31 Decembrie - ultima zi a anului.

Este a 365-a (ultima) zi a anului.
Soarele răsare la 07 h 52 m şi apune la 16 h 46 m.

Citatul zilei

“N-ar fi rău să fie bine-n ţara asta.” (Ion Creangă, scriitor român, n. 1 martie 1837 -  d. 31 decembrie 1889)

Sfânta Cuvioasa Melania Romana

Sfanta Cuvioasa Melania Romana s-a nascut la Roma intr-o familie de nobili,  in a doua jumatate a secolului  al  IV-lea.  A fost silita  de catre parintii sai  sa se casatoreasca cu un tanar nobil, Alpinian, cu care a avut doi copii.

Dupa nasterea celui de-al doilea copil, Melania si Alpinian au hotarat sa stea  impreuna doar ca frate si sora.  Dupa o vreme, cei doi copii ai lor s-au mutat la Domnul. Atunci au hotarat sa imparta averea  saracilor, bisericilor si manastirilor.

Au calatorit in multe tari si cetati, facand pretutindeni danii.  I-au vizitat pe parintii pustia egipteana, invatand mult si zidindu-se sufleteste din convorbirile cu ei. Cuvioasa Melania postea foarte strict, avea randuiala de rugaciune si citea mereu in intregime toate Sfintele Scripturi.

Sosind la Alexandria, ei au primit binecuvantarea  Sfantului  Chiril. Dupa aceea,  au calatorit la Ierusalim si s-au stabilit la Muntele Maslinilor. Acolo Cuvioasa Melania  a trait  intr-o pestera  vreme de paisprezece ani.

A intemeiat o manastire de barbati si o alta de femei. La chemarea unei rude de-a ei, cuvioasa  a calatorit la Constantinopol si l-a convertit la credinta crestina pe senatorul pagan Volusian.  S-a intors la Muntele Maslinilor, unde a trecut la Domnul in anul 439.

  

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1695: În Anglia regelui William al III-lea se introduce impozitul pe ferestre, pe care populația învață repede cum să-l ocolească: pur și simplu se zidesc ferestrele cu cărămizi. 

De precizat că fiscul ia în calcul pentru plată numai geamurile dinspre stradă. Proprietarii se vor adapta situației, folosind la maximum curțile interioare și grădinile. Taxa pe ochiul de geam a fost abrogată în 1851.

Taxa pe fereastra pare astazi o gluma, dar ea a fost introdusa pentru prima data in Anglia la 31 decembrie 1695 si a fost abrogata in 1851. De altfel, taxa a mai fost folosita ca metoda de impozitare si in Franta si Spania.

Taxa pe ferestre a fost introdusa de catre regele William al III-lea si a fost destinata impozitarii bogatiei, socotindu-se ca doar cei bogati isi puteau permite case de dimensiuni mari. Multi cetateni britanici s-au impotrivit acestei taxe, deoarece considerau ca divulgarea venitului personal reprezenta o intruziune a statului in viata lor privata, inacceptabila la acea vreme, precum si o amenintare a libertatilor personale.

Taxa perceputa era de 2 silingi pe fiecare casa (apoximativ 11,75 de lire astazi) si o suma variabila pentru tot ce depasea zece ferestre pe fiecare casa. Proprietatile care aveau intre zece si douazeci de ferestre erau supuse unei taxe de aproximativ 4 silingi (23,5 lire), iar cele care aveau mai mult de douazeci de ferestre ajungeau la suma de 8 silingi (47 de lire).

Pentru a evita acest impozit absurd, oamenii si-au zidit ferestrele cu zidarie usoara, gata sa fie scoasa in momentul in care taxa disparea. De asemenea, toate casele noi construite in perioada in care taxa a fost activa aveau sub zece ferestre.

• 1805: Ultima zi de valabilitate a calendarului Revoluției Franceze.

În calendarul republican anul începea în echinocţiul de toamnă, anul avea 12 luni a câte 30 zile. Lunile se împărţeau în 3 decade astfel dispărând săptămânile. Numele lunilor fuseseră alese din fenomene ale naturii şi agricultură. Lunile încep de la începutul anotimpurilor astronomice precum în zodiacul grec - Nivôse- din latinescul nivosus care înseamnă nins din 21, 22 sau 23

Calendarul republican francez a fost un calendar propus pe timpul Revoluției Franceze și adoptat de către Convenția Națională din Franța și care s-a folosit între anii 1792 și 1806. Prin acest calendar se încerca adoptarea sistemului zecimal și eliminarea referințelor religioase. Anul începea la 22 septembrie odată cu echinocțiul de toamnă. Schema calendarului a fost creată de matematicianul Gilbert Romme cu ajutorul astronomilor Joseph-Jerôme de Lalande, Jean-Baptiste-Joseph Delambre și Pierre-Simon Laplace, iar numele lunilor și zilelor poetului Fabre d’Églantine.

În calendarul republican anul începea în echinocţiul de toamnă, anul avea 12 luni a câte 30 zile. Lunile se împărţeau în 3 decade astfel dispărând săptămânile. Numele lunilor fuseseră alese din fenomene ale naturii şi agricultură. Lunile încep de la începutul anotimpurilor astronomice precum în zodiacul grec

În loc să poarte nume de sfânt, ca în calendarele creştine, fiecare zi este asociată unui mineral, plantă,animal (zilele terminate în cifra 5), sau unei unelte (zile terminate în cifra 0)

• 1852: Inaugurarea Teatrului Național din București.

La 31 decembrie 1851 are loc inaugurarea solemnă a Teatrului cel Mare (Teatrul Naţional) din Bucureşti, Muntenia, cu piesa "Zoe, sau Amor românesc". Primul director al teatrului fiind Costache Caragiale.

Cu o existenţă de peste 150 de ani, Teatrul Naţional „I.L.Caragiale” este una dintre cele mai prestigioase instituţii teatrale din România.

 Instituţie cu o veche şi solidă tradiţie culturală, misiunea acestui teatru s-a dezvoltat de la o epocă la alta, în concordanţă cu aspiraţiile naţionale, în interiorul procesului de creaţie artistică şi sub adăpostul celor două edificii.

Prima clădirea Teatrului Naţional din Bucureşti (1852-1944) a fost cea din Calea Victoriei, pe locul unde astăzi se înalţă Hotelul Novotel. La începuturi a purtat denumirea de Teatrul cel Mare (1852–1864), iar din 1875, cea de Teatru Naţional.

În 1864, Teatrul cel Mare din Bucureşti, devine instituţie publică de cultură cînd, printr-un decret semnat de primul ministru de atunci, Mihail Kogălniceanu, „s-a hotărît să se ia pe contul statului şi să devină instituţie naţională ”.

În anii 1916 – 1918, în cadrul Primului Război Mondial, Trupa Teatrului Naţional se refugiază la Iaşi, România.

La data de 24 august 1944, clădirea Teatrului Naţional din Calea Victoriei este distrusă în timpul bombardamentului de la sfîrşitul celui de-Al Doilea Război Mondial.

• 1869: S-a născut Henri Matisse, pictor, sculptor și desenator francez, inițiatorul fovismului (d. 1954)

Henri Matisse (n. 31 decembrie 1869, Le Cateau-Cambrésis - d. 3 noiembrie 1954, Nisa), pictor francez, unul dintre cei mai străluciți reprezentanți ai artei secolului al XX-lea și totodată unul dintre principalii inițiatori ai artei moderne. Moștenitor al impresionismului și neoimpresionismului, Matisse dă impuls mișcării fauviste, dar este în același timp un pictor universal, la fel de dezinvolt în cultivarea artei africane, cât și în creația artiștilor renascentiști sau cu operele contemporanilor săi.

Anul 1904 reprezintă un punct de cotitură în creația lui Matisse. După prima expoziție pa care i-o organizeză Ambroise Vollard în galeria sa din Paris, pictorul pleacă la Saint-Tropez, unde îl aștepta Paul Signac, care îl inițiază în stilistica divizionismului. Divizioniștii (neoimpresioniștii) se serveau de tehnica pointillistă, care consta în pictarea cu trăsături scurte, distincte de pensulă, care lasă puncte mici, regulate, multicolore și independente de culoare pură. "Lux, calm și voluptate" este o dovadă evidentă a folosirii acestui stil.

Matisse își petrece vara anului 1905 la Collioure, un mic port situat în sudul Franței, unde sosește și André Derain. Amândoi artiștii lucrează împreună. În octombrie 1905 are loc la Paris al III-lea Salon de Toamnă. În sala nr. VII au fost grupate tablourile lui Matisse, Marquet, Derain, de Vlaminck, Dufy.

