze ce împodobesc în prezent fațada clădirii au fost adăugate în 1929, fiind opera sculptorului Emil Wilhelm Becker, pentru care a slujit ca model chiar fiica lui, Else.
Parterul edificiului este construit în bosaj și are ferestre largi în arc de cerc. Primele două etaje sunt decorate cu pilaștri dorici, cu ferestre în arc de cerc la primul etaj. Ultimele 2 etaje, la mansardă, prezintă lucarne decorate. Construcția dispune și de un subsol înalt care servește drept soclu al palatului. Colțurile construcției sunt realizate din corpuri rotunde îmbrăcate în coloane dorice acoperite de cupole.

Inaugurat în 14 decembrie 1869, palatul a fost la început sediul facultăților Universității București, dar și sediul altor instituții de învățământ: Senatul Universității, Academia Română, Biblioetca Centrală, Școala de Arte frumoase, Pinacoteca, Muzeul de Antichități și de istorie Naturală. În timp, odată cu creșterea numărului de studenți, spațiul a devenit insuficient pentru a putea adăposti toate instituțiile, motiv pentru care palatul revine la menirea inițială, sediul facultăților universității. În 1960 în interiorul clădirii își aveau sediul 8 facultăți și peste 80 de laboratoare.

În prezent clădirea găzduiește câteva din facultățile Universității București: Facultatea de Geografie, Facultatea de Matematică si Informatică, Facultatea de Litere, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Facultatae de Istorie și laboratoarele specifice facultăților. Facultatea de filozofie inițial a funcționat în această clădire, dar după '89 a fost mutată în sediul amenajat în fosta cantină studențească R3 din Campusul Studențesc Regie.
În urma unor săpături efectuate în 21 noiembrie 1968 a fost găsită „piatra fundamentală” în interiorul căreia se află caseta metalică, utilizată pentru păstrarea documentului și a sigiliului țării, în prezent expusă în Muzeul Universității din București. Piatra de temelie a primei clădiri a fost așezată la 19 octombrie 1857, ca urmare a insistențelor depuse de caimacanul Alexandru D. Ghica. La ceremonia punerii „pietrei fundamentale” au participat alături de caimacanul Alexandru D. Ghica, reprezentanții diplomatici ai marilor puteri aflați la București, directorul Eforiei Școalelor, Gheorghe Costaforu precum și arhitectul Orăscu.


  • 1911: Exploratorul norvegian Roald Amundsen a devenit primul om care a ajuns la Polul Sud.

Roald Engelbregt Gravning Amundsen, pe numele lui intreg, a fost un explorator norvegian si primul om care a atins Polul Sud. Pe 7 Decembrie 1911, Amundsen si echipa lui au ajuns intr-un punct pe care nimeni nu-l mai atinsese (88 grade si 23 minute S). Recordul, pana atunci, era detinut de Ernest Shackleton (1909). La o saptamana dupa aceasta realizare, pe 14 decembrie 1911, Amundsen a ajuns la Polul Sud.
El si-a numit baza de aici „polheim”, in traducere libera insemnand „casa de la pol”.
Nefiind sigur daca vor putea sa se intoarca acasam Roald a lasat o scrisoare la aceasta baza regelui Haakon VII al Norvegiei spunandu-i de minunata realizare.
Roald Amundsen s-a nascut intr-o familie de capitani de vas, in orasul Borge. Mama lui, Hanna Sahlqvist si-a dorit ca el (al patrulea fiu al familiei) sa evite traditia familiei de comert pe mare si si-a incurajat fiul sa devina doctor. Roald a indeplinit dorinta mamei, insa doar pana la 21 de ani, cand mama lui a murit si el s-a lasat de facultate pentru o viata pe mare. Intre 1893 si 1896 a lucrat ca marinar pe diferite corabii.
Exploratorul norvegian a fost inspirat de expeditiile lui Fridtjof Nansen si Sir John Franklin si a decis sa-si dedice viata explorarii salbaticiei.

Expediția la Polul Sud, 1910-1912
După succesul expediției prin Pasajul de nord-vest, Amundsen considera că a sosit momentul pentru a aborda visul vieții sale: să fie primul om care va ajunge la Polul Nord. Din nou Fridtjof Nansen l-a ajutat, împrumutându-i nava sa de explorări arctice Fram. Amundsen începe pregătirea expediției spre Polul Nord, un proiect a cărui durată o anticipează ca fiind de patru-cinci ani, timp în care spera să traverseze în derivă Oceanul Arctic.
În acea perioadă expedițiile polare erau în plin avânt, existând în acest context o adevărată cursă, atât între exploratori cât și între națiuni. La 1 septembrie 1909, Frederick Cook a anunțat că ajunsese la Polul Nord pe 21 aprilie 1908. Șase zile mai târziu, Robert Peary a anunțat că el ajunsese la Polul Nord pe 6 aprilie 1909. Începea marea controversă legată de descoperirea Polului Nord.

La începutul anului 1910 exploratorul englez Robert Scott a anunțat în mod public că pregătea o expediție la Polul Sud, expediție care se baza pe notele și hărțile elaborate de Ernest Shackleton (care ajunsese în 1909 până la latitudinea de 88°23'S, apropiindu-se la doar 190 km de pol). Aflând acest lucru, Amundsen a luat imediat decizia de a schimba planurile sale referitoare la o expediție la Polul Nord, pentru a se îndrepta spre Polul Sud. A păstrat în secret această decizie (din întreg echipajul navei Fram, doar fratele său și ofițerul secund au aflat despre schimbarea destinației).