Izbucnește un scandal! Explozia culorilor puternic contrastante și modernitatea tablourilor trezesc furia criticilor oficiali. Unul dintre aceștia - Louis Vauxcelles - numește sala care grupează operele acestor artiști "cușca fiarelor sălbatice" ("la cage aux fauves"), de unde și denumirea sub care va rămâne cunoscută noua direcție în pictură -fauvism. În anul 1908, Matisse deschide o școală de pictură în atelierul său din Paris, care va dura doar trei ani. Începe să fie cunoscut, călătorește și expune în străinătate (München, Moscova, Londra, Berlin. Igor Stravinsky și Serghei Diaghilev îi cer să deseneze costumele și decorurile pentru reprezentarea la Londra a spectacolului coreografic "Le chant du rossignol" ("Cântecul privighetoarei") cu formația de balet rusă (Les Ballets Russes) în 1919.

Perioada de maturitate

Matisse își petrece o mare parte din timp la Nisa, unde se dedică aproape în totalitate lucrului, dând naștere unui univers artistic inedit. Nu-i place noua avangardă, nu-l interesează suprarealiștii care dau tonul în pictură începând cu anii douăzeci. În anul 1939, se reîntoarce la Paris, în noul său atelier. Războiul îl marchează. 

Nu mai lucrează pe mari suprafețe și experiența acumulată o folosește în lucrări cu format de șevalet. O asfel de lucrare este "Bluza românească", în acorduri de alb și roșu, inspirată de prietenia lui cu Theodor Pallady.

Sub ocupație, Matisse este considerat de autoritățile naziste un pictor "degenerat". Numai în zona liberă din sudul Franței are posibilitatea să continuie nestânjenit să picteze. Pleacă, așadar, la Nisa.

Ultimii ani

În 1941, bolnav de cancer, este operat într-o clinică din Lyon. În ciuda temerilor inițiale, Matisse va părăsi spitalul în plină formă, gata să se reapuce de lucru. Începe să utilizeze tehnica hârtiei decupate (collages) și inițiază seria "Jazz". După eliberare, se organizează o mare expoziție retrospectivă la Salonul de Toamnă din Paris (1945). Între anii 1946-1951 realizează monumentala lucrare de decorare a capelei "Rosaire" din mănăstirea călugărițelor dominicane din Vence, în apropiere de Nisa.

În 1952 are loc lnaugurarea muzeului Matisse din Le Cateau-Cambrésis, orașul său natal. Greutatea anilor se face însă simțită. Ia totuși naștere o serie de colaje în guașă - pictorul le numește "decupaje de hârtie" (papiers découpés) - printre care "La tristesse du roi" ("Tristețea regelui"), în care îmbinarea culorilor trezește o asociație cu ritmul muzicii și dă impresia unui portret, ultimul său autoportret. La 3 noiembrie 1954 suferă un atac de inimă și moare înconjurat de prieteni, la Nisa.

• 1879: Inventatorul Thomas Edison a facut prima demonstratie publica a modului in care functioneaza lampa electrica, aceasta aducandu-I porecla de “vrajitorul din Menlo Park”, dupa numele localitatii unde isi avea laboratorul.

Dupa sute de incercari si mai bine de un an de munca sustinuta, Edison a proiectat un filament din fibra de carbon, capabil sa arda constant timp de peste 40 de ore. Desi nu a fost prima sursa de lumina electrica incandescenta, a fost prima care putea fi folosita, datorita faptului ca folosea curent de intensitate mica si in plus, dura multa vreme fara sa se epuizeze. Edison a dezvoltat becul cu filament care putea functiona fara a se arde timp de cateva ore, facand astfel din bec un obiect practic, util in treburile zilnice. In 1880, lui Thomas Edison i-a fost acordat brevetul de inventie pentru sursa sa de iluminare incandescenta, inventie care a avut un impact puternic asupra industriilor electronice si de calculatoare. In prezent, se incearca interzicerea becurilor cu incandescenta in Uniunea Europeana si inlocuirea lor cu becuri economice, care consuma cu aproximativ 75% mai putin curent electric. 

Thomas Alva Edison (n.11 februarie 1847 Milan, OH, SUA – d.18 octombrie 1931, West Orange, NJ, SUA), important inventator și om de afaceri american al sfârșitului de secol XIX și început de secol XX. A fost cunoscut și ca „Magicianul din Menlo Park”, fiind și cel mai prolific inventator al timpului prin aplicarea practică a descoperirilor științifice (1093 brevete). A fost un autodidact, însă acest lucru nu l-a împiedicat să realizeze invenții în domeniul electricității (becul cu filament), al telefoniei, al sistemului de transmisie multiplă a telegramelor, al înregistrării mecanice a sunetului (fonograful) și al cinematografiei – kinetoscopul.

• 1880: S-a născut George Marshall, laureat al Premiului Nobel pentru pace pe anul 1953 pentru Planul Marshall (d. 1959)

George Catlett Marshall, cunoscut, mai ales, ca George Marshall (n. 31 decembrie 1880 - d. 1959) a fost un general, diplomat și politician american, distins cu Premiul Nobel pentru Pace. S-a născut în familia unui prosper om de afaceri din Pennsylvania. De mic a arătat înclinații spre o carieră militară. Astfel, el urmează cursurile Institutului Militar din Virginia, pe care le absolvă în 1901. Ca tânăr ofițer participă la Primul Război Mondial, unde se remarcă prin calitățile sale. După război îndeplinește diverse misiuni în China și în SUA.

În 1939 președintele F.D. Roosevelt îl numește șef al Marelui Stat Major cu gradul de general. În perioada celui de-al doilea război mondial se remarcă în special ca membru al comisiei care a supervizat studiile asupra bombei atomice. În 1945 își încetează cariera militară, intrând în serviciul diplomatic. Deține funcții importante în administrația de la Washington: secretar de stat (1947-1949), ministru al Apărării în timpul războiului din Coreea (1950-1951). Nemulțumit de evoluția evenimentelor, în septembrie 1951 își prezintă demisia și se retrage din viața publică. Peste doi ani (1953) primește Premiul Nobel pentru Pace. În 1959, i s-a acordat Premiul Carol cel Mare.

A încetat din viață în 1959 la Washington.

• 1936: A fost descoperit cortizonul de către biochimistul american John Cowdery Kendall (Premiul Nobel pentru Chimie, 1962).

Cortizonul (sau cortisolul) este un hormon natural, indispensabil vieţii, deoarece contribuie la formarea glucozei din proteine, ajută organismul să suporte mai uşor stresul şi micşorează nivelul inflamaţiilor. Este folosit în tratamentul insuficienţei suprarenale, a reumatismului şi a unor infecţii.

Cortizonul constituie un medicament de bază în tratarea sau ameliorarea reumatismului sau a bolilor inflamatorii, însă folosirea sa nu ar fi fost posibilă fără contribuţia celor trei laureaţi ai Premiului Nobel care au realizat izolarea lui şi i-au descoperit funcţiile terapeutice.

Numele lui Kendall va fi mereu asociat cu izolarea tiroxinei, principiul activ al glandei tiroide, dar este cunoscut şi pentru cristalizarea glutationului, a cărui natură chimică a stabilit-o şi pentru munca de cercetare a sistemelor de oxidare la animale. Totuşi, cele mai mari realizări ale sale au fost cercetările şi descoperirile în ceea ce priveşte cortexul galndei suprarenale. Cercetările chimice au fost realizate simultan, dar indepenent de cercetătorii Edward Kendall şi Tadeus Reichstein. Kendall şi-a desfăşurat munca la Fundaţia Mayo din Minnesota, Statele Unite, iar Reichstein la Zurich în Elveţia. După mulţi ani, hormonii cortexului suprarenal au fost izolaţi, identificaţi şi preparaţi în cantităţi mici prin metode sintetice. Mai tîrziu au fost produşi în cantităţi suficient de mari pentru permiterea studierii efectelor lor fiziologice.

• 1938: Celebrul test cu fiolă, efectuat pentru depistarea șoferilor aflați în stare de ebrietate, a fost introdus, pentru prima dată, în Indianapolis (SUA).

• 1956: Oficial, TVR transmite, prima emisiune de televiziune din România.

 La 31 decembrie 1956 a fost inaugurată prima televiziune de stat, numită Televiziunea Română, creată după modelul celei franceze și după BBC.

La 31 decembrie 1956, într-un studio improvizat din Floreasca, str. Moliere nr.2, s-a transmis prima emisiune de televiziune din România – un film pe peliculă, care avea să semneze actul de naştere al Televiziunii publice române.

Oficial însă, prima emisiune profesionistă de televiziune din România a avut loc în noaptea de 31 decembrie 1956 - 1 ianuarie 1957, din primul sediu al Televiziunii, din Floreasca, strada Molière, Nr. 2. Montajul regiei de emisie, a antenei și a emițătorului de 20 KW de pe Casa Scânteii se încheie pe 14 decembrie 1956. Timp de câţiva ani, emisiunile erau doar în direct.

După debutul cu emisiunea din noaptea de Revelion – un film pe peliculă-, Studioul din Floreasca va continua să difuzeze filme artistice, de două-trei ori pe săptămână. Numărul orelor de emisie va creşte treptat, iar din 29 aprilie 1968 se trece la programe zilnice.

Toate programele - piese de teatru, varietăţi, spectacole-maraton de Revelion – se difuzau în direct, neexistând mijloace de înregistrare şi de montaj.

Baza tehnică era modestă, dispozitivele şi aparatele erau construite cu forţe proprii. Din 1958, a fost posibila redarea filmelor de 16 mm, iar din 1 septembrie 1958 s-a trecut la producţia proprie de filme. Primul subiect de actualitate filmat de operatorii studioului din Floreasca a fost festivitatea de deschidere a anului şcolar.

În 1968 începe să funcţioneze un telecentru nou, cu 6 studiouri. Evoluţia a continuat, în 2011 TVR reuşind să lanseze aplicaţii mobile pentru conţinut video şi a dat startul unui proiect de platformă online (bibliotecă video).

• 1904: A avut loc prima celebrare a Revelionului în Times Square, azi Longacre Square, din New York.

În anul 1904, ziarul The New York Times îşi mută sediul într-o clădire din Longacre Square. Patronul de atunci al publicaţiei, un imigrant german pe nume Alfred Ochs, doreşte să marcheze momentul printr-o petrecere memorabilă. În acest sens reuşeşte să convingă primăria sa redenumească piaţa unde se afla noul sediu al ziarului din Longacre Square în Times Square. Pentru trecerea dintre ani organizează o petrecere în piaţă pentru a cărei reuşită nu se dă în lături de la nici un fel de cheltuieli.

De-a lungul întregii zile de Ajun, în Times Square se desfăşoară un festival care culminează cu un foc de artificii la baza noului sediu al The New York Times şi cu întâmpinarea Noului An la miezul nopţii. Festivalul reuşeşte să atragă un număr record de 200.000 de participanţi care întâmpină împreună venirea anului 1905.

Succesul primului Revelion determină patronul ziarului să continue sărbătoarea şi-n anii următori. Doar că în cursul anului 1907 primăria oraşului New York interzice artificiile în oraş. Alfred Ochs  are atunci ideea de a înlocui artificiile cu coborârea exact la miezul nopţii a unei uriaşe mingi luminoase din vârful unui catarg metalic. Prima minge a fost contruită din lemn şi fier, avea o greutate de 317 kg şi un diametru de 1.5 metri, fiind împodobită cu 100 de becuri de 25 waţi fiecare.

În anul 1914, The New York Times se mută din sediul din Times Square dar la aceea dată sărbătorirea venirii Noului An în Times Square marcată prin coborârea unei uriaşe mingi luminate devenise deja o tradiţie. Doar în anii 1942 şi 1943 tradiţia nu a fost respectată din cauza celui de-al doilea Război Mondial când la miezul nopţii, în loc de coborârea mingii luminoase, s-a ţinut un minut de reculegere în memoria soldaţilor americani morţi în război.

În prezent, sărbătoarea din Times Square atrage în fiecare an peste un milion de participanţi fiind celebră în toată lumea. Cu ocazia ultimului Revelion celebra minge luminoasă a cântărit 5.386 de kg şi a avut un diametru de 3.66 m. Aceasta este construită prin îmbinarea a 2.688 triunghiuri din cristal pe un schelet din aluminiu, fiind luminată de 32.256 de beculeţe LED, câte 8.064 roşii, albastre, verzi şi albe. Prin combinarea tuturor beculeţelor se pot obţine peste 16 milioane de culori diferite. Înălţimea de la care este coborâtă acum este de 122 de metri.

Sursa: http://www.reportervirtual.ro/2011/01/istoria-sarbatoririi-revelionului-in-times-square-din-new-york.html

• 2004: Este inaugurat  oficial la Taipei, in Taiwan, cel mai mare  zgarie-nori din lume  la acea data, inalt de 508 metri.

Blocul este numit Taipei 101 pentru că are 101 de etaje. Acesta are o înălțime de 508 m.

Constructia are 101 etaje, inaltimea este, cum am spus, de 502,9 metri la varf, masoara 449,2 metri la cornisa si 439,2 metri pana la ultimul nivel util. E cunoscuta sub numele de Taipei 101 si a ajuns celebra ca fiind prima constructie care a depasit o jumatate de kilometru in inaltime, noteaza Infoniac.

Ascensoarele sunt multe. Unele opresc aproape la fiecare etaj, altele la etaje putine. O calatorie de la parter pana la ultimul nivel dureaza 43 secunde, viteaza de parcurs a ascensorului fiind de 60 km pe ora.

Conform proiectului, cladirea este prevazuta sa reziste la cutremure de cel mai inalt grad inregsitrate vreodata in zona. Deasemeni, constructia este prevazuta sa reziste la un vant cuprins intre 60 si 216 km pe ora, dat fiind ca in zona se produc taifunuri.

Imensa constructie a facut botezul focului in ziua de 31 martie 2001, cand la un cutremur de 6,7 grade pe scara Richter, structura de rezistenta s-a comportat exemplar, nesuferind niciun fel de stricaciuni. Totusi, caderea a doua macarale de intretinere, montate pe fatada, a provocat cinci morti.

Pentru amortizarea armonica a miscarilor, a fost suspendata intre etajele 91 si 87 o bila de otel, in greutate de 660 tone. Bila asigura stabilitatea constructiei in timpul cutremurului sau a taifunului si absoarbe 30-40 % din oscilatiile la care este supusa cladirea.

Fatada din sticla si aluminiu este conceputa prin montaj astfel incat sa poata suporta o deplasare seismica laterala pana la 95 mm, fara sa sufere stricaciuni.

Specialistii considera ca acest bloc turn este cea mai stabila cladire inalta din lume. Fundatia se sprijina pe 380 piloti introdusi la o adancime de 80 m si avand un diametru de 1,5 m.

O particularitate o formeaza iluminatul exterior care da stralucire cladirii, mai ales pe timpul noptii. S-a asigurat o nuanta deosebita pentru fiecare zi a saptamanii.

Superba realizare arhitecturala a fost insa o prioritate mondiala numai pana la 4 ianuarie 2010, cand s-a inaugurat la Dubai un alt broc turn care o intrece mult in inaltime: are 828 metri. Noul bloc este cunoscut sub numele Burj Khalifa si numara 160 etaje.

A fost depasit in anul 2010 de cladirea Burj Khalifa din Dubai, care a ajuns la 829,8 m în înălțime.

 Curând e Anul Nou.
Nu uitați să aruncați gunoiul din casă, din cap și din viață!

Să aveți un an bun!

16 august

Este a 228-a zi a anului 2018.
Au mai rămas 137 de zile până la sfârşitul anului.
Soarele răsare la 06 h 19 m şi apune la 20 h 20 m.

Citatul zilei

(Jean de La Bruyère, scriitor francez, n.16.august 1645)

Sfinții Martiri Brâncoveni

Sfintii Martiri Brancoveni: Constantin Voievod cu fiii sai, Constantin, Stefan, Radu, Matei si sfetnicul Ianache, sunt praznuiti pe 16 august. Domnia lui Constantin Brancoveanu a inceput sub semnul aparitiei Bibliei in limba romana, numita “de la Bucuresti”, in anul 1688.

Si-a asumat rolul de protector al tiparului si scolilor din Muntenia, dar si din Transilvania.

A dat Bucurestiului o noua Academie Domneasca, transformand scoala de la Sf. Sava in “colegiu public pentru pamanteni si straini”, cu o programa asemanatoare institutiilor de grad superior.

 L-a adus de la Istanbul pe Andrei, viitorul mitropolit Antim Ivireanul, sub indrumarea caruia se vor tipari numeroase carti in limbile romana, greaca, slavona, georgiana si chiar araba.

A ctitorit mai multe biserici si manastiri, intre care: bisericile de la Potlogi si Mogosoaia, Manastirile Hurezi si Brancoveni, Biserica “Sf. Gheorghe Nou” din Bucuresti, unde odihnesc sfintele sale moaste.

Pentru ca a refuzat sa se lepede de la credinta crestina, pe 15 august 1714, chiar in ziua cand implinea 60 de ani, domnitorul roman a fost decapitat.

Aceeasi pedeapsa au suferit-o si cei patru fii ai sai, impreuna cu sfetnicul Ianache.