La data de 3 iunie 1910 expediția condusă de Roald Amundsen a plecat din portul Oslo. Odată ajuns în Madeira, Amundsen a informat echipajul despre schimbarea destinației (Polul Sud, în locul Polului Nord) și i-a trimis o telegramă lui Robert Scott în care îi spunea: „vă informez că expediția îmbarcată pe nava Fram se îndreaptă în acest moment spre Antarctica”.
La 14 ianuarie 1911, Amundsen și-a instalat tabăra de bază din Antarctica, pe care a numit-o Framheim („Casa Fram”), în „Golful Balenelor” de la bariera de gheață a Mării Ross. Atunci când „Terra Nova”, nava lui Scott, a intrat în Golful Balenelor și a vizitat expediția Fram, britanicii au fost impresionați de calitatea materialelor expediției norvegiane, de experiența membrilor ei și mai ales de numărul mare de câini (130) aduși de către Amundsen.
Utilizând schiuri și sănii trase de câini, Amundsen și membrii expediției sale au făcut succesiv depozite de provizii în linie dreaptă spre Polul Sud, la latitudinile 80°, 81° și 82°S. La 19 octombrie 1911 Roald Amundsen, însoțit de Olav Bjaaland, Helmer Hanssen, Sverre Hassel și Oscar Wisting, a pornit în asaltul final al Polului Sud. Aveau patru sănii și 52 de câini. Urmând o rută încă neexplorată până atunci, pe ghețarul Axel Heiberg, au ajuns pe platoul polar la 21 noiembrie, iar la 14 decembrie 1911 au atins Polul Sud. Amundsen a numit tabăra de la Polul Sud Polheim („Casa de la Pol”), iar platoul antarctic circumpolar Podișul Regele Haakon al VII-lea (în onoarea suveranului Norvegiei). La plecare, membrii expediției au lăsat la Pol un cort mic, de culoare neagră, pentru a fi cât mai vizibil pe albul ghețurilor polare, și o scrisoare conținând relatarea realizării lor, pentru cazul în care nu ar mai fi reușit să revenă în condiții de siguranță la Framheim.
Drumul de întoarcere a durat 41 de zile. Pe 25 ianuarie 1912 echipa de exploratori a revenit cu bine la Framheim; le mai rămăseseră doar 11 câini. Călătoria lor, acoperind în total 2824 km, fusese efectuată în 94 de zile (56 zile la dus și 38 zile la întoarcere), cu o viteză medie de 30 km/zi.

Succesul expediției lui Amundsen a fost anunțat public la 7 martie 1912, când nava Fram a ajuns la Hobart, în Australia. Acest succes s-a datorat îndeosebi minuțioasei pregătiri a călătoriei - echipament de bună calitate pentru perioada respectivă, îmbrăcăminte adecvată (din piei de animale), o țintă foarte clară, o foarte bună cunoaștere a folosirii atelajelor cu câini și a schiurilor - dar și voinței impresionante a membrilor acestei expediții.


  • 1918: Pentru prima oară femeile din Marea Britanie au avut drept de vot la alegerile generale.

Organizaţiile feminine au dus, ani la rând, o luptă pentru a obţine dreptul de a vota. Femeile au dobândit, abia după anul 1.900, acest drept. În prezent femeile sunt în continuare private de drepturi electorale în unele ţări din orient.
Noua Zeelanda a fost prima tara independenta in care femeile au putut vota, in 1893.
Insa in Elvetia, doamnele nu au avut dreptul sa voteze la toate scrutinurile decat in 1990.
Primul stat care a acordat, femeilor, dreptul de a vota şi de a candida la orice funcţie publică a fost Finlanda în 1906. Anglia a introdus dreptul de vot pentru femei în 1918, iar SUA în 1920, dar şi atunci numai pentru acele femei care nu erau de culoare. În Europa cel mai târziu au obţinut drept de vot femeile din Elveţia (1971) şi Andorra (1978).

În România, dreptul de vot pentru femei a fost introdus prin Constituţia din 1938, promulgată de regele Carol al II-lea. Acest drept însă n-a putut fi exercitat întrucât, în aceeaşi perioadă, regele a desfiinţat practic viaţa politică, introducând dictatura carlistă. Aşadar, votul femeilor a început să fie aplicat abia după război. Perioada interbelică a fost cea în care s-a făcut saltul de la femeia de casă la cel de doamnă de societate.


  • 1955:  România a fost primită în rândul statelor membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite

Ministerul Afacerilor Externe salută împlinirea, la 14 decembrie 2015, a 60 de ani de la aderarea României la Organizația Națiunilor Unite.
Astfel, în urmă cu șase decenii, la 14 decembrie 1955, a fost adoptată Rezoluţia 995 a Adunării Generale a ONU prin care România, alături de alte 15 state, a fost admisă ca membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite.  România a fost, în tot acest timp, un membru activ al Organizaţiei, cu iniţiative şi propuneri constructive de acţiune în cele trei domenii majore de activitate: pacea şi securitatea internaţională, dezvoltarea şi drepturile omului.
Informaţii suplimentare:
În decursul celor 60 de ani de când România este membru al ONU, țara noastră a fost aleasă de mai multe ori ca membru nepermanent al Consiliului de Securitate şi ca membru al Consiliului Economic şi Social şi, respectiv, Consiliului Drepturilor Omului, organisme principale ale sistemului ONU.
România fost primul stat al grupului est-european care a deţinut, în anul 1967, prin ministrul de externe de la acea vreme, Corneliu Mănescu, înalta funcţie de preşedinte al Adunării Generale a ONU.
Totodată, Bucureştiul a fost prima capitală a unui stat al grupului est-european care a găzduit, începând cu anul 1970, o prezenţă a ONU, prin Centrul ONU de Informare şi, ulterior, prin Biroul Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare.
După anul 1990, domeniile în care România a avut contribuţii s-au diversificat: participare la operaţiuni de menţinere a păcii sub egida ONU, valorificarea sprijinului ONU pentru procesul de tranziţie democratică, iniţiative în domeniile drepturilor omului, statului de drept, proceselor democratice, iniţierea de proiecte finanţate din asistenţa oficială pentru dezvoltare, contribuţii de natură conceptuală privind cooperarea dintre ONU şi organizaţiile regionale în domeniul păcii şi securităţii internaţionale.
Participarea României la sistemul ONU a intrat într-o nouă etapă după aderarea la Uniunea Europeană, organizaţia oferind cadrul de promovare a unor poziţii comune în domenii de interes.


  • 1976: A fost inaugurat Muzeul Teatrului Național din Iași.
A fost inaugurat la 14 decembrie 1976, cand se implineau 160 de ani de la prima reprezentatie teatrala in limba romana, in casa care a apartinut vornicului Vasile Alecsandri si in care a copilarit poetul.
Cladirea dateaza de la sfarsitul secolului al XVIII-lea si se afla in apropierea bisericii Sf. Ilie, pe strada cu acelsi nume. Muzeul ilustreaza dezvoltarea fenomenului teatral din cele mai vechi timpuri si pana astazi, evidentiind momentele importante din istoria Teatrului National din Iasi: primul spectacol de teatru in limba romana organizat de carturarul Gh. Asachi la Iasi, infiintarea Conservatorului Filarmonic – Dramatic al Teatrului National din Iasi, in anul 1840, al carui director a fost V. Alecsandri, inaugurarea actualei cladiri a teatrului, personalitaþi de seama care au contribuit la propasirea teatrului romanesc. Expozitia permanenta se desfasoara pe spatiul a noua sali, restul incaperilor de la parter si etaj fiind ocupate de depozit, sala de expozitii temporare si manifestari culturale, birouri, anexe.
Muzeul detine un patrimoniu bogat alcatuit din colectii de afise si programe teatrale, volume tiparite, documente, fotografii, manuscrise, corespondenta, presa, note muzicale, obiecte de arta, piese de mobilier, costume de teatru, diverse alte obiecte memoriale. Patrimoniul s-a constituit pe baza arhivei Teatrului National din Iasi, a costumelor si obiectelor actorilor ce au jucat pe aceasta scena de-a lungul timpului, la care s-au adaugat numeroase donatii si oferte ulterioare, descoperite de specialistii muzeului la diverse persoane care au activat in teatru, sau la descendenti ai acestora.

Spaţiul ce adăpostea ”Muzeul Teatrului”, casa în care s-a născut şi în care a copilărit Vasile Alecsandri, a fost retrocedat proprietarului, muzeul fiind nevoit să ia drumul pribegiei, în căutare de noi forme de exprimare, de expunere. Şi a fost „găzduit” de Eminescu, astfel încât, la 22 februarie 2009, în cadrul Muzeului „Mihai Eminescu” din Copou, la etaj, s-a redeschis, într-o formulă mult mai restrânsă, o nouă expoziţie: Colecţia „Istoria Teatrului Românesc”.
Reprezentative pentru specificul sau de muzeu al teatrului sunt: colectia de afise teatrale de la inceputurile Teatrului National din Iasi; colectia de programe teatrale pentru diverse stagiuni ale Teatrului National din Iasi; volume de teatru (editii vechi, intre care Mirtil si Hloe tiparita in 1850); scrisori autografe: V. Alecsandri, B.P. Hasdeu, I.L. Caragiale, V.I. Popa, M. Sadoveanu s.a.; fotografii originale: V. Alecsandri, Matei Millo, Gr. Manolescu, Agatha Barsescu, G. Enescu; pagini manuscrise cu note muzicale ale lui Al. Flechtenmacher, Ciprian Porumbescu; obiecte de arta, vase ornamentale s.a., ce au apartinut lui Matei Millo, T.T. Burada, Agatha Barsescu, Aristizza Romanescu, H. Darclee s.a.; diverse obiecte de recuzita: evantaie din fildes, dantela, pietre pretioase; costume purtate de actori ai Teatrului National din Iasi expuse intr-o sala speciala a muzeului: costumul purtat de marele actor Gr. Manolescu in rolul Hamlet, cel purtat de Matei Millo in Barbu Lautaru, altul purtat de Miluta Gheorghiu in celebra Chirita s.a.; portrete ale unor actori si oameni de teatru realizate de pictorul C.D. Stahi; obiecte din metale pretioase (ceas, bijuterii) care au apartinut unor oameni de teatru.
INFO
Muzeul Teatrului
Adresa muzeului: Parcul Copou, tel. 0747.499.406
Program de vizitare: Marţi – Duminică 10.00-17.00;  Luni închis


  • 2004: A fost inaugurat, în sudul Franţei, cel mai înalt pod din lume (300 de metri înălţime), construit pentru a decongestiona traficul din zona oraşului Millau; proiectul a fost realizat de arhitectul britanic Norman Foster.