“De legea crestina nu ma las, caci in ea m-am nascut si am trait, si in ea vreau sa mor! “

Numai in camasi, istoviti de suferinte si dureri, legati cu lanturi, cu capetele descoperite si desculti, marturisitorii intru Hristos au fost adusi in fata sultanului Ahmed.

La cererea sultanului de a renunta la crestinism, Brancoveanu a raspuns fara retineri:

“De legea crestina nu ma las, caci in ea m-am nascut si am trait, si in ea vreau sa mor!”, iar catre fiii lui a rostit: “Fiilor, fiti barbati! Am pierdut tot ce aveam pe asta lume. Nu ne-au mai ramas decat sufletele.

Sa nu le pierdem si pe ele, ci sa le ducem curate inaintea fetei Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Sa spalam pacatele noastre cu sangele nostru!”.

In urma acestor cuvinte, sultanul a poruncit sa fie taiate capetele copiilor domnitorului.

Primul cap retezat a fost al lui Constantin, fiul cel mare. Au urmat capetele lui Stefan si Radu.

Cand a sosit randul lui Matei, baiatul cel mai mic, acesta a inceput sa planga.

Tatal lui i-a poruncit sa se asemene fratilor sai. Copilul s-a indreptat spre jertfa fara retineri.

Au urmat Ianache Vacarescu, bunul sfetnic al Brancoveanului si apoi domnitorul, care a batut o cruce mare si a spus: “Doamne, fie voia Ta!”.

Trupurile pescuite din Bosfor, redescoperite dupa doua secole!

Trupurile lor au fost aruncate in Bosfor. Au fost scoase de cativa crestini si ingropate in mare taina intr-o manastire din Halki, chiar langa Tarigrad.

In vara anului 1720, Doamna Maria (Marica) a adus pe ascuns ramasitele domnitorului si le-a ingropat in Biserica Sfantul Gheorghe Nou din  centrul Bucurestiului.

A asezat peste mormant o piatra impodobita doar cu pajura tarii, fara nici o pisanie, iar deasupra a pus o candela de argint.

Pornind intre altele, si de la inscriptia de pe aceasta candela (din 12 iunie 1720), Virgil Draghiceanu a facut in 1914 senzationala descoperire a mormantului voievodal (“cea mai mare rasplata pentru modesta mea activitate de o viata”, ii scria el savantului Dimitrie Onciul).

In jurul autenticitatii si paternitatii descoperirii s-au iscat pe atunci multe polemici si chiar procese, in care de partea lui Virgil Draghiceanu a fost inca de la inceput, printre multi altii, si marele Nicolae Iorga.

Pe 15 august 1992, Constantin Brancoveanu cu fiii sai si cu sfetnicul Ianache au fost declarati sfinti de catre Biserica Ortodoxa Romana.

Sunt sarbatoriti pe 16 august pentru a nu coincide cu sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului.

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1645: S-a născut Jean de La Bruyère, scriitor francez (d. 1696)

Jean de La Bruyère (n. 16 august 1645, Paris; d. 10 mai 1696, Versailles) a fost un moralist francez, unul dintre cei mai valoroși moraliști ai literaturii universale.

La Bruyère a rămas cunoscut pentru unica sa scriere "Caracterele" sau "Moravurile veacului" (Les Caractères ou Les mœurs de ce siècle), apărută în anul 1688. Această lucrare este o culegere de scurte piese literare, ce ilustrează spiritul secolului al XVII-lea.

În unele caractere îi denunță pe impertinenți, grosolani, palavragii, orgolioși, lingușitori. El nu inventează personaje sau tipuri, ci le creează din ceea ce observă în jurul său: "Îi dau îndărăt publicului ceea ce mi-a dat cu împrumut..."

Opera Caracterele se impune prin viziunea filozofică asupra moravurilor timpului, surprinderea nuanțată a psihologiilor, deosebita concizie stilistică. La Bruyère se dovedește un adevărat maestru al portretului și creator de tipologii, dotat cu un excpețional talent al observației concrete.

• 1809: La inițiativa lui Wilhelm von Humboldt, este fondată Universitatea Humboldt din Berlin.

Universitatea Humboldt din Berlin (prescurtat HU Berlin) este cea mai veche și ca mărime a doua universitate din Berlin. Clădirea principală se află pe bulevardul Unter den Linden din subcartierul istoric Dorotheenstadt, Sectorul Centru. Prima universitate din Berlin, Alma Mater Berolinensis a luat ființă în anul 1809, ea va fi denumită între anii 1828 - 1946 Friedrich-Wilhelms-Universität iar din anul 1949 poartă numele de Humboldt-Universität zu Berlin.

• 1823: S-a nascut Alexandru Hurmuzaki, publicist si om politic roman originar din Basarabia, membru fondator al Societatii Academice Romane și unul dintre fruntașii mișcării naționale din Bucovina.(d.08.03.1871).

Alexandru Hurmuzaki (n. 16 august 1823, Cernăuca, Cernăuți – d. 8 martie 1871 (S.N. 20 martie), Napoli, Italia) a fost un publicist și om politic român, membru fondator al Societății Academice Române și unul dintre fruntașii mișcării naționale din Bucovina. A fost ales deputat din partea Bucovinei în Parlamentul austriac. A fost înmormântat în curtea Bisericii „Pogorârea Sfântului Duh” din Dulcești (județul Neamț). Pe piatra sa funerară este următoarea inscripție: „Aice zace în Domnul lêngă fratele seu Constantin, Alesandru Hurmuzachi; nescut în Cernauca, Ducatul Bucovinei, în 16. August 1823; deputat la parlamentul Austriei și la dieta țêrii; fost președinte al societății române literarie în Bucovina; membru societății academice din Bucuresci; reposat în Neapoli în 8. Mart 1871. Neuitatului seu frate cu spiritul cel ager și luminat, cu simțemintele-i cele nobile și nalte, iubirea-i cea severă de dreptate, și cu inima-i cea românească purure însuflețită pentru patrie și națiune, pune această peatră întru lacrimi de durere Elisa Sturdza, înconjurată de ceilalți frați sdrobiți de măchniciune.”

• 1845: S-a nascut Gabriel Lippmann, fizicianul care a obţinut prima fotografie colorată a spectrului solar – Premiul Nobel pentru Fizică, pe anul 1908; (d. 13 iulie 1921).

Gabriel Jonas Lippmann (n. 16 august 1845, Bonnevoie, Luxemburg – d. 13 iulie 1921) a fost un fizician francez, profesor universitar la Sorbona, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1908, pentru metoda sa de reproducere fotografică a culorilor pe baza fenomenului de interferență. A investigat fenomenele electrocapilare cu electrometrul capilar, care a servit, între altele, la dezvoltarea electrocardiografiei.

• 1856: Congresul SUA aprobă Legea Insulele Guano, act ce dădea dreptul oricărui cetățean american să cucerească în numele Statelor Unite orice insulă pe care se găsea guano, cu condiția ca acestea să nu facă parte din teritoriul altei națiuni și să nu fie locuită.

  
Comercianții americani au cucerit astfel peste 100 de insule și atoli, dintre care 9 sunt și astăzi sub controlul SUA.

Americanii nu au fost singurii care au făcut o prioritate din obţinerea de guano. Câţiva ani mai târziu, o expediţie spaniolă aflată în insulele Chincha sub pretextul cercetărilor ştiinţifice a încercat să preia controlul, însă marina peruviană a respins tentativa ibericilor.

"Epoca guanoului" s-a încheiat după Războiul Pacificului, purtat între 1879 şi 1884 de Chile, Peru şi Bolivia. Miza acestuia era regiunea Atacama, bogată în salpetru (nitrat de potasiu), o altă substanţă folosită ca îngrăşământ. Chile a câştigat războiul, punând astfel punct anilor de glorie ai exportului de guano.

Se estimează că Peru a exportat aproximativ 14 milioane de tone de guano în cei 40 de ani care au reprezentat "epoca guanoului", obţinând echivalentul sumei de 13 miliarde de dolari din zilele noastre.

Istoricii consideră că "epoca guanoului" a reprezentat o veritabilă revoluţie, transportul îngrăşământului de pe un alt continent permiţând Europei să se dezvolte. Înainte de folosirea la scară largă a îngrăşămintelor, cea mai mare parte a populaţiei Europei trăia la limita subzistenţei. Se estimează că ţăranul de rând din Europa mânca într-o zi, în medie, mai puţin decât un vânător-culegător din Africa.

Una din cele mai importante revoluţii tehnologice din istoria omenirii a început pe câteva insule situate în apropiere de Peru. Excrementele depuse aici de câteva milioane de păsări s-au transformat în elementul care a stat la baza unei revoluţii în agricultură ce a permis omenirii să depăşească pentru prima dată capcana foametei. Ceea ce incaşii au denumit „guano” (adică balegă) avea să devină una dintre cele mai importante resurse ale secolului al XIX-lea, fiind căutată de marile naţiuni ale planetei cu aceeaşi ardoare cu care este vânat astăzi petrolul.