Viaductul este un pod hobanat cu o lungime de 2.460 m. Traversează râul Tarn la aproape 270 m altitudine. Tablierul, cu o lătime de 32 m, conține o autostradă cu 2 bezi și o bandă de urgență pe fiecare sens de mers.
Podul este susținut de șapte picioare prelungite prin piloni de 87 m înălțime, de care sunt agățate cele 11 perechi de hobane. Raza de curbură a podului este de 20 km, ceea ce permite vehiculelor o traiectorie mai precisă decât în linie dreaptă.

Viaductul Millau este un pod rutier care se se află pe valea râului Tarn lângă Millau, în sudul Franţei. Proiectat de inginerul francez Michel Virlogeux și de către arhitectul britanic Norman Foster, acesta este cel mai înalt pod din lume, vârful catargelor atingând 343 metri.

Este de fapt un pod rutier ce face legătura între autostrăzile A75 și A71 din regiunea franceză Aveyron. A fost inaugurat pe data de 14 decembrie 2004. Este de un real ajutor, deoarece nu se mai face aglomerație în zonă (înainte în această zonă se mergea pe un drum național pe lângă localitatea Millau). Viaductul Millau are o lungime de 2460 m și este cel mai înalt pod din Europa. Se spune că sub el ar putea încăpea Turnul Eiffel.

Podul traversează valea Tarn desupra celui mai jos punct al acesteia, unind două dealuri de calcar, Causse du Larzac și Causse Rouge, dealuri plasate în parcul natural regional Grands Causses.

Primele studii pentru construirea podului au început în 1988. Viaductul este declarat lucrare de utilitae publică pe 10 ianuarie 1995. Alegerea soluției hobanate propuse de consorțiul Europe Études — Société d’Études R.Foucault et Associés — Sogelerg — Norman Foster este făcută pe 9 iulie 1996. A fost deci nevoie de nu mai puțin de opt ani pentru a defini traseul și a alege soluția. Încă cinci ani au fost necesari pentru alegerea constructorului.
 

Să aveți o zi frumoasă!


luni, 16 iulie 2018

16 iulie




Este a 197-a zi a anului.
Au mai rămas 168 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 05 h 46 m și apune la 20 h 57 m. 


Citatul zilei
„Cauza tristeţii din aceste timpuri moderne rezidă în faptul că oamenii caută adevărul în orice lucru şi reuşesc să-l găsească.”
(Edmond de Goncourt, scriitor, critic literar, critic de artă și publicist francez, precum și fondatorul Academiei Goncourt, n. 26 mai 1822 - d. 16 iulie 1896)

 
                                      Sfânta Muceniță Iulia


Sfânta Muceniță Iulia este prăznuită pe 16 iulie.
Sfânta Muceniță Iulia s-a născut în Cartagina într-o familie creștină. Pe când era tânără, Iulia a fost luată în captivitate de către persani. Ei au dus-o în Siria și a vândut-o ca sclavă. Sfânta Iulia l-a slujit cu credință pe stăpânul ei, îndeplinind poruncile creștine. Ea și-a păstrat fecioria, a ținut toate posturile și s-a rugat lui Dumnezeu.
Nu a băgat în seamă nici un îndemn al stăpânului său (păgân), de a se lepăda de Hristos și a se închina la idoli. Stăpânul ei de multe ori a voit să o piardă, dar, văzând slujirea ei credincioasă, o cruţa.


Atunci când stăpânul a mers cu mărfuri în Galia, a luat-o pe Sfânta Iulia cu el. În drumul lor, nava a poposit pe insula Corsica. Stăpânul său a hotărât să ia parte la un festival păgân, cumpărând un viţel gras, l-a adus jertfă zeilor şi a început a se veseli mâncând, bând şi dănţuind. Văzând aceasta, Iulia a decis să rămână la bordul navei, suspinând din adâncul inimii şi plângând pentru rătăcirea şi pierzarea acelor oameni.

După ce stăpânul fecioarei s-a îmbătat și a adormit, unul din cei ce jertfeau idolilor a mers pe corabie și văzând-o pe Sfânta Iulia rugându-se cu lacrimi în ochi, a luat-o și a dus-o înaintea căpeteniei lor, zicând că aceasta îi hulește pe zeii lor păgâni.

Sfânta Iulia a recunoscut în fața tuturor păgânilor că este creștină.

Aflând credința ei, păgânii i-au promis că o vor elibera din robia stăpânului său, dacă va jertfi idolilor. Sfânta le-a răspuns: „Libertatea mea este ca să slujesc lui Hristos, Căruia-I slujesc cu conştiinţa curată, iar de rătăcirea voastră mă mâhnesc”.

Simțindu-se jigniți, au început să o chinuie, lovind-o și chiar tăindu-i sânii. Sfânta Iulia a răbdat cu vitejie, pentru dragostea lui Hristos, toate acele cumplite chinuri.

Căpetenia păgânilor, vrând să o piardă înainte de a se deştepta din somn stăpânul ei, a poruncit ca Sfânta Iulia să fie răstignită pe cruce.

Atunci când sufletul Sfintei Mucenițe Iulia s-a desprins de trup, toți cei prezenți au văzut un înger al Domnului, lângă sfintele sale moaște. Înspăimântați, aceștia au fugit, lăsând trupul pe cruce.

Un înger al Domnului s-a arătat călugărilor aflați în mănăstirea situată pe o insulă din apropiere, spunându-le să meargă în Corsica și să coboare de pe Sfânta Cruce, trupul chinuit al Sfintei Mucenițe Iulia.

Ajungând la locul indicat, călugării au găsit astfel după cum le-a spus îngerul Domnului. Ei au luat trupul sfintei cu mare evlavie și l-au îngropat în biserica mănăstirii. După aceasta, la mormântul sfintei au început să se săvârșească vindecări minunate.

În jurul anului 763 cinstitele moaște ale Sfintei Mucenițe Iulia au fost mutate la mănăstirea de călugărițe din orașul Brescia.





Semnificatiile numelui Iulia - lumina cerului, divinitate   



Prenumele Iulian si Iulia, frecvente in onomastica noastra contemporana, reproduc pe cale culta vechile nume gentilice romane Iuling si Iulla. Iulus este o creatie pe baza mai vechiului Iulius.

In explicarea acestui nume specialistii pornesc de la forma mai veche Iuilius, care ar avea la baza un cuvint neatestat "iouilios", inrudit cu lat. "Iovis", numele divinitatii supreme. In latina clasica, "Iovis", de la o forma indo-europeana "dieu", care denumea lumina cerului, este inlocuit la nominativ cu forma "Iupiter", un compus cu elementul secundar pater, "tata" ("dieu-pater" inseamna "Dumnezeu tatal").

Variante: Fr. Jule(s), Julie, Juliea, Julienne, Juliette, germ. Julius, Julla, Julian, Juliana, Julietta, Giulio, Giulla, Giuliano, Giulietta, Jullo, Julk, Jullais, magh. Gyula, Julianusz, Julia, Julianna, Julletta, bg. Iulli, Iulia, Iulian, Iuliana, Iulleta, pol. Julla, rus. Iulii, Iulia, Iulian, Iuliana, Ulian.

Nume asemanatoare

Giulia Iulia Iulian Iuliana Julia Julie


Franța – Ziua memoriei naționale (stabilită de președintele Franței, François Mitterrand în 1993, pentru comemorarea evreilor închiși pe velodromul de iarnă (Velodrom d’Hiver) și trimiși la Auschwitz)


Evenimente de-a lungul timpului…


  • 622: Hegira este momentul în care profetul Mahomed emigrează de la Mecca la Medina, considerat ca începutul erei musulmane.

Anul 1 al Hegirei din calendarul musulman corespunde cu data de 16 iulie 622 d. Hr. din calendarul gregorian. AH este abrieverea latină pentru Anno Hegirae („după Hegiră”).


  • 1054: Marea Schismă dintre bisericile creștine occidentale și bisericile orientale de rit bizantin.

Patriarhul Mihail I Kerularios şi Papa Leon al IX-lea se excomunică reciproc  iar  Biserica  de la Roma se separa  definitiv de cea de la Constantinopol.
Principalele cauze au fost disputele  asupra autorității papale și  clauzei Filioque   în Crezul de la Niceea  dar  au existat și cauze minore, cum ar fi dispute legate de jurisdicția asupra anumitor regiuni, sau de alte practici liturgice.
Filioque ( lat.), este un  termen teologic care se referă la problema “purcederii” Sfântului Duh de la Dumnezeu  Tatăl și de la  Dumnezeu  Fiul . Problema  a constituit  pretextul unei dispute istorice între Biserica Răsăriteană (Ortodoxă) și cea Apuseană (Catolică), teologii ortodocși susținând că Duhul Sfânt purcede numai de la Tatăl, în vreme ce colegii lor catolici consideră că Sfântul Duh purcede de la Tatăl și de la Fiul.
La data de 16 iulie a anului 1054 avut loc Marea Schisma, eveniment ce a împărțit creștinismul în două și a dus la separarea definitivă a Bisericii de la Constantinopol față de cea de la Roma. Odată cu această "mare schismă" Biserica Creștină Orientală, ce va purta numele de Ortodoxie se va detașa de Biserica Occidentală care se va numi Biserica Catolică. Marea Schismă a fost o consecinţă a neînțelegerilor mai vechi dintre Roma şi Constantinopol ce au făcut ca în secolul al XI-lea tensiunile existente să se acutizeze. În afară de unele interpretări dogmatice diferite din rândul celor doua biserici, în acea perioadă au apărut și dispute jurisdicționale privind unele teritorii din Balcani, sudul Italiei și Sicilia ce au sporit și mai mult tensiunile dintre cele două biserici. În plus, cererea papilor de la Roma de a avea o autoritate mai mare asupra celorlalți patriarhi ai bisericii răsăritene nu a fost acceptată de către conducătorii bisericii orientale, fapt ce a făcut ca în anul 1054, patriarhul Mihail I al Constantinopolului și Papa Leon al IX-lea al Romei, să se excomunice reciproc, acest lucru ducând la separarea definitivă a Bisericii Creștine. Această scindare din cadrul Bisericii Creștine s-a produs și din cauza certurilor celor doi conducători ai Bisericii, asupra titlului de "conducător al lumii creștine" și al orașului care să poarte numele de "capitala a creștinătății". Astfel, Papa de la Roma aduce în apărarea sa mai multe argumente și anume că locul unde se afla scaunul papal a fost capitala fostului Imperiu Roman și locul unde Apostolii Petru și Pavel au propovăduit încă din zorii creștinismului învățăturile lui Iisus Hristos. Argumentele Patriarhului Bisericii răsăritene erau că, de data aceasta Constantinopolul era „Noua Romă”, iar în timp ce Europa Vestica era dominată de haos după divizarea Imperiului Roman, Bizanțul era o regiune stabilă, cu tradiții bine împământenite, cu armată și flotă puternică, ce avea o influență politică și religioasă puternica în Europa. Astfel, Marea Schismă a fost evenimentul cel mai tragic al istoriei Bisericii, momentul în care lumea creștina s-a rupt în două, situație care din păcate durează și astăzi.