Guano, îngrăşământul minune

Îngrăşămintele furnizează plantelor azotul necesar pentru pentru a produce clorofilă. Deşi mai bine de 78% din atmosfera planetei noastre este formată din azot în formă gazoasă, acesta este compus din doi atomi a căror legătură chimică puternică împiedică plantele să-i separe pentru a-i folosi. Astfel, ele sunt nevoite să-şi obţină azotul din sol, unde se găseşte în forme mai uşor de descompus.

În afară de plante, mai consumă azot din sol şi bacteriile, care îl digeră şi îl transformă în gaz. De aceea, folosirea intensivă a solului poate duce la epuizarea sa.

Populaţiile andine au fost primele care au observat, în urmă cu câteva secole, că solurile epuizate pot deveni din nou utilizabile prin utilizarea guano ca îngrăşământ.

Incaşii transportau guanoul colectat de pe insulele situate pe coasta peruviană de azi, distribuind fiecărui sat o cantitate precisă. Cei care luau mai mult decât li se cuvenea erau aspru pedepsiţi, iar persoanele care deranjau păsările producătoare de guano riscau chiar pedeapsa cu moartea.

După ce au cucerit Imperiul Inca, spaniolii nu au luat în seamă această comoară, ce avea să fie descoperită de europeni abia la începutul secolului al XIX-lea. Prima persoană de pe Vechiul Continent care a studiat acest îngrăşământ natural extraordinar a fost celebrul explorator şi naturalist Alexander von Humboldt.

În 1802, aflat în Callao, Humboldt a observat că localnicii transportau guano de pe insulelele Chincha, aflate în apropiere. "Fertilitatea coastei Perului, altminteri sterile, se datorează acestei substanţe. Cinzeci de vase transportă încontinuu guano spre ţărm, iar mirosul se simte de la un kilometru distanţă. Marinarii sunt obişnuiţi cu mirosul de amoniac şi nu îi deranjează, însă noi, restul, nu ne puteam opri din strănutat când am trecut pe lângă navă", relata Humboldt în scrierile sale.

Exploratorul a prelevat mostre pe care le-a trimis în Franţa spre analiză. Chimiştii au descoperit că excrementele păsărilor peruviene conţineau o cantitate semnificativă de azot, ceea ce însemna că reprezentau un îngrăşământ excelent.

Descoperirea lui Humboldt a fost ignorată la început. Nu interesa pe nimeni să transporte cantităţi mari de excremente din Peru în Europa.

Situaţia avea să se schimbe în câteva decenii, când creşterea populaţiei a atras necesitatea sporirii productivităţii şi astfel epuizarea tot mai multor suprafeţe agricole.

Guano nu mai este cel mai utilizat îngrăşământ, dar continuă să fie folosit în agricultura organică. Tona de guano se vinde astăzi cu 250 de dolari în Peru, iar în SUA, Franţa şi Israel aceasta ajunge să valoreze dublu.

Peru continuă să fie producătorul numărul unu în lume, cu 30.000 de tone de guano vândute anual. Cu toate acestea, se estimează că mai trăiesc doar 4 milioane de păsări pe insulele din apropierea coastei Republicii Peru, faţă de cele 60 de milioane din secolul al XIX-lea.

• 1877: La Gorni-Studen in Bulgaria, are loc întîlnirea dintre Prinţul Carol al României şi Marele Duce Nicolai a Rusiei, în urma căreia comanda trupelor aliate româno-ruse trece la Prinţul Carol al României. 

Asediul Plevnei a fost una dintre principalele bătălii ale Războiului Ruso-Turc din 1877–1878 şi meritul acestei victorii aparţine acţiunilor Armatei Române în frunte cu Regele Carol.

Osman Paşa, comandantul forţelor otomane asediate la Plevna, a organizat defensiva şi a respins doua asalturi ruseşti cauzînd multe pierderi trupelor ruse. În acest moment, ambele părţi erau aproximativ egale în termeni de numar de soldaţi (aproximativ 40.000 fiecare parte), iar armata rusă era demoralizată de cele două eşecuri. Rusia nu mai avea alte trupe la dispoziţie pe care să le trimită într-un nou asalt al Plevnei, aşa că armatele ţarului au asediat fortăreaţa şi au solicitat României să trimită întăriri. Comandantul trupelor ruse de pe frontul balcanic, marele duce Nicolai, a cerut cu insistenţă (prin telegrama din 19 iulie 1877) ajutorul aliatului sau român Carol al României. În scurt timp, armata română mobilizată a trecut Dunarea pe la Zimnicea, a avansat pe culoarul eliberat de ruşi şi s-a alăturat asediului. La 16 august, la Gorni-Studen, grupul vestic de armate care asedia Plevna a trecut sub comanda principelui Carol I al Romaniei, secundat de generalul rus Pavel Dmitrievici Zotov şi de generalul român Alexandru Cernat.

Carol a decis să nu mai întreprindă niciun asalt, ci să asedieze oraşul, tăind căile de aprovizionare cu alimente şi muniţii. Armata româno-rusă a reuşit la începutul asediului să cucerească mai multe redute din jurul Plevnei, păstrînd pe termen lung doar reduta Griviţa. Asediul început în iulie 1877 s-a încheiat abia în luna decembrie a aceluiaşi an cînd Osman Paşa a încercat fără succes sa forţeze ruperea asediului în direcţia Opanez şi a fost rănit. Pe 9 decembrie 1877, în timpul acestei încercări otomane de a ieşi din încercuire, aceştia au traversat noaptea răul Vit ieşind imediat la tranşele româno-ruse şi atacînd pe un front de 3,2 km. S-au dus lupte la baionetă dar turcii au fost în cele din urma împinşi înapoi în cetate, pierzînd 5000 de oameni şi cauzînd 2000 de victime forţelor româno-ruse. A doua zi, Osman s-a predat, lăsîndu-i garnizoana şi sabia colonelului român Mihail Cristodulo Cerchez acceptînd condiţiile de capitulare oferite de aceasta. El a fost tratat onorabil, dar mulţi dintre soldaţii săi au murit ca prizonieri marşăluind prin zăpadă. Cei mai grav răniţi au rămas în urmă în spitalele de campanie, dar mulţi au fost ucişi de bulgari. În urma bătăliei de la Plevna, armatele ruse au putut avansa şi au atacat în forţă păsul Şipka, reuşind să învingă defensiva otomană şi să işi deschidă drumul spre Constantinopol.

• 1888: S-a născut T. E. Lawrence, scriitor și militar englez (d. 1935)

Thomas Edward Lawrence (CB) (n. 16 august 1888 – d. 19 mai 1935), mai cunoscut ca T. E. Lawrence, a fost un ofițer britanic, celebru mai ales pentru rolul jucat în revolta arabilor din 1916-1918, dar a cărui personalitate plină de vitalitate, alături de scrierile sale și de o largă varietate de activități și asocieri, au făcut din el obiect de fascinație în întreaga lume, unde a fost cunoscut ca Lawrence al Arabiei ("Lawrence of Arabia").

Conform fișei medicale întocmite de Forțele Aeriene Regale Britanice (RAF) la încorporare, pe 12 martie 1923 Lawrence avea înălțimea de 1,66 m și 59 kg, "cicatrici pe fese" și i se făcuse circumcizie.

Familia în care s-a născut T. E. Lawrence, la 16 august 1888, nu prea era un model al Angliei victoriene. Cu patru ani înainte, Thomas Chapman își părăsise soția și cele patru fiice nevârstnice, la Dublin, pentru a-și întemeia un cămin cu guvernanta acestora, Sarah Maden. Peregrinând între Irlanda, Țara Galilor, Scoția și Franța, Thomas și Sarah au avut împreună patru fii în decurs de nouă ani (al cincilea s-a născut în 1900). Stabilindu-se în cele din urmă la Oxford, sub numele de Lawrence, cuplul a căpătat, în sfârșit, o aparentă respectabilitate. Dar cel de-al doilea fiu al lor, sensibilul Thomas Edward, a suferit toată viața din cauza condiției de bastard. La vârsta de 12 sau 13 ani, micul Lawrence și-a rupt un picior. Fie din cauză că fractura s-a vindecat greu, fie din cauza oreionului contractat în adolescență, băiatul s-a oprit din creștere la înălțimea de aproximativ 1, 66 m. Cu un cap disproporționat de mare, părea mult mai scund când a intrat la Jesus College de la Oxford, în toamna anului 1907. Probabil în compensație pentru statura scundă, Lawrence și-a cultivat o serie de afectări, printre care un chicotit, strident, nervos, pe care mulți îl găseau agasant. Într-o lume a bărbaților, părea asexuat, dacă nu chiar efeminat. Primul roman biografic despre T. E. Lawrence a fost tradus în limba română de Mircea Eliade.

• 1896: Lângă Dawson City, Yukon, Canada s-a descoperit aur, fapt ce a declanșat Goana după Aur din Klondike.

Goana după aur din Klondike, denumită și Goana după aur din Yukon, a atras zeci de mii de prospectori amatori din toată lumea în bazinul râului Klondike în preajma orașului Dawson City, Yukon, Canada după ce acolo s-a descoperit aur în 1896. Goana a durat doar câțiva ani, luând practic sfârșit în 1899. În total, din zona Klondike s-au extras circa 390.000 kg de aur în secolul de după descoperirea zăcământului.

În august 1896, un grup condus de Keish (Skookum Jim Mason), membru al tribului băștinaș Tagish, s-a îndreptat spre nord, pe valea Yukonului din zona Carcross, în căutarea surorii sale, Kate și a soțului ei, George Carmack. Grupul era format din Skookum Jim, vărul său, poreclit și Dawson Charlie (sau uneori Tagish Charlie), și nepotul său, Patsy Henderson. După ce i-au găsit pe George și Kate, care pescuiau somon la gurile râului Klondike, ei s-au întâlnit cu Robert Henderson din Nova Scotia care căuta aur pe râul Indian.

La 16 august 1896, grupul Skookum a găsit un zăcământ aluvial de aur în pârâul Bonanza din Yukon. Nu se știe cine a făcut descoperirea, unele relatări spunând că a fost Kate Carmack, în timp ce altele îi dau credit lui Skookum Jim. George Carmack a fost oficial trecut drept descoperitor al filonului, deoarece revendicarea proprietății s-a făcut pe numele lui. Grupul a făcut această alegere deoarece se temeau că alți mineri nu vor recunoaște o revendicare a unei femei sau a unui băștinaș, într-o perioadă cu puternice atitudini discriminatorii și rasiste.

Vestea s-a răspândit și în alte tabere de mineri din valea Yukonului. Rabbit Creek, pârâul în care s-a descoperit pentru prima oară aur, a fost ulterior botezat „pârâul Bonanza”. Pâraiele Bonanza, Eldorado și Hunker au fost rapid revendicate de mineri care lucrau și înainte pe pâraie și albii de pe râurile Fortymile și Stewart.

Vestea a ajuns în Statele Unite în iulie 1897 în momentul maxim a unei importante serii de recesiuni financiare și falimente bancare din anii 1890. Economia americană fusese lovită greu de panica din 1893 și de panica din 1896 care ridicaseră mult șomajul. Mulți din cei care suferiseră de pe urma crizelor financiare erau motivați să-și încerce norocul căutând aur. Primii prospectori au sosit la San Francisco, California la 15 iulie și în Seattle, Washington la 17 iulie, declanșând un mare aflux de populație în Klondike. În 1898, populația din Klondike ar putea să fi ajuns pe la 40.000 de oameni, cifră ce amenința să declanșeze o foamete.

Oameni din toate clasele sociale s-au îndreptat spre Yukon venind din New York, Africa de Sud,Regatul Unit și Australia. Mulți din ei erau profesioniști, medici și profesori, chiar câțiva primari, care renunțaseră la cariere respectabile pentru a face călătoria. William D. Wood, primarul Seattle-ului, a aflat vestea despre descoperirea filonului în timp ce se afla la San Francisco la o întrunire; și-a transmis demisia prin telegraf și a înființat Seattle and Yukon Trading Company pentru a transporta prospectori pe mare spre terenurile aurifere. Printre locuitorii din Camp Skagway Number One se numărau Frederick Russell Burnham, cunoscutul cercetaș american sosit din Africa pentru scurt timp înainte de a fi rechemat pentru a lua parte la al Doilea Război al Burilor; și W. W. White, scriitor și explorator. Aducând numeroși aventurieri și antreprenori în regiune, goana după aur a contribuit semnificativ la dezvoltarea ecomomică a Canadei de Vest, Alaskăi și coastei Pacificului de Nord-Vest.

Majoritatea prospectorilor acostau în orașele alaskane Skagway și Dyea, ambele aflate la capătul canalului Lynn. Din aceste orașe, ei urcau pe poteca Chilkoot și treceau pasul Chilkoot, sau urcau pe White Pass și de acolo la lacul Lindeman sau lacul Bennett, izvoarele râului Yukon. Aici, la circa 40–55 km de locul unde au debarcat, construiau bărci și plute cu care coborau cale de 800 km pe Yukon până la Dawson City, în apropiere de terenurile aurifere.

Cei care treceau frontiera din Statele Unite erau obligați să aibă la ei provizii pentru un an — care cântăreau circa o tonă, din care peste jumătate erau provizii de hrană — altfel nu erau primiți în Canada. La vârfurile trecătorilor, se afla un post al Poliției Călare Canadiene care aplica strict aceste reguli, și colecta taxe vamale. Posturile au fost înființate pentru a preveni lipsuri ca cele din iernile anterioare din Dawson City, și pentru a restricționa intrarea armelor de foc, în special a revolverelor, pe teritoriul britanic. Alte motiv erau cel de a preveni pătrunderea elementului criminal condus de Soapy Smith, care trăia în Skagway și în alte porturi din zona Yukonului (porturi încă în dispută teritorială între Canada și Statele Unite), precum și temerile autorităților britanice și canadiene de o posibilă ocupare armată a zonelor aurifere de către americani.

S-a înființat orașul Dawson City. După un an, el avea 5000 de locuitori; în doi ani, erau 30.000, și devenise deja cel mai mare oraș canadian de la vest de Winnipeg, mai mare ca Vancouver sau Victoria. Pentru a putea face față creșterii de populație, forța Poliției Călare din localitate a crescut de la 19 oameni spre sfârșitul lui 1895 până la 285 în noiembrie 1898. Legendarul superintendent de poliție Sam Steele a sosit în februarie 1898 să preia comanda.

Poliția a făcut ca Dawson să rămână un oraș liniștit în care legea era respectată. În 1898, nu s-a comis niciun omor și au avut loc doar câteva jafuri mai mari; în total, în acel an s-au făcut doar aproximativ 150 de arestări în Yukon pentru infracțiuni, mai mult de jumătate fiind pentru prostituție. „Legi albastre” au fost aplicate cu strictețe. Cârciumile și alte astfel de localuri se închideau sâmbăta fix la miezul nopții. Cine era prins că muncește duminica era pasibil de amendă sau de muncă în folosul Poliției Călare, la tăiat lemne.

Când grosul prospectorilor a sosit în Dawson City, ei au constatat că majoritatea terenurilor aurifere din zonă erau deja revendicate. Războiul Hispano-American a eclipsat Klondike-ul pe prima pagină a ziarelor. În 1899, s-a găsit aur în Nome, Alaska, ceea ce i-a făcut pe mulți să plece, iar goana după aur din Klondike a luat sfârșit.

• 1920: S-a născut Virgil Ierunca, critic literar și publicist român stabilit în Franța (d. 2006)

Virgil Ierunca (pseudonimul lui Virgil Untaru, n. 16 august 1920, Lădești, județul interbelic Vâlcea – d. 28 septembrie 2006, Paris) a fost un critic literar, publicist și poet român, care a trăit în Franța începând cu 1947. A fost căsătorit cu Monica Lovinescu.

O dată cu studiile universitare, a debutat în ziaristică, în 1939, la ziarul Timpul, unul din cele mai importante cotidiane bucureștene din acea vreme. Între 1940 și 1944 colaborează la principalele reviste literare și la săptămânalul Vremea, cu o rubrică intitulată "Caiete franceze", în care îi prezintă pe scriitorii francezi din rezistența împotriva ocupației naziste. Din anul 1943 deține o rubrică asemănătoare în ziarul Ecoul și colaborează la revistele Kalende și Preocupări literare. În 1942, propria sa revistă literară, Albatros, este suprimată de cenzură pentru tendințele ei democratice. După război, Virgil Ierunca scoate revista Agora împreună cu Ion Caraion, revistă de cultură internațională, care este suprimată deja după primul număr de cenzura comunistă, din cauza unui articol al lui Titus Ștefănescu-Priboi intitulat Echinox, în care dădea ca exemple de platitudine a gândirii pasaje din scrierile lui Stalin.