  • 1264: Prima mențiune documentară a orașului Bistrița.

In regiune au fost instalați flandrezi, valoni, saxoni, bavarezi, care vor fi cunoscuți ulterior sub numele de sasi  care au primit  o serie de drepturi și libertăți din partea coroanei maghiare, care le-au conferit un statut social și economic privilegiat, proces care s-a petrecut după mijlocul secolului al XII-lea.
Prima mențiune a localității datează din anul 1241 când codicele mănăstirii Echternach menționează între așezările distruse de către mongoli și „oppidum Nosa” numele dat de către coloniști așezării întemeiate pe malul râului Bistrița.

Ulterior s-a generalizat numele preluat de la localnici, Bistrița (Bistritz, Bezterce, Bystriche) si îi este recunoscut statutul de civitas prin acordarea, de către regina Elisabeta, la 30 decembrie 1330, a privilegiului de a fi judecați de judele „ales de ei dimpreună și din mijlocul lor” și a dreptului de liberă trecere pentru negustorii și mărfurile produse și comercializate de dânșii.


  • 1661: Banca suedeză "Stockholms Banco" emite primele bancnote din Europa. Acestea au purtat numele de Kreditivsedlar.

Banul de hârtie denumit generic bancnota apare în Europa în secolul al XVI-lea, ca un bon înscris cu valoare de schimb în monedă metalică din aur sau argint şi era emis de banca unei persoane, ulterior apărând bancnote sub diverse denumiri, în funcţie de scop. Acestea nu aveau valoare intrinsecă, fapt care a făcut ca circulaţia bănească să fie mai practică. În decursul istoriei se cunosc momente când emitentul bancnotei, speculând situaţia economică a emis (tipărit), bancnote în afara legii circulaţiei bancnotelor, producându-se fenomenul de inflaţie. Bancnota este semn al valorii numai în măsura în care reprezintă cantităţi de aur care, asemenea tuturor celorlalte cantităţi de mărfuri, sunt şi cantităţi de valoare. Legea circulaţiei banilor de hârtie nu determina cantitatea banilor, ci valoarea lor, adică puterea de cumpărare în raport cu mărfurile. În China secolului al X-lea, monedele metalice erau foarte grele, astfel încât posesorii le lăsau în depozite speciale şi primeau în schimb o notă scrisă a valorii lor. În secolul al Xl-lea, guvernul a început să controleze această formă de schimb şi a emis note cu valori fixe, astfel au apărut primele bancnote. Între 1600 - l700 s-a răspândit în Europa moneda de hârtie emisă de băncile private şi publice. Banca din Stockholm a fost prima bancă europeană care a tipărit bancnote, la 16 iulie 1661. Folosirea monedei de hârtie modifica operaţiunile comerciale: bunurile reale şi efective sunt schimbate pe "hartii" care au numai o valoare convenţională. Înainte, un bun real se schimbă pe un alt bun real. Din acest motiv, la început, bancnotele erau tratate cu neîncredere şi privite ca nişte hârtii ciudate şi fără valoare, dar cu care se putea cumpăra tot ce trebuia.


  • 1796: S-a nascut Jean-Baptiste Camille Corot, pictor francez (d. 1875),cel mai mare peisagist francez al secolului al XIX-lea (“Tiganca cu mandolina”, “Arborii de pe malul lacului”, “Catedrala Chartres”) (d. 22.02.1875).

Jean-Baptiste Camille Corot (n. 16 iulie 1796, Paris – d.22 februarie 1875 , Paris) a fost cel mai mare pictor peisagist francez al secolului al XIX–lea. Camille Corot este pictorul care eliberează peisagistică de restricțiile impuse de neoclasicism. 

A fost un maestru al picturii plein-air și, prin urmare, a influențat impresionismul, curent la a cărui naștere a asistat, fără a-l fi înțeles pe deplin. Corot poate fi socotit precursorul impresionismului.

  •  1867: Betonul armat a fost patentat de către grădinarul Joseph Monier din Paris ca material pentru ghivecele sale mari.



Joseph Monier (n. 8 noiembrie 1823 Saint-Quentin-La-Poterie, Gard - d. 12 martie 1906 Paris) a fost un grădinar francez, considerat inventatorul betonului armat modern.

În încercările sale de a realiza ghivece de flori mai rezistente, grădinarul Joseph Monier a încercat, printre altele, și betonul turnat într-o formă în care se găsea un "schelet" din sârmă ce avea conturul aproximativ al ghiveciului pe care dorea sa-l construiască.

La Expoziția de la Paris din 1867, François Hennebique, un inginer francez, a studiat cu mare amănunțime tuburile de beton armat realizate de Joseph Monier. Ca atare, a fost stimulat să găsească o soluție de aplicare a acestui procedeu la construcția clădirilor. În același an primește un brevet de invenție pentru modul în care noul material, betonul armat a fost folosit la construcția grinzilor, plăcilor, tuburilor și stâlpilor.

  • 1872: S-a născut Roald Amundsen, celebrul explorator care a atins primul Polul Sud; (m. 18 iunie 1928).