Virgil Ierunca părăsește țara în 1947, primind o bursă din partea guvernului francez. Bursa purta numele cunoscutului scriitor anticomunist Arthur Koestler[necesită citare], autorul cărții "Zero și Infinit". Din 1951 și până în 1974 este redactor al emisiunilor în limba română ale Radiodifuziunii franceze și lucrează în același timp la "Centre national de la recherche scientifique" (CNRS), la secția de filozofie și estetică. Colaborează la două emisiuni culturale ale postului de radio "Europa Liberă": "Actualitatea Culturală Românească" și "Povesta vorbei" (Pagini uitate, pagini cenzurate, pagini exilate).

În denunțarea dictaturii comuniste din România, Ierunca ia parte activă ca secretar de redacție la apariția ziarului Uniunea Română, editat la Paris de generalul Nicolae Rădescu, la care colaborează și Grigore Gafencu. Scrie numeroase articole în publicațiile românești din exil, în special în revista România, organul Comitetului Național Român de la Washington, editat de Constantin Vișoianu. În volumul Pitești (1981) denunță experiența comunistă a terorii, folosită ca instrument de distrugere psihică. De când se află în Franța, Virgil Ierunca a redactat o serie de reviste literare, ca Luceafărul (1948-1949), al cărei director a fost Mircea Eliade, Caiete de dor (1951-1957), Ființă românească (1963-1968), Ethos (care apare din anul 1973). Într-o serie de publicații din exil, a deținut rubrica intitulată „Antologia rușinii”, în care erau dați la iveală intelectuali din România aserviți slugarnic regimului comunist. Producțiile literare ale lui Virgil Ierunca figurează în mai multe antologii de poezie, printre care cea alcătuită de Vintilă Horia. Pentru activitatea sa democrată și anticomunistă a fost distins cu medalia "Iuliu Maniu", iar pentru cea literară cu Diploma de Onoare a Academiei Româno-Americane de Artă și Știință (1987). În 1994, biroul de la Paris al postului de radio Europa Libera a fost desființat, stârnind protestele a mii de ascultători din România.

• 1920: S-a născut Charles Bukowski, poet american și scriitor (d. 1994)

Henry Charles Bukowski (născut Heinrich Karl Bukowski) a trăit între 16 august 1920 și 9 martie 1994, a fost poet, nuvelist și romancier american, de origine germană. Bukowski este adesea cunoscut sub pseudonime ca: Hank, Buk, Henry Chinasky, acesta din urmă fiind un alter-ego în numeroase romane autobiografice.

Scrierile lui Bukowski au fost influențate de mediul social, cultural și financiar din orașul Los Angeles . Opera sa vorbește despre viața obișnuită a americanilor bogați, despre scris, alcool, relații și corvoada muncii. Bukowski a scris mii de poezii, sute de povestiri și 6 romane, în total publicând peste 60 de cărți.

Bukowski a publicat mai mult în reviste literare mici, de la începutul anilor '40 până la începutul anilor '90. Aceste poezii și povestiri au fost republicate mai târziu de Black Sparrow Press (acum HarperCollins/ECCO) în volume ale operei sale. Deci vrei să fii scriitor (So you want to be a writer) este considerat unul dintre cele mai bune poeme ale lumii ce tratează libertatea de exprimare a unui artist. În anii '80, Bukowski a colaborat cu ilustratorul Robert Crumb la o serie de cărți de benzi desenate.

• 1960: Pilotul si parasutistul american Joseph Kittinger urca cu balonul pana la 31.333 m, dupa care efectua un salt cu parasuta ce a durat in total, 

pana la aterizarea pe pamant, 13 m 45 secunde, stabilind astfel recordul mondial pentru cel mai inalt salt cu parasuta.

 Dar acesta nu a fost singurul record stabilit de Joe si echipa Excelsior cu acest proiect. Au mai urmat recorduri pentru: cel mai inalt zbor cu balonul, cel mai lung salt cu parasuta si cea mai mare viteza a unui om prin atmosfera, deoarece Joe a atins 988 km/h inainte de a-si deschide parasuta principala la 5.330 m.

Aceste recorduri sunt inca valabile in cadrul Fortelor Aeriene ale S.U.A..

• 1978 : Un incediu (in noaptea de 16/17 august ) distruge complet Sala Mare a Teatrului Naţional din Bucuresti, fiind necesare lucrari de refacere; de fapt a fost o schimbare radicală faţă de construcţia iniţială.

Locul de astăzi al Teatrului Naţional era încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea proprietatea celebrei familii de negustori a lui Hagi Moscu. Casa lor, clădită în 1810, după ultima modă“, cu clanţe, parchet, candelabre, mobilier aduse de la Viena, era situată într-o vastă grădină cu havuz şi vii întinse. A fost singura casă boierească din această zonă care a supravieţuit până în 1912, întrucât în 1882 a fost cumpărată de Primăria Bucureştilor, devenind sediul acesteia. A fost demolată pentru a face loc noului Palat Comunal, proiectat de arhitectul Ion Mincu. Însă, din diferite motive, ridicarea clădirii noi a Primăriei a fost amânată timp de 50 de ani, terenul cuprins între actualele Str. Batiştei, Bd. Nicolae Bălcescu, Bd. Carol şi Str. Tudor Arghezi rămânând pentru mult timp viran.

În anul 1946 a avut loc primul concurs pentru construcţia Operei Române pe actualul amplasament al Teatrului Naţional Bucureşti. Premiul I a fost acordat ex aequo proiectului lui Virgil Niţulescu şi proiectului echipei lui Nicolae Porumbescu, candidate între alte cinci proiecte. În cazul proiectului lui Virgil Niţulescu, corpul scenelor şi al anexelor teatrului (depozite, ateliere, culise, cabine, foaierul actorilor, birouri, săli de machiaj etc.) era un paralelipiped pe actualul front al scenei, sala şi foaierul, cu toate anexele ce le revin, formau un imens corp geometric - un ou - acoperit în aluminiu, fără ferestre sau ornamentaţie, devenit forma centrală şi dominantă în piaţă, proiectat pe planul liniştit al scenei. Accesele pietonale şi auto, legate de bulevardele şi arterele din jur, la nivel sau pasaje sub nivel, erau de o simplitate extremă. Proiectul era respectuos şi nu intra în concurenţă cu piaţa de giraţie a intersecţiei N-S E-V. În mijloc se afla grupul statuar al Brătienilor. Grupul statuar a fost desfiinţat în mare grabă de noul regim instaurat, care rescria istoria ţării şi a capitalei. Cel de-al doilea proiect era cel al grupului de absolvenţi încă nediplomaţi, printre care era şi Nicolae Porumbescu. Proiectul propunea realizarea unei imense acropole - piaţă superioară peste Bulevardul Brătianu - cu un nivel nobil pietonal cu accesul în Marea Sală a Operei, care avea o arhitectură mai cuminte, dar cu simplitatea şi elementele modernităţii vremii. avea legături între planul străzii şi cel al acropolei legate prin mari scări/rampe care îmbogăţeau ansamblul. Nici unul dintre cele două proiecte câştigătoare nu a fost pus în operă. Şapte ani mai târziu, în 1953, ca expresie de referinţă a realismului socialist, Octav Doicescu realiza în sistemul marilor colective, Opera Română din Piaţa Sf. Elefterie, contemporană ca timp, dar complet nesincronizată ca viziune, cu Opera din Sidney a lui Jørn Oberg Utzon, desenată în anul 1957.

La sfârşitul anilor 1950 s-a hotărât construirea aici a noului Teatrului Naţional - pentru a înlocui edificiul Teatrului cel Mare ce fusese bombardat în anul 1944 - şi a unui hotel modern. Astfel, intersecţia de la Universitate a fost vizată în anii 1956-1957 de un mare concurs pentru amplasarea acestor edificii publice importante ale oraşului, sistematizându-se astfel Piaţa Nicolae Bălcescu, cum era denumită în epocă intersecţia de la Universitate dintre axele majore Nord-Sud şi Est-Vest ale oraşului Bucureşti. Epoca se schimbase şi, în imediata perioadă post-stalinistă, proiectele prezentate variau de la cele mai conformiste cu putinţă, în sensul defunctului stil realist-socialist, până la cele mai moderne cu putinţă la acea dată. Ceea ce este interesant pentru zonă este însă încetăţenirea ideii că acolo sunt necesare atât o dominantă de înălţime, cât şi una de masă. Pe prima, arhitecţii vremii o rezolvau aproape toţi printr-un turn-campanilă. A doua era clădirea primăriei înseşi. Concursul a rămas fără efecte vizibile pentru oraş.