Roald Engelbregt Gravning Amundsen (n. 16 iulie 1872, Fredrikstad, Østfold, – d. 18 iunie 1928) a fost un explorator norvegian al zonelor polare. 
A fost primul om care a ajuns la Polul Sud (în 1911). De asemenea, a fost primul navigator care a reușit să traverseze Pasajul de nord-vest. A dispărut în iunie 1928, în timp ce lua parte la o misiune de salvare în Arctica.


  • 1898: Vizita oficială, la Petersburg, a lui Carol I, regele României (1866-1914) - prima vizită, după cucerirea independenței, a unui șef de stat român în Rusia. (16/28 - 19/31)



  • 1909:  În această zi a luat naştere oficial compania Audi Automobilwerke GmbH
A fost înfiinţată ded către germanul August Horch. Horch era la a doua companie auto pe care o înfiinţa, la prima pusă pe picioare cu 10 ani mai devreme fiind decăzut din drepturi şi exclus. Tot prin aceeaşi manevră Horch a pierdut dreptul de a îşi folosi propriul nume pentru a denumi noua sa companie, brandul Horch aparţinând celor care îi controlau precedenta companie.
Este foarte interesant cum a luat naştere numele Audi. August se afla în casa fraţilor Fikentscher, investitori în noua sa afacere, căutând un nume nou, când fiul gazdei sale pasionat de latină a sugerat ca în loc de Horch, care înseamnă a auzi în germană, să folosească termenul în latină adică Audi. Propunerea a fost îmbrăţişată de toţi cei aflaţi la masa tratativelor.
Primul model Audi, Type A Sport Phaeton, a fost produs în 1910având un motor de 2.6 liri care dezvolta 22 CP. Ulterior s-au introdus şi motoare mai mari, care au devenit foarte apreciate în curse pentru capacităţile dinamice. Audi şi-a pus amprenta asupra industrie începând cu 1920, atunci când a devenit primul constructor german care a produs un model de serie, Type K, cu volanul pe partea stângă. Soluţia a fost repede adoptată de industrie, devenind un standard, pentru motivul că oferea o perspectivă mai bună asupra traficului.
Ulterior Audi a fost absorbită de către Auto Union, dar a devenit ca o marcă puternică începând cu anii 1960. În mod ironic pentru o perioadă de doi ani, între 1958 şi 1960, Auto Union, adică şi Audi, a fost deţinută de către Daimler-Benz. Ulterior, în 1964, Audi a fost cumpărată de către Volkswagen, marca devenind una dintre cele mai respectate mărci auto din lume. În prezent Audi face parte din trio-ul nemţesc al mărcilor de lux, deşi ca istorie BMW şi mai ales Mercedes-Benz au mai multe file de legendă în spate.

  • 1941: Unităţi române ale Diviziei 1 Blindate aflate sub comanda generalului Sion, au pătruns prin lupta în partea de nord a orașului Chişinău.


Pe 16 iulie 1941, orele 3, la două săptămîni de la începutul operațiunilor militare ale Armatelor 3 și 4 Române și a Armatei 11 germane în Basarabia, unităţile Diviziei 1 Blindate sub comanda generalului Sion au pătruns prin lupte în partea de nord a orașului Chişinău.

Îndată după aceea, Divizia 72, care după lupte grele dar victorioase deschisese drumul prin Călărași, către Chișinău, a alungat armata sovietica din  partea de vest a orașului.

Un rol important în obținerea succesului general l-a avut și Divizia 50. 

În seara zilei de 16 iulie 1941, orașul Chișinău, capitala Basarabiei, a fost eliberat complet de Armata Română.
 


  • 1945: Proiectul Manhattan

În deșertul Alamogordo din SUA a avut loc primul test al unei bombe atomice „Trinity Test”, în care s-au folosit șase kilograme de plutoniu și care a declanșat o explozie echivalentă cu puterea a 19 kilotone de TNT; ca urmare a exploziei, suportul de lansare a fost pulverizat, iar nisipul, pe o rază de 700 metri, calcinat.
Trinity a fost primul test al tehnologiei pentru bomba atomică (varianta cu implozie cu plutoniu – fisiune lansată asupra orașului japonez Nagasaki). Testul a avut loc pe 16 iulie 1945 lângă Alamogordo, New Mexico. Echivalent TNT: 20 kilotone.
Proiectul Manhattan a avut ca rezultat crearea primelor arme nucleare, și prima detonare de bombă nucleară din istorie, testul Trinity, pe 16 iulie 1945. Proiectul Manhattan a fost proiectul de dezvoltare a primei arme nucleare (cunoscută popular ca bomba atomică) în timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial de către Statele Unite ale Americii, Regatul Unit și Canada. Ceea ce a fost denumit oficial Districtul Ingineresc Manhattan, se referă anume la perioada 1941–1946, când proiectul s-a aflat sub controlul Corpului de Geniu al Armatei SUA, sub adminstrația Generalului major Leslie R. Groves. Cercetarea științifică a fost condusă de fizicianul american J. Robert Oppenheimer.
Proiectul a avut succes în dezvoltarea și detonarea a trei arme nucleare în 1945: o detonare de test a unei bombe cu implozie cu plutoniu pe 16 iulie (testul Trinity) lângă Alamogordo, statul New Mexico, o bombă cu uraniu îmbogățit denumită „Little Boy” pe 6 august deasupra orașului Hiroshima, Japonia, și o a doua bombă cu plutoniu, denumită „Fat Man” pe 9 august deasupra orașului Nagasaki, Japonia.
Rădăcinile proiectului s-au aflat în temerile oamenilor de știință ai anilor 1930 că Germania Nazistă însăși investiga posibilitatea producerii armelor nucleare. Născut dintr-un mic program de cercetare în 1939, Proiectul Manhattan a ajuns să angreneze peste 130.000 de oameni și să coste aproape 2 miliarde de dolari ai timpului (circa 23 miliarde, la nivelul din 2007 al dolarului, pe baza CPI). A avut ca rezultat crearea multor puncte de producție și cercetare care au operat în secret.
Cele trei centre primare de cercetare și producție ale proiectului au fost centrul de producție al plutoniului aflat la Hanford Site, centrele de îmbogățire a uraniului de la Oak Ridge, statul Tennessee și laboratorul de proiectare și cercetare a armelor, cunoscut astăzi ca Laboratorul Național Los Alamos. Cercetări s-au desfășurat și în peste treizeci de alte locații din Statele Unite, Canada, și Regatul Unit. Districtul Ingineresc Manhattan a controlat producția de arme din SUA până la formarea Comisiei de Energie Atomică, în ianuarie 1947.