Iată cum prezintă autorul articolului destinul viitor al locului ales: "Piaţa N. Bălcescu, centrul geografic al Capitalei, se prevede a fi sistematizată din punct de vedere al spaţiului aferent şi al circulaţiei, la nivelul cerinţelor contemporane. În această piaţă se va construi ansamblul arhitectural urbanistic al complexului Teatrului Naţional, situat pe o amplă platformă, bogat plantată şi amenajată cu bazine, fântâni şi statui; sub această platformă va fi amplasat un parcaj subteran şi o serie de dotări comerciale; de asemenea, a fost studiată la intersecţia Bd. N. Bălcescu cu Bd. 6 Martie, o trecere denivelată pentru pietoni".

Astfel, în centrul Bucureştiului se mai găsea încă o zonă urbanistic eclectică şi populată de o lume pestriţă, cuprinsă între Bulevardul Nicolae Bălcescu (fost Brătianu), Strada Batiştei la nord şi Bulevardul republicii la sud. frontul dinspre Bulevardul N. Bălcescu, compus din magazine, avea şi o intrare la Circul de Stat, acoperit de o cupolă din pânză groasă, iar pe străduţa Ion Vidu dinspre sud se afla grădina-cinema Progresul. După eliberarea zonei, în 1967, a început construcţia hotelului Intercontinental şi a noului Teatru Naţional. A rezultat un teatru cu o înfăţişare suprinzătoare, care a suscitat polemici la inaugurarea din 1970, dar locuitorii s-au obişnuit repede cu personalitatea sa.

Anii 1960-1970 - Aspectul iniţial al TNB

Teatrul a fost construit pe un teren central, situat lângă Piaţa Universităţii, ce nu a presupus schimbul de proprietăţi, cu atât mai puţin intr-un regim totalitar, care nu ţinea cont de dreptul de proprietate.

Teatrul Naţional din Bucuresti (TNB) a fost proiectat şi realizat între anii 1963-1977 de un colectiv de la I.P. Proiect Bucureşti, condus de prof. arh. Horia Maicu (conform scriptelor oficiale ale vremii, perpetuate până în prezent), prof. arh. Romeo Belea (şef de proiect complex) şi prof. arh. Nicolae Cucu, având drept consultanţi pe marii maeştri ai teatrului românesc Sică Alexandrescu, Liviu Ciulei şi Horea Popescu. Structura de rezistenţă a fost concepută de către inginerul Alexandru Cişmigiu.

În memoriile sale “Arhitect sub comunism”, Ion Mircea Enescu afirmă că la “Teatrul Naţional, autor era nominalizat Horia Maicu, atunci arhitect-şef al oraşului, deşi toată lumea ştia că autori au fost cei din grupul lui Romeo Belea. Lipsa de respect pentru dreptul de autor, ignorarea lui deliberată s-au manifestat şi prin trecerea din mână în mână a unor lucrări, proiecte sau extinderi, refaceri sau completări. Persoane mai influente la un moment dat înlăturau fireasca încredinţare către vechiul autor, spre omul zilei. Cum este şi cazul refacerii sau extinderii Sălii Mari a Teatrului Naţional, după incendiu, atribuit nu grupului iniţial, ci lui Cezar Lăzărescu”.

Deşi proiectarea imobilului a început în 1963, TNB a început să funcţioneze în acest sediu zece ani mai târziu, fiind inaugurate pe rand trei săli: Sala Mare, Sala Studio şi Sala Atelier, diferite ca modalităţi de abordare a contactului spectacol-spectator. Clădirea Teatrului National avea formă de L. Ea găzduia, pe lângă cele trei săli de spectacole, cabine, birouri, săli de recepţie, precum şi un muzeu dedicat teatrului românesc. La acea dată, TNB, din punctul de vedere al mărimii şi gradului de dotare a scenelor şi a atelierelor tehnice aferente, a fost considerat de experţi drept o realizare unicat a momentului. Volumul sculptural cu o copertină în consolă, turnul scenei, instalaţiile de suport pentru manevrarea decorurilor au fost considerate spectaculoase pentru anii 1960. Corpul care găzduia anexele teatrului era îmbrăcat în travertin de Borsec, întreaga faţadă fiind ritmată de un joc plin-gol. Proiectul lui Horia Maicu, care includea o frescă pe trei faţade ale teatrului, nu a mai fost niciodata terminat, lăsând corpul teatrului în zidărie de cărămida aparentă.

Despre estetica exterioară a clădirii noului teatru s-a comentat îndelung. Construcţia poate fi considerată a fi concepută într-o manieră modernă, ca o replică foarte apropiată a bisericii lui Le Corbusier - Notre Dame du Haut, Ronchamps. Unii comentatori au recunoscut în elementele de vocabular ale construcţiei fie stilul mănăstirilor pictate din nordul Moldovei, fie pălăria lui I.L. Caragiale, dupa dorinţa comentatorului şi contextul lecturii acestui edificiu.

Concepţia iniţială a Sălii Mari prevedea existenţa unui număr de 920 de locuri, scena fiind una dintre cele mai mari din Europa, atât ca mărime (scenă amplă, cu portal variabil), cât şi ca dotare. Acustica sălii mari a fost la parametrii cei mai buni până în anul 1978, când sala a ars.

Sala mică a fost realizată cu o geometrie variabilă, în aşa fel încât se putea transforma în funcţie de genul de spectacol care se montează: italian, elisabetan si tip arenă (poate avea între 455 şi 598 locuri). Ea oferea regizorilor, scenografilor şi actorilor o varietate de posibilităţi de exprimare artistică, iar publicului spectacole deosebite de tot ceea ce fusese văzut până atunci în România. Sala mică este utilizată în prezent de către Teatrul de Operetă, după ce clădirea anterioară a acestui teatru de pe malul Dâmboviţei (clădirea fostului Teatru Regina Maria), din zona unde se afla acum Piaţa Naţiunilor Unite, a fost demolată în august 1986, odată cu "sistematizarea" zonei centrale a Bucureştilor. După ce a trecut la Operetă, instalaţiile de transformare a sălii nu au mai fost folosite, singura variantă folosita a fost cea de scenă/sală italiană.

Anii 1980 - O față nouă

După incendiul din noaptea de 16/17 august 1978, Sala Mare a fost complet distrusă. Ca urmare, a câştigat teren ideea de a revizui întreaga construcţie.

În anii 1982-1984, prof. arh. Cezar Lăzărescu (căruia îi este atribuit proiectul de refacere şi extindere, şi nu autorului/grupului iniţial), i-a fost încredinţat proiectul de redesenare a volumetriei şi de reconfigurare a interiorului TNB. Acest proiect a modificat faţadele cu o suprapunere de arce pe verticală, elemente clasicizante, a mărit capacitatea sălii, de la 900 la 1.300 de locuri, , a construit Sala Amfiteatru ("Liviu Rebreanu") în locul garderobei şi a intrării oficiale şi a supraetajat corpul Sălii Mari prin adăugarea unor etaje de expoziţie - etajele 3 şi 4 - care în prezent găzduiesc Galeriile Artexpo, Centrul Naţional al Dansului, Foaierul Tapiseriilor.

Inginerul de rezistenţă Alexandru Cişmigiu, proiectantul iniţial, a declarat că nu poate garanta în ceea ce priveste siguranţa noii clădiri.

Această decizie de modificare a TNB fost determinată şi de cererea lui Nicolae Ceauşescu, căruia se pare că îi displăcea complet „pălăria” din beton armat sugerând pălăria lui Ion Luca Caragiale, element arhitectonic definitoriu pentru TNB.

Decizia de modificare a faţadelor este pusă fie pe seama anulării imaginii avangardiste din plin centrul capitalei, fie pe seama pretenţiilor de plata pe filiera franceză a unor compensaţii datorate similarităţii indubitabile a faţadei cu câteva dintre lucrările lui Le Corbusier. Şantierul de refacere a durat aproape trei ani (1983-1985), după multe propuneri, machete şi încercări refuzate de Conducător, cu reveniri ale şantierului, care au eşuat într-un edificiu cu ritmică banală, ce aplatizează construcţia impozantă din centrul Capitalei.

Astăzi, putem să ne închipuim că există vreo legătură cauzală între arcele soţilor Anton şi Margareta Dâmboianu şi cele adosate de arh. Cezar Lăzărescu mult mai târziu faţadei iniţial realizate? Nu vom şti asta probabil niciodată. Cert este un lucru: există o legătură între eforturile pe care le făceau practic în aceeaşi epocă arhitecţi precum Philip Johnson (Lincoln Center) sau Minoru Yamasaki (WTC New York), de a monumentaliza ceea ce părea să fie iremediabil un limbaj anti-"eroic": este vorba despre arhitectura modernă. Revenirea în anii şaizeci la experienţe antebelice de felul celor practicate în arhitecturile totalitare (raţionalismul şi neoraţionalismul din Italia sunt un exemplu lămuritor) are legătură cu căderea în desuetudine a mult prea inexpresivului limbaj modernist.