  • 1965: Charles de Gaulle și președintele Italiei, Giuseppe Saragat inaugurează tunelul de sub Mont Blanc, 
 care leagă localitatea franceză Chamonix de cea italiană Aosta; considerat, la inaugurare, cel mai lung tunel din lume (11600 m), în prezent ocupă locul al patrulea.
Mont Blanc (Muntele Alb), cunoscut şi sub denumirea La Dame Blanche (Doamna Albă) este cel mai înalt vârf din Alpi şi din Europa de Vest. Înălţimea lui este de aproximativ 4.810 m, dar variază de la an la an cu câţiva metri, în funcţie de căderile de zăpadă şi de condiţiile climaterice. Muntele se afla la graniţa dintre regiunile Haute-Savoie (Franţa) şi Valle d'Aosta (Italia). Localizarea vârfului este un subiect de controversa între cele două ţări, fiecare plasându-l pe harta între graniţele sale. Cele mai importante oraşe din vecinătatea Mont Blanc-ului sunt: Chamonix (Haute-Savoie, Franţa) - locul desfăşurării primelor Jocuri Olimpice de Iarnă, în 1924 - şi Courmayeur (Valle d'Aosta, Italia). Început în 1957 şi terminat în 1965, Tunelul Mont Blanc are o lungime de 11,6 km, 8,6 m lăţime şi o înălţime de 4,35 m. Tunelul nu este orizontal, astfel că în partea franceza el se găseşte la altitudinea de 1274 m, iar în partea italiană la 1381 m altitudine. Tunelul leagă cele două oraşe, Chamonix (Franţa) şi Valle d'Aosta, (Italia), constituind una dintre cele mai importante rute de transport transalpin. Tunelul este alcătuit dintr-o singură galerie care cuprinde două sensuri de rulare. Tunelul se afla sub conducerea a două companii publice, care se ocupa de câte întreţinerea a câte unei jumătăţi din acest tunel.
Tunelul leaga localitatile Chamonix (Haute-Savoie, Franta) si Courmayeur (Valle d’Aosta, Italia). Inceput in 1957 si terminat in 1965, cu o lungime de 11,6 km, constituie una din cele mai importante rute de transport trans-alpin.
Taxa in momentul in care am trecut noi era in jur de 36 Euro.

  •  1969: Apollo 11 este lansat de la Cape Kennedy
În cadrul misiunii Apollo-11, nava spaţială Columbia a efectuat zborul între 16 - 24 iulie 1969, având echipajul compus din: Neil A. Armstrong - comandantul misiunii, Michael Collins - pilotul modulului de serviciu, Edwin E. (Buzz) Aldrin Jr. - pilotul modulului lunar Eagle. Misunea a durat 195 ore (8 zile) 18 minute 35 secunde, iar staţionarea pe Lună a durat 21 ore 36 minute 21 secunde. Activitatea extravehiculară a durat 2 ore 36 minute 21 secunde. La 16 iulie 1969, ora 16:32, Apollo 11 este lansat de la Cape Kennedy, în Florida, având ca obiectiv executarea unei debarcări cu oameni pe Lună şi înapoiere. Nava spaţială este alcătuită din modulul de comandă Columbia şi din modulul lunar Vulturul. Echipajul navei: Neil A. Armstrong, 38 de ani, comandantul zborului; Edwin E. "Buzz" Aldrin, 39 de ani, pilotul modulului lunar, Michael Collins, 38 de ani, pilotul modulului de comandă.

  • 1994: 21 de asteroizi, fragmente imense desprinse cu doi ani în urmă din cometa Shoemaker-Levy 9, au lovit planeta Jupiter, 
 creând o minge de foc cu o lăţime de 1200 de mile şi o înălţime de 600 de mile. Acest fenomen i-a bucurat enorm pe astronomi, care aşteptau cu nerăbdare aceste "focuri de artificii" spaţiale. Astfel, oamenii de stinta au avut pentru prima oară şansa de a observa "pe viu" o asemenea coliziune. Jupiter este un gigant gazos, constituit mai ales din hidrogen şi heliu, în stare gazoasă şi lichidă. Fenomenul sus-amintit a fost posibil deoarece Jupiter nu dispune de o suprafaţă solidă.

Să aveți o zi frumoasă!
 


Ziua adevărului – 7 iulie

Imaginează-ți o lume în care nimeni nu minte, spune ceva înșelător sau face ceva necinstit. Ziua spunerii adevărului își propune să obțin...